Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 19

de Jules Verne

CAPITOLUL XIX

Cyrus Smith dă raportul. Pionierii grăbesc lucrările de construcţie. Oultimă vizită la stână. Lupta între foc şi apă. Ce rămâne la suprafaţainsulei. Se hotărăşte lansarea corăbiei. Noaptea de 8 spre 9 martie.

A doua zi dimineaţă, la 8 ianuarie, după o zi şi o noapte petrecute lastână, Cyrus Smith şi Ayrton se întoarse la Casa de Granit, lăsând totul înordine.Inginerul îşi adună tovarăşii şi le spuse că insula Lincoln trece printr-unpericol foarte mare, pe care nici o putere omenească nu putea să-l oprească.

— Dragii mei, zise el, şi vocea sa trăda adâncă emoţie. Insula Lincoln nueste din acelea care dăinuiesc cât globul pământesc. Ea este sortită uneidistrugeri mai apropiate sau mai depărtate, a cărei cauză se află chiar înstructura ei. De la această distrugere nimic n-o poate sustrage!Pionierii se uitară unul la altul şi apoi la inginer. Nu înţelegeau nimic.

— Vorbeşte lămurit, Cyrus! ceru Gédéon Spilett.

— Voi vorbi lămurit, răspunse Cyrus Smith, sau mai bine zis vă voitransmite explicaţia pe care, în timpul convorbirii noastre secrete, mi-a dat-ocăpitanul Nemo.

— Căpitanul Nemo! strigară pionierii.

— Da, este ultimul serviciu pe care a vrut să ni-I facă înainte de a muri!

— Ultimul serviciu! strigă Pencroff. Ultimul serviciu! Să vedeţi că, aşamort cum este, el ne va mai face şi alte servicii!

— Dar ce ţi-a spus căpitanul Nemo? întrebă reporterul.

— Veţi afla totul, dragii mei, răspunse inginerul. Insula Lincoln nu seaseamănă cu celelalte insule ale Pacificului, şi o anume particularitate a ei,pe care mi-a dezvăluit-o căpitanul Nemo, e de natură să atragă, mai târziusau mai devreme, dislocarea temeliei sale submarine.

— O dislocare! Insula Lincoln! Nu se poate! strigă Pencroff care, cu totrespectul care-l avea pentru Cyrus Smith, nu se putea opri să dea din umeri.

— Ascultă Pencroff, urmă inginerul. Căpitanul Nemo a observat şi amobservat şi eu însumi, ieri, în cursul unei explorări făcute în cripta Dakkar, căaceastă peşteră se prelungeşte sub insulă până în inima vulcanului, nefiinddespărţită de hornul central decât prin peretele din fundul ei. Acum, acestperete este brăzdat de crăpături şi spărturi, prin care au şi început să iasăgazele sulfuroase din interiorul vulcanului.

— Şi atunci? întrebă Pencroff, a cărui frunte se încruntase.

— Atunci mi-arn dat seama că aceste crăpături se măresc sub presiuneainterioară, că peretele de bazalt se crapă încetul cu încetul şi că în curândapa mării care se află în peşteră, va trece dincolo de spărturi.

— Bine! răspunse Pencroff, care încercă încă o dată să mai glumească.Marea va stinge vulcanul şi totul se va isprăvi!

— Da, totul se va isprăvi! răspunse Cyrus Smith. În ziua în care mareava năvăli prin peretele despărţitor, pătrunzând prin hornul central până înmăruntaiele insulei, unde clocotesc materiile eruptive, în ziua aceea,Pencroff, insula Lincoln va fi aruncată în aer, aşa cum s-ar întâmpla cu Sicilia,dacă Mediterana ar năvăli în vulcanul Etna!Pionierii nu răspunseră nimic la cele arătate atât de lămurit de cătreinginer. Înţelegeau acum pe deplin pericolul ce-i ameninţa.Trebuie să spunem că Cyrus Smith nu exagerase nimic. Mulţi oameni augândit că s-ar putea stinge vulcanii, care mai toţi se află pe malul mării sau allacurilor, deschizând un drum apelor. Ei nu bănuiau că în felul acesta o partea globului ar putea sări în aer, întocmai ca un cazan ai cărui aburi sunt înteţiţibrusc de un foc puternic. Năvălind într-un spaţiu închis, a cărui temperaturăeste evaluată la câteva mii de grade, apa s-ar evapora cu atâta energie încâtnici un înveliş n-ar mai putea să-i reziste.Nu mai încăpea îndoială că insula, ameninţată de o dislocare groaznicăşi apropiată, va rezista atâta timp cât va rezista peretele criptei Dakkar. Nuera o chestie de luni, nici de săptămâni, ci de zile, poate de ore!Primul simţământ al pionierilor fu unul de durere adâncă! Ei nu segândeau la pericolul care-i ameninţa direct, ci numai la distrugerea ţinutuluicare îi adăpostise, a insulei pe care o făcuseră atât de roditoare, pe care oiubeau şi a cărei înflorire o doreau! Atâta oboseală şi atâta muncă zadarnică!Pencroff nu-şi putu reţine lacrimile care-i lunecară pe obraji.Mai vorbiră astfel câtva timp şi analizând ce le rămânea de făcutajunseră la concluzia că nu mai aveau timp de pierdut, că trebuiau săgrăbească terminarea vasului, care era singurul mijloc de scăpare la îndemâna locuitorilor insulei.Fiecare fu deci folosit pentru această muncă. La ce-ar mai fi avut nevoiesă secere, să strângă recolta, să vâneze şi să mărească rezervele Casei deGranit? Rezervele din cămară şi magazie ajungeau pentru aprovizionareavasului, oricât de lungă ar fi fost călătoria. Era nevoie însă, mai presus deorice, ca vasul să fie gata înainte de inevitabila catastrofă.Muncile fură reluate cu înfrigurare. Pe la 23 ianuarie vasul era aproapegata. Până atunci nu se mai ivise nici o schimbare în creştetul vulcanului. Princrater ieşeau mereu aburi, fum amestecat cu flăcări şi pietre incandescente.Dar, în timpul nopţii de 23 spre 24, sub presiunea lavei, care ajunsese lanivelul primului etaj al vulcanului, conul care-i forma creştetul fu zvârlit lapământ. Se auzi un zgomot îngrozitor. Pionierii crezură în primul moment că începuse dislocarea insulei. Se repeziră cu toţii afară. Era pe la ora douănoaptea.

Cerul era în flăcări. Conul superior, un masiv înalt de o mie de picioare,cântărind miliarde de livre, fusese trântit pe insula al cărei sol secutremurase. Din fericire, conul înclina spre nord, aşa încât căzu pe nisipurileşi stâncile vulcanice aflate între vulcan şi mare. Craterul, larg deschis,proiecta spre cer o lumină atât de intensă încât, prin efectul răsfrângerii,atmosfera părea incandescentă. În acelaşi timp, un torent de lavă, porninddin creştetul cel nou, se scurgea în mai multe cascade, ca apa care serevarsă dintr-un vas prea plin; mii de şerpi de foc se prelingeau pepovârnişurile vulcanului.— Stâna! Stâna! strigă Ayrton. În urma orientării noului crater, lavele se prăvăleau spre stână,ameninţând cu distrugerea imediată părţile cele mai mănoase ale insulei,izvoarele Pârâului Roşu şi pădurea Jacamarului.La ţipetele lui Ayrton, pionierii se repeziră spre grajdul onaggaşilor.Căruţa era înhămată. Aveau cu toţii un singur gând: să se grăbească să deadrumul animalelor închise la stână. Înainte de ora trei dimineaţă ajunseră la stână. Zbieretele asurzitoarearătau groaza muflonilor şi a caprelor. Un puhoi de materii incandescente, deminerale lichefiate se şi prăvăleau de pe povârnişul muntelui spre livadă,doborând gardul în acea parte. Ayrton deschise repede poarta şi animalele înnebunite o luară la fugă care încotro.O oră mai târziu, lava clocotindă umplea stâna, ştergând urma miculuipârâiaş din livadă şi aprinzând locuinţa care se mistui ca un chibrit,distrugând gardul până la ultimul stâlp. Nu mai rămăsese nimic din stână!Pionierii ar fi vrut să lupte împotriva acestei cotropiri; încercară, dar degeaba, căci nu puteau opri acest cataclism.Se luminase de ziuă. Era în 24 ianuarie. Cyrus Smith şi tovarăşii săihotărâră, înainte de a se întoarce la Casa de Granit, să observe direcţiadefinitivă pe care o luase puhoiul de lavă. Panta generală a solului cobora dela muntele Franklin spre ţărmul de răsărit şi se temeau că, deşi avea în calepădurea deasă a Jacamarului, torentul să nu ajungă totuşi până la platoulGrande-Vue.

— Lacul ne va apăra, spuse Gédéon Spilett.

— Să sperăm! răspunse Cyrus Smith scurt.Pionierii ar fi dorit să înainteze până la şesul pe care se prăvălise conulsuperior al muntelui Franklin, dar lava le tăia drumul. Ea se prelingea de oparte de-a lungul văii Pârâului Roşu, şi de altă parte de-a lungul văii râuluiCascadei, prefăcând aceste ape în aburi. Era cu neputinţă să treci puhoiul delavă; dimpotrivă, erau nevoiţi să dea înapoi în faţa lui. Vulcanul decapitat numai era de recunoscut. Vechiul crater era înlocuit cu un fel de câmpiedreaptă. Prin două guri, aşezate pe marginile lui de sud şi de est, lava sescurgea mereu, formând două puhoaie diferite. Deasupra noului crater, unnor de fum şi de cenuşă se contopea cu pâclele din atmosferă, adunatedeasupra insulei. Răsunau bubuituri de tunet, care se confundau cu bubuitulmuntelui. Din gura craterului ţâşneau roci calcinate, care, proiectate la o

înălţime de peste o mie de picioare, se sfărâmau în văzduh, risipindu-se canişte focuri de mitralieră.

Cerul răspundea erupţiei vulcanice prin fulgere şitrăsnete.Pe la orele şase dimineaţa, situaţia devenise insuportabilă pentrupionierii care se refugiaseră la marginea pădurii Jacamarului. Nu numaiproiectilele plouau în jurul lor, dar şi lava, revărsându-se din albia PârâuluiRoşu, ameninţa să le taie drumul stânei. Primele rânduri de copaci luară focşi seva lor, prefăcută dintr-o dată în aburi, îi făcu să pocnească aidoma unor focuri de artificii, în timp ce alţii, mai puţin umezi, rămaseră intacţi în mijlocullavei.Pionierii o luară înapoi pe drumul stânei. Ei umblau încet, aproape de-a-ndăratelea. Dar, solul fiind înclinat, puhoiul se întindea repede spre est şi, de îndată ce straturile inferioare de lavă se întăreau, erau acoperite de alteleclocotitoare.Torentul principal, care urma valea Pârâului Roşu, devenea din ce în cemai ameninţător. Toată această parte a pădurii era în flăcări şi nori uriaşi defum se rostogoleau deasupra copacilor, ale căror rădăcini pârâiau în lavă.Pionierii se opriră lângă lac, la o jumătate de milă de punctul derevărsare al Pârâului Roşu. O problemă de viaţă şi de moarte se puneapentru ei.Cyrus Smith, obişnuit cu situaţii grele şi ştiind că se adresează unor oameni în stare să privească în faţă adevărul, oricare ar fi fost el, le zise:

— Dacă lacul opreşte puhoiul, atunci o parte a insulei va fi ferită decompleta devastare, dar dacă şuvoiul de lavă cuprinde pădurea Far-West-ului, atunci nici un copac, nici o plantă nu va mai rămâne pe suprafaţa ei. Peaceste stânci golaşe nu ne va mai rămâne altceva de făcut decât săaşteptăm moartea, care nu va întârzia şi care se va datora distrugerii insulei!

— Atunci, strigă Pencroff, încrucişându-şi braţele şi lovind pământul cupiciorul, nici nu mai e nevoie să lucrăm la corabie, nu-i aşa?

— Pencroff, răspunse Cyrus Smith, trebuie să ne facem datoria până laurmă! În clipa aceea, fluviul de lavă, care îşi croise drum printre copacii frumoşipe care îi şi distrusese, ajunse la marginea lacului. Exista acolo o ridicătură asolului, care, dacă ar fi fost ceva mai mare, ar fi putut să zăgăzuiască puhoiul.

— La lucru! strigă Cyrus Smith. Înţeleseră cu toţii ce avea de gând să facă inginerul. Trebuia oprittorentul de lavă, silindu-l să se arunce în lac.Pionierii alergară pe şantier. Luară lopeţi, târnăcoape, topoare şi izbutiră în câteva ore, cu pământ şi copacii tăiaţi, să ridice un dig înalt de trei picioareşi lung de câteva sute de paşi. După terminarea lucrului, li se păru cămunciseră doar câteva minute!Era şi timpul. Materiile lichefiate ajunseseră până la poalele ridicăturii.Fluviul de lavă crescu aidoma unui râu care caută să se reverse, ameninţândsă treacă peste singurul obstacol, care se afla între el şi pădurea Far-West...dar digul izbuti să înfrâneze lava şi, după o groaznică clipă de şovăire, ea se prăvăli în lacul Grant, de la o înălţime de douăzeci de picioare.Pionierii priveau gâfâind şi fără să scoată o vorbă lupta dintre cele douăelemente.Nici o pană nu este în stare să descrie minunata grozăvie a luptei dintrefoc şi apă! Apa şuiera evaporându-se în atingere cu lava incandescentă.Aburii se ridicau la o înălţime uluitoare, ca şi când s-ar fi deschis deodatăsupapele unui cazan uriaş. Dar, oricât de mare ar fi fost masa de apă alacului, ea avea să fie absorbită, căci nu se reînnoia, pe când puhoiul,alimentat de un izvor fără sfârşit, aducea mereu alte valuri de materiiincandescente

Cele dintâi lave căzute în lac se solidificară îndată, acumulându-se într-oasemenea măsură, încât se ridicară până la suprafaţă. Peste ele se prăvăli onouă cantitate de lavă, care, întărindu-se la rândul său, ocupa centrul lacului.Se formă un fel de zăgaz, ce aduna lava care ameninţa cu umplerea lacului,acesta neputându-se revărsa, căci surplusul de ape se pierdea în aburi.Şuierăturile şi pârâiturile făceau un zgomot asurzitor, iar aburii târâţi de vântcădeau în mare sub formă de ploaie. Zăgazul creştea şi blocurile de lavăsolidificată se adunau unele peste altele. În locul apelor liniştite se înălţaacum o îngrămădire uriaşă de stânci fumegânde: părea că din frământărilescoarţei pământului s-ar fi ridicat mii de colţuri de rocă. Trei ore dupănăvălirea puhoiului, căruia nimic nu i se mai putea împotrivi, priveliştea laculuite făcea să te gândeşti că apele fuseseră răscolite de un uragan, îngheţându-le în acelaşi timp pe neaşteptate, la o temperatură de douăzeci grade subzero.

De data aceasta, focul învinsese apa.Scurgerea lavei spre lacul Grant fu un adevărat noroc pentru pionieri.Aveau acum câteva zile de răgaz. Platoul Grande-Vue, Gasa de Granit şişantierul se aflau deocamdată la adăpost. Aceste câteva zile aveau să le îngăduie să-şi termine vasul. După aceea aveau de gând să-l lanseze pentrua se refugia în el, urmând să-l echipeze când va pluti în elementul său.Temându-se de explozia care ameninţa insula, nu mai aveau nici o siguranţăsă rămână pe uscat. Adăpostul, până acum atât de sigur, de la Casa deGranit, putea să-şi prăbuşească în fiecare clipă pereţii peste ei. În cele şase zile care urmară, de la 25 la 30 ianuarie, pionierii muncirăcât douăzeci la construirea vasului. Aproape că nici nu se odihneau, iar lumina flăcărilor care ţâşneau din crater le îngăduia să lucreze noaptea ca şiziua. Scurgerea vulcanului parcă era mai înceată, din fericire, căci lacul Grantera aproape umplut şi, dacă ar mai fi căzut altă lavă peste cea dintâi, ea s-ar fi răspândit, fără îndoială, pe platoul Grande-Vue şi de acolo pe plajă.Dar dacă din partea aceasta insula era pusă la adăpost, lucrurile seprezentau cu totul altfel în partea apuseană. Într-adevăr, al doilea puhoi de lavă, care urmase valea râului Cascadei,nu întâlnise nici un obstacol. Lichidul incandescent se răspândise în pădureaFarWest-ului. În acest anotimp, când copacii erau uscaţi de căldură şi secetă,pădurea se aprinsese pe loc în aşa fel încât focul cuprinse în acelaşi timp

trunchiurile, cât şi crengile înalte, a căror împletire favoriza întindereacatastrofei. Flăcările păreau să se răspândească mai repede în înălţimi, decâtcurentul de lavă care încingea poalele pădurii.Animalele înnebunite, fiarele, ca şi cele îmblânzite, vânat cu păr şi cupene, se adăpostiră în jurul râului Mercy şi în mlaştini, dincolo de drumul careducea la portul Balonului. Dar pionierii erau prea ocupaţi ca să ţină seama defiare. Ei părăsiseră Casa de Granit şi nici nu mai încercară să se odihneascăla Cămin; se adăposteau sub un cort, lângă punctul de revărsare al râuluiMercy. În fiecare zi, Cyrus Smith şi Gédéon Spilett se urcau pe platoulGrande-Vue. Harbert îi întovărăşea câteodată, dar Pencroff nu voia, căci se îngrozea să vadă cum arată insula devastată.Spectacolul era într-adevăr dintre cele mai dureroase. Toată partea împădurită a insulei era dezgolită. Un singur pâlc de arbori verzi se mai zăreala capătul peninsulei Serpentinei. Ici-colo zăreai trunchiuri înnegrite. În loculpădurilor distruse se întindea un ţinut mai sterp decât mlaştina. Lava înghiţisetotul. În locul minunatei vegetaţii, solul era acoperit cu stânci vulcanice, ce-idădeau un aspect sălbatic. Văile râului Cascadei şi ale râului Mercy nu maiaveau nici o picătură de apă şi dacă lacul Grant ar fi fost în întregime secat,pionierii n-ar fi avut cu ce să-şi stingă setea. Din fericire, capătul dinspre sudfusese cruţat şi forma un fel de eleşteu, care conţinea toată apa potabilă ainsulei. La nord-est ţâşneau sălbatice ascuţişurile povârnişurilor vulcanice,care se întindeau ca o gheară uriaşă asupra insulei. Ce înfăţişare tristă, cespectacol îngrozitor şi câtă suferinţă pentru aceşti pionieri, care, de pe undomeniu mănos, bogat în cursuri de apă, cu păduri, cu grâne şi cu recolte, sevedeau dintr-o dată pe o stâncă stearpă, pe care, fără rezervele lor, ar fi muritde foame!

— Mi se rupe inima! spuse într-o zi Gédéon Spilett.

— Da, Spilett, ai dreptate, răspunse inginerul. Numai de-am avea timpsă isprăvim corabia, singura noastră scăpare!

— Nu ţi se pare, Cyrus, că vulcanul se potoleşte? Mai aruncă lavă, dar parcă ceva mai puţină!

— Şi ce-i cu asta? întrebă Cyrus Smith. Focul tot mai arde înmăruntaiele muntelui, iar marea poate să năvălească dintr-o clipă într-alta.Ne aflăm în situaţia călătorilor unui vas mistuit de un incendiu, pe care nu-lpot stinge, şi care ştiu că mai curând sau mai târziu focul va ajunge până laemagazia cu praf de puşcă! Vino, Spilett, să nu pierdem nici o clipă!Timp de încă o săptămână, adică până la 7 februarie, lava continuă săse răspândească, dar erupţia se menţinu ca mai înainte. Mai presus de orice,Cyrus Smith se temea de scurgerea substanţelor lichefiate pe plajă, care n-ar fi cruţat în cazul acesta nici şantierul de construcţie. Între timp, pionierii începuseră să simtă în adâncul insulei nişte, vibraţii îngrijorătoare.Era în ziua de 20 februarie. Corabia nu putea fi lansată înainte de o lună.Va mai rezista oare insula atâta? Pencroff şi Cyrus Smith aveau de gând s-olanseze de îndată ce corpul vasului va fi în stare să plutească fără să ia apă.Restul se va face mai târziu, dar partea cea mai însemnată era ca pionierii să-şi găsească un adăpost în afara insulei. Ar fi fost poate chiar recomandabilsă tragă corabia până la portul Balonului, adică cât se poate de departe decentrul erupţiei, căci la punctul de revărsare al râului Mercy, aşezat întreinsula cea mică şi faleză, ea risca să fie strivită în caz de dislocare. Pionieriifăcură totul ca să termine corpul vasului.Ajunseră astfel până în ziua de 3 martie, socotind că-l vor putea lansapeste vreo zece zile.Speranţa înflori din nou în inima pionierilor, atât de greu încercaţi încursul acestui al patrulea an petrecut pe insula Lincoln! Însuşi Pencroff maiieşi puţin din deznădejdea în care-l zvârlise ruina şi devastarea domeniuluisău. Nu se mai gândea ce-i drept decât la corabie, asupra căreia seconcentrase nădejdea tuturor.

— O vom isprăvi, spunea el inginerului, o vom isprăvi, domnule Cyrus.De altfel e şi timpul, căci în curând vine echinoxul şi de va fi nevoie vompetrece iarna pe insula Tabor. Dar să stăm pe insula Tabor după ce am statpe insula Lincoln?! Ah, doamne! Ce nenorocire! Cine-ar fi crezut una caasta?!

— Să ne grăbim! răspundea de fiecare dată inginerul.Şi lucrau înainte, fără să piardă o clipă.Peste câteva zile, Nab îl întrebă pe Cyrus Smith:

— Credeţi că toate astea s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit căpitanul Nemo?

— Desigur, Nab, răspunse Cyrus Smith.

— Eu nu cred! şopti Pencroff la urechea lui Nab.

— Nici eu! răspunse Nab serios. În cursul primei săptămâni a lunii martie, muntele Franklin ameninţă dinnou. Fire de sticlă, care nu erau altceva decât lavă topită, căzură ca o ploaiepe sol. Craterul se umplu din nou cu lavă, care se scurse în toate părţile.Puhoiul năvăli peste lava întărită, distrugând astfel scheletele copacilor carerezistaseră primei erupţii. Curentul urmă de data aceasta ţărmul de sud-vestal lacului Grant, trecu peste pârâul Glicerinei şi se năpusti pe platoul Grande-Vue. Această ultimă lovitură dată operei pionierilor fu îngrozitoare.Din moară, din coteţe şi din grajduri nu mai rămăsese nimic. Păsărilesperiate se risipiră în toate direcţiile. Top şi Jup dădeau semne de spaimă şiinstinctul lor îi făcea să presimtă o catastrofă. Multe animale pieriseră întimpul primei erupţii. Supravieţuitoarele nu găsiseră alt adăpost afară demlaştină şi de platoul Grande-Vue. Drumul spre acesta din urmă le fu acum închis, căci un fluviu de lavă sări peste creasta falezei, prăvălind, pe plajăadevărate cataracte de foc. Nimic nu poate descrie sublima grozăvie aacestui spectacol. Toată noaptea, o adevărată Niagară de fontă lichidă,acoperită cu aburi incandescenţi sus şi clocotind în partea de jos, se înfăţişaprivirilor îngrozite ale pionierilor.Aceştia, nemaivăzând alt mijloc de scăpare şi deşi nu călăfătuiseră încă încheieturile din partea de sus a corăbiei, hotărâră s-o lanseze.Pencroff şi Ayrton făcură deci îndată toate pregătirile de lansare, caretrebuia să aibă loc a doua zi, în dimineaţa de 9 martie.

Dar, în timpul nopţii de 8 spre 9, o coloană uriaşă de aburi, izbucnind dincrater, se înălţă cu detunături îngrozitoare până la o înălţime de peste trei miide picioare. Peretele criptei Dakkar cedase fără îndoială sub presiuneagazelor, şi apele mării, năvălind prin coşul central în abisul de foc, setransformaseră deodată în aburi. Craterul nu fu în stare să ofere aburilor odeschizătură destul de largă. O explozie, care s-ar fi putut auzi până la o sutăde mile, răvăşi atmosfera. Bucăţi de munte se prăvăliră în Pacific şi pestecâteva minute oceanul acoperi locul unde fusese insula Lincoln.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!