Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 17

de Jules Verne

CAPITOLUL XVII

Ultimele ceasuri ale căpitanului Nemo. Dorinţele unui muribund. Oamintire pentru prietenii săi de o zi. Sicriul căpitanului Nemo. Câtevasfaturi. Momentul suprem. În fundul mărilor.

Era în zori. Nici o rază de lumină nu pătrundea în cripta a cărei intrareera închisă acum de flux. Dar lumina artificială, care izvora în lungi fâşii dinpereţii vasului, nu slăbise şi apa continua să strălucească în jurul vasului plutitor.Copleşit de oboseală, căpitanul Nemo căzu înapoi pe divan. Nu putea fivorba să-l transporte la Casa de Granit, căci îşi manifestase dorinţa sărămână în mijlocul minunăţiilor de pe „Nautilus”, să aştepte aici moartea, carenu mai putea să întârzie. În timpul unei lungi toropeli, care semăna cu un lung leşin, Cyrus Smithşi Gédéon Spilett examinară cu grijă bolnavul. Vădit lucru, căpitanul sestingea încetul cu încetul. Acest trup, altădată atât de puternic, nu mai eradecât învelişul plăpând al unui suflet gata să se stingă. Viaţa, câtă mai era înel, se concentrase acum în inimă şi în creier.Inginerul şi reporterul se sfătuiră în şoaptă. Cum puteau să-l mai îngrijească pe muribund? Era oare în puterea lor dacă nu să-l scape, celpuţin să-i prelungească viaţa cu câteva zile? El însuşi le spusese că nu existanici un leac şi că aşteaptă liniştit moartea de care nu se temea.

— Nu putem face nimic, spuse Gédéon Spilett.

— Dar de ce se stinge? întrebă Pencroff.

— Nu ştiu. Se stinge încet, răspunse reporterul.

— Totuşi, spuse marinarul, dacă l-am duce afară, la aer şi la soare,poate că şi-ar reveni?

— Nu, Pencroff, răspunse inginerul, nu-i nimic de făcut! De altfel,căpitanul Nemo n-ar consimţi să părăsească bordul. De treizeci de anitrăieşte pe „Nautilus” şi tot aici vrea să moară.Se vede că răspunsul lui Cyrus Smith fusese auzit de căpitanul Nemo,căci el se ridică puţin, spunând cu voce slabă, dar totuşi desluşită:

— Aveţi dreptate, domnule. Trebuie şi vreau să mor aci. Am o singurărugăminte.Cyrus Smith şi tovarăşii săi se apropiara de divan, aşezând pernele înaşa fel, încât muribundul să se sprijine mai bine.Privirea lui se opri rând pe rând pe minunăţiile salonului scăldat derazele electrice, ce treceau prin plafonul luminos. Se uita rând pe rând latablourile maeştrilor italieni, flamanzi, francezi şi spanioli, atârnate pe pereţi,la reproducerile în marmură şi în bronz, aşezate pe piedestale, la orgaminunată, apoi la vitrinele aşezate în jurul unei fântâni centrale şi împodobitecu cele mai frumoase produse ale mării, plante marine, zoofite, perleminunate, de o nepreţuită valoare, şi în sfârşit, ochii i se aţintiră asupracuvintelor scrise pe frontonul muzeului: „Mobilis in mobili”.Căpitanul Nemo parcă dorea să mai vadă pentru cea din urmă oarăminunăţiile naturii şi ale artei, la care îşi limitase orizontul în anii nenumăraţipetrecuţi sub mare!Cyrus Smith respectă tăcerea căpitanului Nemo. El aştepta camuribundul să vorbească. Peste câteva minute, în timpul cărora întreaga luiviaţă i se depănase în faţa ochilor, căpitanul Nemo se întoarse către pionieri:

— Domnilor, credeţi că-mi datoraţi oarecare recunoştinţă?...

— Căpitane, ne-am da viaţa pentru dumneavoastră!

— Bine, urmă căpitanul Nemo, bine!... Făgăduiţi-mi că-mi veţi îndeplini

ultimele dorinţe şi voi fi astfel răsplătit pentru tot ceea ce am făcut pentrudumneavoastră.

— Vă făgăduim, răspunse Cyrus Smith.Prin această făgăduială se simţea angajat atât el cât şi tovarăşii săi.

— Domnilor, grăi căpitanul, mâine voi fi mort. Îl opri cu un semn pe Harbert, care ar fi vrut să răspundă ceva.— Mâine voi fi mort şi doresc să nu am alt mormânt decât vasul meu. Elva fi sicriul meu! Toţi prietenii mei odihnesc în fundul mărilor; acolo vreau săodihnesc şi eu.Aceste cuvinte ale căpitanului Nemo fură primite cu o adâncă tăcere.

— Ascultaţi-mă cu luare-aminte, domnilor, urmă el. Vasul „Nautilus” esteprizonier în această peşteră, a cărei intrare a fost astupată. Dar, deşi el numai poate să-şi părăsească închisoarea, poate totuşi să se scufunde în abisuldin fundul ei, servind astfel drept sicriu rămăşiţelor mele pământeşti.Pionierii ascultau cu evlavie cuvintele muribundului.

— Mâine, după moartea mea, domnule Smith, urmă căpitanul, veţipărăsi, împreună cu tovarăşii dumneavoastră, vasul „Nautilus”, căci toatebogăţiile pe care le conţine trebuie să dispară odată cu mine. Prinţul Dakkar vă lasă o singură amintire: caseta... de acolo... conţine diamante în valoarede câteva milioane, amintiri ale unui timp în care, fiu şi soţ, am crezutaproape în fericire; ea mai conţine o colecţie de perle, adunate de mine şi deprietenii mei în fundul mărilor. Cu această comoară veţi putea face într-o zilucruri multe şi bune. În mâinile dumneavoastră, domnule Smith, şi atovarăşilor dumneavoastră, banii nu vor constitui o armă primejdioasă. Suntsigur că vor fi bine folosiţi.După câteva clipe de odihnă, căpitanul Nemo vorbi mai departe:— Mâine veţi lua caseta şi veţi părăsi salonul, închizând uşa, apoi vă veţiurca pe platforma lui „Nautilus”, veţi închide turela, fixând-o în buloane.

— Aşa vom face, căpitane.

— Bine. După aceea vă veţi urca în barca cu care aţi venit! Dar înaintede a părăsi vasul, duceţi-vă în partea dinapoi şi deschideţi cele două robinetemari, care se află la nivelul apei. Marea va pătrunde în rezervoare şi vasul„Nautilus” se va scufunda încetul cu încetul sub valuri, odihnindu-se pe vecie în fundul abisului.Cyrus Smith făcu o mişcare de împotrivire, dar căpitanul adăugă:

— Nu te teme! Veţi scufunda un cadavru!Nici Cyrus Smith şi niciunul dintre tovarăşii săi nu se crezură îndreptăţiţisă facă vreo observaţie. Aceasta era ultima dorinţă a căpitanului Nemo, pecare ei trebuiau s-o respecte.

— Am cuvântul dumneavoastră, domnilor? mai întrebă căpitanul Nemo.

— Îl aveţi, căpitane, făgădui inginerul. Căpitanul făcu un gest demulţumire şi îi rugă pe pionieri să-l lase singur câteva ore. Gédéon Spilettceru să rămână lângă el, pentru cazul în care s-ar fi ivit vreo criză, dar muribundul se împotrivi spunând:

— Voi trăi până mâine, domnilor!

Părăsiră cu toţii salonul, străbătură biblioteca şi sufrageria şi ajunseră înpartea din faţă, în camera maşinilor, unde se aflau aparatele electrice, care odată cu căldura şi lumina dădeau şi forţa mecanică ce punea în mişcare vasul„Nautilus”.Inginerul constată uluit că submarinul era o adevărată capodoperă, careadăpostea la rândul ei alte capodopere.Pionierii urcară pe platforma care se ridica la vreo şapte-opt picioaredeasupra apei. Ei se opriră acolo, lângă un geam gros lenticular, care închidea un fel de ochi mare din care ţâşnea un val de lumină, îndărătulacestui ochi se afla o cabină, în care se zăreau roţile cârmei. Aici stăteatimonierul când conducea vasul „Nautilus” printre straturile lichide, pe carerazele electrice le luminau până la mare depărtare.Mişcaţi de cele văzute şi auzite, Cyrus Smith şi tovarăşii săi rămaserămai întâi tăcuţi şi li se strângea inima, gândindu-se la acela a cărui mână îiscăpase de atâtea ori, la protectorul pe care abia îl cunoscuseră de câtevaore şi care acum era pe moarte!Oricare va fi judecata posterităţii, prinţul Dakkar avea să rămână una dinacele figuri deosebite, care nu se pot şterge din amintirea oamenilor.

— Ce om! spuse Pencrotf. E de necrezut cum a putut să trăiască înfundul oceanului. Şi când te gândeşti că n-o fi fost mai liniştit aici ca în altăparte!

— „Nautilus”, observă Ayrton, ar fi putut să ne folosească. Părăseaminsula Lincoln, îndreptându-ne cu ajutorul lui către ţinuturile locuite.

— Drace! strigă Pencroff. Eu nu m-aş încumeta să conduc o astfel decorabie. Înţeleg să cutreier mările, dar nu să mă plimb pe sub mare!

— Socot, Pencroff, răspunse reporterul, că manevrarea unui aparatsubmarin ca „Nautilus” trebuie să fie uşoară, şi că ne-am fi deprins destul derepede. Cu el nu te temi nici de furtuni şi nici de ciocniri. La câteva picioarede la suprafaţă, apele mării sunt tot atât de liniştite ca şi apele unui lac.

— Se poate! răspunse marinarul, dar eu prefer să înfrunt o furtunăzdravănă cu un vas bine echipat. O corabie e făcută să plutească pe apă şinu să meargă pe sub apă.

— Dragii mei, îi împăcă inginerul, este de prisos, cel puţin în ceea cepriveşte vasul „Nautilus”, să discutăm chestiunea navelor submarine. Vasul„Nautilus” nu este al nostru şi nu avem dreptul să dispunem de el. Dealtminteri, în nici un caz nu ar servi la nimic. Afară de faptul că nu poate săiasă din peştera a cărei intrare e închisă de un perete din stânci de bazalt,căpitanul Nemo doreşte ca după moartea sa să se scufunde împreună cuvasul. Aceasta este dorinţa lui şi noi trebuie s-o respectăm.Cyrus Smith şi tovarăşii săi mai vorbiră câtva timp, apoi coborâră îninteriorul vasului. După ce mâncară, se întoarseră în salon.Căpitanul Nemo ieşise din toropeala care-l copleşise şi ochii săi îşiregăsiseră strălucirea de altădată. Un zâmbet îi flutură pe buze.Pionierii se apropiară de el.

— Domnilor, le spuse căpitanul, sunteţi nişte oameni curajoşi, cinstiţi şi

buni. V-aţi devotat cu totul operei comune. V-am observat adesea. V-am iubitşi vă iubesc!... Daţi-mi mâna, domnule Smith.Cyrus Smith întinse mâna căpitanului, care i-o strânse călduros.

— Ce bine-mi face! şopti el. Apoi urmă:

— Dar am vorbit destul despre mine! Trebuie acum să vă vorbescdespre dumneavoastră şi despre insula Lincoln, pe care v-aţi adăpostit…Aveţi de gând s-o părăsiţi?

— Da, căpitane, dar ne vom reîntoarce! răspunse cu vioiciune Pencroff.

— Să vă întoarceţi?... Se pare, Pencroff, răspunse căpitanul zâmbind, căiubeşti mult această insulă. De altfel, ea s-a transformat datorită vouă şi văaparţine de drept.

— Aveţi vreo ultimă dorinţă de transmis? întrebă inginerul. Vreo amintirede predat prietenilor pe care i-aţi lăsat în munţii Indiilor?

— Nu, domnule Smith, nu mai am prieteni! Sunt ultimul din neamulmeu... sunt mort de mult pentru toţi acei pe care i-am cunoscut... Dar sărevenim la dumneavoastră. Singurătatea, izolarea sunt lucruri triste, ele sapăputerile omeneşti... Mă sting fiindcă am crezut că omul poate trăi singur!...Trebuie să faceţi totul, ca să părăsiţi insula Lincoln şi să revedeţi ţara în carev-aţi născut. Ştiu că nemernicii au distrus corabia pe care aţi făcut-o...

— Construim alta, spuse Gédéon Spilett, un vas destul de mare, ca săne transporte până în ţinuturile cele mai apropiate; dar ne vom întoarce cusiguranţă! Prea multe amintiri ne leagă de aceste ţărmuri, ca să le uitămvreodată!

— Aici l-am cunoscut pe căpitanul Nemo, spuse Cyrus Smith.

— Numai aici vom regăsi amintirea dumneavoastră neştirbită! adăugăHarbert.

— Şi eu aici îmi voi dormi somnul de veci dacă... răspunse căpitanul.Şovăi o clipă şi în loc să-şi termine fraza, se mulţumi să spună: …domnuleSmith, aş vrea să vă vorbesc numai dumneavoastră!Tovarăşii inginerului, respectând dorinţa muribundului, părăsiră încăperea.Cyrus Smith rămase numai câteva minute singur cu căpitanul Nemo; îşichemă apoi prietenii îndărăt, dar nu le spuse nimic din cele destăinuite demuribund.Gédéon Spilett observă bolnavul cu multă atenţie. Se vedea că acestanu mai era susţinut decât de energia lui morală, care curând nu va mai puteasă lupte cu slăbiciunea fizică.Ziua luă sfârşit, fără ca să se ivească vreo schimbare. Pionierii nupărăsiră nici o clipă submarinul. Se înnoptase, lucru care nu se observa încriptă. Căpitanul Nemo nu suferea, dar se stingea. Chipul său măreţ şi palidera liniştit. Pe buze îi fluturau câteodată cuvinte neînţelese, care aminteaudiferite întâmplări din viaţa lui ciudată. Se vedea că viaţa părăsea încetul cu încetul trupul ale cărui extremităţi începeau să se răcească.O dată sau de două ori, el se mai adresă pionierilor aşezaţi lângă el,zâmbindu-le cu acel ultim zâmbet, ce mai dăinuieşte şi după moarte.

În sfârşit, puţin după miezul nopţii, căpitanul Nemo făcu o ultimă mişcare,izbutind să-şi încrucişeze braţele pe piept, ca şi când ar fi dorit să moarăastfel aşezat.Pe la ora unu dimineaţa, ultima licărire de viaţă i se refugiase în privire. În ochii din care altădată ţâşniseră flăcări, luci o ultimă scânteie. Apoi îşi dădusufletul.Aplecându-se, Cyrus Smith închise ochii aceluia care fusese prinţulDakkar şi care acum nu mai era nici căpitanul Nemo.Harbert şi Pencroff plângeau. Ayrton îşi ştergea pe furiş ochii. Nab, împietrit, îngenunchease lângă reporter.Cyrus Smith, întinzând mâna peste capul mortului, şopti:

— Odihneşte-te în pace!Peste câteva ore, pionierii îndepliniră ultimele dorinţe ale căpitanului,ţinându-şi astfel făgăduiala dată.Cyrus Smith şi tovarăşii săi părăsiră vasul „Nautilus”, luând cu ei singuraamintire lăsată de binefăcătorul lor, caseta cu comori.Minunatul salon, scăldat în lumină, fu închis cu grijă. Uşa de fier a tureleifu înşurubată în aşa fel, încât nici o picătură de apă să nu pătrundă îninteriorul submarinului.Apoi pionierii coborâră în barca legată de vas şi o traseră spre pupa.Acolo, la nivelul apelor, se aflau două robinete mari, care erau în directălegătură cu rezervorul ce determina scufundarea submarinului.Ei deschiseră robinetele, rezervorul se umplu şi submarinul „Nautilus”,scufundându-se încetul cu încetul, dispăru în adâncuri.Pionierii îl urmăriră cu privirea. Lumina sa puternică se zărea prin apastrăvezie, în timp ce cripta se întuneca treptat. Apoi, uriaşa revărsare de razeelectrice se şterse şi, în curând, vasul „Nautilus”, sicriul căpitanului Nemo,atinse fundul mării.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!