Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 20

de Jules Verne

CAPITOLUL XX

O stâncă singuratică în Pacific. Ultimul refugiu al pionierilor insuleiLincoln. Perspectiva morţii. Ajutorul neaşteptat. De ce şi cum vine.Ultima binefacere. O insulă pe „uscat”.Mormântul căpitanului Nemo.

O stâncă singuratică, lungă de treizeci de picioare şi lată de cincizeci,puţin ridicată deasupra mării, era singurul punct solid pe care valurilePacificului nu-l acoperiseră încă.Atât mai rămăsese din masivul Casei de Granit! Pereţii se prăbuşiseră,apoi fuseseră dislocaţi şi câteva stânci din sala mare se îngrămădiseră în aşafel, încât formaseră acest pisc. De jur-împrejur totul dispăruse în adâncimi:conul inferior al muntelui Franklin, sfârtecat de explozie, fălcile de lavă alegolfului Rechinului, platoul Grande-Vue, insula Salvării, rocile de granit de laportul Balonului, bazaltul criptei Dakkar şi prelunga peninsulă Serpentină, atâtde depărtată de centrul erupţiei! Din insula Lincoln nu se mai vedea decâtaceastă stâncă îngustă, pe care se adăposteau cei şase pionieri şi câineleTop.Animalele dispăruseră şi ele, păsările ca şi ceilalţi reprezentanţi ai fauneide pe insulă, toate fuseseră strivite sau înecate şi din nenorocire bietul Jup îşigăsise şi el moartea într-o crăpătură a solului!Cyrus Smith, Gédéon Spilett, Harbert, Pencroff, Nab şi Ayrton scăpaserăcu viaţă, pentru că în momentul exploziei se aflaseră cu toţii sub cort şifuseseră zvârliţi în mare în clipa în care sfărâmăturile insulei erau proiectate în toate direcţiile.Reveniţi la suprafaţă, ei zăriră la mică depărtare o grămadă de stânci,spre care înotară şi izbutiră să se urce pe ele.Pe această stâncă goală trăiau de nouă zile. Nenorociţii mai aveau doar câteva provizii din magazia Casei de Granit, pe care le salvaseră înainte decatastrofă, şi puţină apă dulce, pe care o lăsase ploaia într-o scobitură astâncii. Ultima lor speranţă, corabia, fusese sfărâmată. Nu mai aveau cum săpărăsească stânca. N-aveau foc şi nici cu ce să-l facă. Erau sortiţi pieirii! În ziua de 18 martie, le mai rămăseseră alimente doar pentru două zile,deşi mâncaseră numai atâta cât să poată trăi. Toată ştiinţa şi toată înţelepciunea lor nu mai slujea la nimic.

Cyrus Smith era liniştit. Gédéon Spilett mai nervos şi Pencroff furios seplimbau de colo până colo pe stâncă. Harbert nu-l părăsea pe inginer şi seuita la el cerându-i parcă un ajutor, pe care acesta nu avea cum să i-l dea.Nab şi Ayrton se împăcaseră cu soarta.— Of! Nenorocirea nenorocirilor! repeta mereu Pencroff. Dacă am aveamăcar o coajă de nucă, şi tot ne-am duce până la insula Tabor! Dar n-avemnimic, nimic!

— Bine a făcut căpitanul Nemo, că a murit! suspina Nab. În cele cinci zile care urmară, Cyrus Smith şi nenorociţii săi tovarăşi trăirămâncând cu cea mai mare enonomie, atât cât le trebuia ca să nu moară defoame. Erau cu toţii grozav de slăbiţi. Harbert şi Nab începură chiar săaiureze!Mai puteau ei să păstreze o umbră de nădejde într-o astfel de împrejurare? Nu! Care era singura lor scăpare? Să treacă un vapor prinapropierea stâncii. Dar ei ştiau din experienţă că nici un vas nu trecea prinpărţile acelea ale Pacificului! S-ar fi putut oare ca, printr-o întâmplareminunată, yachtul scoţian să vină chiar acum să-l ia pe Ayrton din insulaTabor? Era puţin probabil. De altminteri, admiţând chiar că venea,comandantul yachlului, după ce va fi cercetat insula fără rezultat, va pornidesigur spre alte meleaguri, deoarece pionierii nu izbutiseră să lase acolo onotă, care să-l înştiinţeze despre schimbările survenite în viaţa lui Ayrton.Nu! Nu mai aveau nici o speranţă şi o moarte îngrozitoare îi aştepta pestâncă! Vor muri de foame şi de sete.Şi iată că zăceau la pământ, leşinaţi, nemaiştiind ce se petrece în jurullor. Singur Ayrton, printr-o sforţare supremă, mai ridica din când în cândcapul, aruncând priviri dezamăgite spre marea pustie...Dar iată că în dimineaţa zilei de 24 martie, braţul lui Ayrton se întinsespre un punct din spaţiu; el se ridică, întâi în genunchi, apoi în picioare şimâna sa schiţă un semnal!... În larg plutea un vas! Vasul nu cutreiera mareala întâmplare. Stânca era pentru el punctul spre care se îndrepta în liniedreaptă, cu cea mai mare viteză, şi nenorociţii l-ar fi zărit cu câteva ore maidevreme, dacă ar fi avut destulă putere ca să observe zarea.

— Duncan-ul! şopti Ayrton, căzând în nesimţire.Când Cyrus Smith şi tovarăşii săi îşi veniră în fire, mulţumită îngrijirilor primite, fără ca să înţeleagă cum de au putut să scape cu viaţă, ei se aflau încabina unui vapor.Un singur cuvânt al lui Ayrton îi lămuri:

— Duncan-ul! şopti el.

— Duncan-ul?! se miră Cyrus Smith.Era într-adevăr vasul Duncan, yachtul lordului Glenarvan, comandat deRobert, fiul căpitanului Grant, care fusese trimis pe insula Tabor, pentru a-llua pe Ayrton şi a-l readuce în patrie, după doisprezece ani de ispăşire!...Pionierii erau salvaţi şi se aflau pe drumul întoarcerii!

— Căpitane Robert, întrebă Cyrus Smith, cum v-a dat prin gând, după ceaţi părăsit insula Tabor, unde nu l-aţi mai găsit pe Ayrton, să vă îndreptaţi

spre nord-est, străbătând o distanţă de o sută de mile?

— Domnule Smith, îi răspunse Robert Grant, aveam de gând să vă iau şipe dumneavoastră, nu numai pe Ayrton!

— Pe noi?

— Fără îndoială! Mă îndreptam spre insula Lincoln!

— Insula Lincoln! strigară Gédéon Spilett, Harbert, Nab şi Pencroff înmărmuriţi.

— Dar de unde cunoaşteţi insula Lincoln, întrebă Cyrus Smith, de vremece nu este însemnată pe nici o hartă?

— Am aflat de existenţa ei din nota pe care aţi lăsat-o pe insula Tabor,răspunse Robert Grant.

— Care notă? strigă Gédéon Spilett.

— Iat-o, răspunse Robert Grant, arătându-le un document care indicapoziţia exactă a insulei Lincoln, locuinţa actuală a lui Ayrton şi a cinci cetăţeniamericani.

— Căpitanul Nemo!... spuse Cyrus Smith, după ce citi notiţa şirecunoscu scrisul de pe documentul găsit la stână.

— Ah, spuse Pencroff, el este acela care s-a servit de „Bonadventure” şi s-a aventurat singur până la insula Tabor!...

— Ca să lase această notă! răspunse Harbert.

— Aveam eu dreptate când spuneam că şi după moarte căpitanul ne vamai face un ultim serviciu! strigă marinarul.

— Dragii mei, spuse Cyrus Smith adânc mişcat, să mulţumim căpitanuluiNemo, salvatorul nostru.Pionierii se înclinară, şoptind numele căpitanului. În momentul acela,Ayrton, apropiindu-se de inginer, puse următoarea întrebare:

— Unde să depun caseta?Era caseta pe care Ayrton o scăpase cu preţul vieţii sale, în clipa în careinsula se scufunda, şi pe care acum o înapoia inginerului.

— Ayrton! Ayrton! strigă mişcat Cyrus Smith. Apoi se întoarse cătreRobert Grant, spunând:

— Domnule, aţi lăsat un vinovat şi regăsiţi un om, pe care ispăşirea l-a readus pe calea cea bună şi căruia sunt mândru să-i strâng mâna.Robert Grant fu pus la curent cu strania poveste a căpitanului Nemo şi apionierilor de pe insula Lincoln. Notă poziţia stâncii, care avea să figureze pehărţile Pacificului, apoi dădu semnalul de plecare.Peste două săptămâni pionierii debarcau în America, regăsindu-şi patria.Cea mai mare parte a moştenirii căpitanului Nemo fu întrebuinţată pentrucumpărarea unui vast domeniu în Statul Iowa.Acolo, pionierii chemară la muncă, adică la fericire, pe toţi acei pe carear fi dorit să-i găzduiască pe insula Lincoln. Ei întemeiară o colonie mare, cepurta numele insulei dispărute în adâncul Pacificului. Râuleţul care ostrăbătea primi numele de râul Mercy, un deal fu numit muntele Franklin,micul lac primi numele de lacul Grant, iar pădurile fură numite Far-West. Erao adevărată insulă pe uscat.

Acolo, sub conducerea înţeleaptă a inginerului şi a tovarăşilor săi, totul înflorea. Niciunul din foştii locuitori ai insulei Lincoln nu lipsea, căci juraserăcu toţii să rămână mereu împreună; Nab, acolo unde se afla Cyrus Smith,Ayrton totdeauna gata la orice sacrificiu, Pencroff, iubind pământul şi muncileagricole mai mult decât marea. Harbert îşi termină studiile, sub îndrumarea luiCyrus Smith, iar Gédéon Spilett înfiinţa ziarul „New Lincoln Herald”, unuldintre ziarele foarte bine informate.Acolo, Cyrus Smith şi tovarăşii săi primiră vizita lordului Glenarvan, acăpitanului John Mangles şi a soţiei sale, sora lui Robert Grant, a lui RobertGrant, a maiorului Mac Nabbs şi a tuturor acelora care fuseseră amestecaţi înaventurile căpitanului Grant şi ale căpitanului Nemo.Acolo îşi găsiră cu toţii fericirea, prieteni ca în trecut; dar n-aveau să uiteniciodată insula pe care fuseseră zvârliţi, goi şi lipsiţi, insulă care timp depatru ani îi adăpostise şi îi hrănise şi din care mai rămăsese doar un colţ degranit, bătut de talazurile Pacificului, mormântul aceluia care fusese cândva căpitanul Nemo.

S F Â R Ş I T

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!