Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 19

de Jules Verne

CAPITOLUL XIX

Amintiri din patrie. Planuri de viitor. Se cercetează coastele insulei.Plecarea din 16 aprilie. Peninsula Serpentinei văzută din larg.Stâncile de bazalt de pe coasta apuseană. Vreme rea.Se lasă noaptea. Un nou incident.

Doi ani! De doi ani pionierii nu mai comunicaseră cu semenii lor.Ce se petrecuse oare în ţara lor? Icoana patriei o aveau mereu înainteaochilor, icoana patriei distruse de războiul civil şi pe care rebeliunea Sudului ofăcea poate să sângereze şi în clipa de faţă. În cursul acestor doi ani nu trecuse nici o corabie prin dreptul insulei, nuzăriseră nici un catarg. Era vădit că insula Lincoln se găsea în afaradrumurilor maritime şi era probabil necunoscută, lucru dovedit şi de hărţile pecare le aveau, căci altfel, chiar în lipsa unui port, vasele ar fi putut săacosteze aici pentru a-şi reînnoi provizia de apă. Marea care îi înconjura eraveşnic pustie, iar pionierii nu se puteau bizui decât pe propriile lor mijloace,pentru o eventuală repatriere.Totuşi, mai exista şi un alt mijloc de scăpare şi despre aceasta discutară

în primele zile ale lunii aprilie, în sala mare a Casei de Granit.Vorbiseră în ziua aceea despre America, patria lor, pe care aproape numai nădăjduiau s-o revadă vreodată.

— Hotărât, spuse Gédéon Spilett, ne-a mai rămas un singur mijloc săpărăsim insula Lincoln: să construim o corabie mare, cu care să putemstrăbate câteva sute de mile. Cred că dacă am construit o şalupă, putemconstrui şi un vapor!

— Şi vom putea să ajungem până în insulele Pomotu, de vreme ce amfost pe insula Tabor!

— Nu spun nu, răspunse ca de obicei Pencroff, expertul în materie demarină. Nu spun nu, cu toate că nu este acelaşi lucru să te aventurezi atât dedeparte sau să te duci până în apropiere! Dacă şalupa ar fi fost ameninţatăde furtună, în timpul călătoriei spre insula Tabor, ştiam că portul nu e preadeparte nici într-o direcţie, nici în alta; dar să străbaţi 1200 de mile, asta nu eglumă şi ştiţi cu toţii că nu există nici un ţărm care să fie aşezat la o distanţămai mică.

— Totuşi, dacă ar fi nevoie, te-ai încumeta Pencroff, să faci o asemenea încercare? întrebă reporterul.

— Aş încerca tot ce mi s-ar cere, domnule Spilett, răspunse marinarul.Ştiţi doar că nu mă dau în lături de la nimic!

— Apoi nu uitaţi că mai avem un marinar în mijlocul nostru, spuse Nab.

— Cine? întrebă Pencroff.

— Ayrton.

— E drept, răspunse Harbert.

— Dacă ar vrea să meargă! observă Pencroff.

— Crezi că Ayrton ar fi refuzat să plece dacă yachtul lordului Glenarvans-ar fi întors să-l ia de pe insula Tabor? întrebă reporterul.

— Uitaţi, dragii mei, întrerupse Cyrus Smith, că Ayrton nu mai era întregla minte în cursul ultimilor ani petrecuţi în insula Tabor. Dar nu despre asta evorba. Să ne întrebăm mai curând, dacă ne putem bizui pe întoarcereavasului scoţian. Lordul Glenarvan i-a făgăduit lui Ayrton că va veni să-l ia,atunci când va socoti că şi-a ispăşit păcatele; eu cred că se va ţine de cuvânt.

— Şi eu cred, spuse reporterul, şi voi adăuga chiar că s-ar putea să vinăcurând, căci au trecut 12 ani de când îşi ispăşeşte Ayrton pedeapsa.

— Ei bine, răspunse Pencroff, suntem siguri că lordul se va întoarce şipoate chiar foarte curând. Dar unde o să acosteze? Fireşte că pe insulaTabor şi nu pe insula Lincoln.

— Cu atât mai mult, răspunse Harbert, cu cât insula Lincoln nici nu seaflă pe hartă.

— Şi de aceea, prieteni, urmă inginerul, trebuie să luăm toate măsurile,pentru ca prezenţa noastră şi aceea a lui Ayrton pe insula Lincoln să fiesemnalată şi pe insula Tabor.

— Desigur, răspunse reporterul, nimic mai uşor decât să lăsăm în colibaunde a locuit căpitanul Grant şi apoi Ayrton o notă, în care să indicămaşezarea exactă a insulei noastre. Cu siguranţă că lordul Glenarvan sau echipajul său o vor descoperi.

Păcat că n-am făcut acest lucru la prima noastră călătorie pe insulaTabor, observă marinarul.

— Cum era s-o facem? răspunse Harbert. Nu cunoşteam pe atuncipovestea lui Ayrton şi nu ştiam că s-ar putea să fie salvat într-o bună zi, iar atunci când am aflat toate acestea era prea târziu, căci vremea nu ne mai îngăduia să ne întoarcem în insula Tabor.

— Da, răspunse Cyrus Smith, este prea târziu şi trebuie să amânămcălătoria până la primăvara viitoare.

— Dar dacă vine între timp yachtul scoţianului? spuse Pencroff.

— Nu prea e cu putinţă, răspunse inginerul, căci lordul Glenarvan nu va întreprinde pe vreme de iarnă o astfel de călătorie pe aceste mări îndepărtate. S-ar putea întâmpla să fi fost pe insula Tabor în ultimele cinciluni, de când Ayrton e la noi, şi atunci a plecat; sau va veni mai târziu şiatunci avem tot timpul să mergem până la insula Tabor şi sa lăsăm o notiţă.

— Mare nenorocire ar fi, spuse Nab, să fi venit Duncan-ul la insula Tabor în cursul ultimelor luni.

— Nădăjduiesc să nu se fi întâmplat una ca asta, răspunse Cyrus Smith,ca să nu ne fie răpită ultima şansă care ne-a rămas.

— Cred, zise reporterul, că în orice caz ne vom lămuri pe deplin cândvom ajunge pe insula Tabor; dacă scoţienii s-au întors, ei trebuie să fi lăsaturme.

— Ai dreptate, răspunse inginerul. Prieteni, de vreme ce ne-a mai rămaso posibilitate de repatriere, să aşteptăm cu răbdare. Dacă vom pierde şiaceastă nădejde, vom vedea atunci ce este de făcut.— În tot cazul, zise Pencroff, să rămână bine stabilit că dacă vom părăsiinsula Lincoln, nu o vom face fiindcă ne-am simţit rău aici!

— Nu, Pencroff, răspunse inginerul, o vom părăsi, pentru că suntemdeparte de tot ce poate fi drag unui om: familia, prietenii şi ţara în care s-anăscut.Lucrurile odată hotărâte, nu se mai gândiră la construirea unui vas mare,care le-ar fi îngăduit să se aventureze fie până la arhipelagurile mai apropiatedin nord, fie până la coastele Noii Zeelande în vest, şi se ocupară deobişnuitele pregătiri în vederea celei de-a treia ierni pe care o petreceau laCasa de Granit.Hotărâră totuşi ca, înainte de statornicirea iernii, să facă ocolul insulei înşalupă. Coastele nu fuseseră în întregime cercetate, aşa că pionierii noştri nucunoşteau încă prea bine configuraţia litoralului dinspre nord şi vest, începând de la revărsarea râului Cascadei până la capul Mandibulei. Nu ştiaucum arată nici golful acela îngust, în chip de bot de rechin care era cuprins între cele două capuri ale Mandibulei.Pencroff propusese această excursie şi Cyrus Smith primi îndată, căcidorea să cunoască şi această parte a domeniului lor.Vremea era variabilă, totuşi barometrul nu afăta oscilaţii prea mari. Chiar în prima săptămână a lunii aprilie, după ce se semnalase o mare scădere a presiunii atmosferice, barometrul se urcă din nou, o dată cu apariţia unui vântputernic.

Apoi barometrul arătă o situaţie staţionară la presiunea 759 mm,ceea ce li se păru favorabil pentru a începe expediţia.Hotărâră plecarea pentru ziua de 16 aprilie şi vasul „Bonadventure”, careera ancorat în portul Balonului, fu pregătit pentru o călătorie mai lungă.Cyrus Smith îi vorbi şi lui Ayrton despre călătoria lor propunându-i să-l iacu ei; însă acesta, dorind să rămână pe insulă, hotărâră ca în lipsa lor sălocuiască la Casa de Granit. Meşterul Jup urma să-i ţie de urât, lucru pe caredomnia-sa se arăta că-l înţelesese. În dimineaţa zilei de 16 aprilie, pionierii se îmbarcară împreună cu Top.Sufla o briză puternică de la sud-vest, aşa că vasul părăsi cam greu portulBalonului şi se îndreptă spre capul Reptilei. Perimetrul insulei era denouăzeci de mile, dintre care tocmai coasta de sud, de la port până lapromontoriu, număra douăzeci de mile. De aceea erau siliţi să meargă mai încet, vasul plutind împotriva vântului.Le trebui o zi întreagă ca să ajungă la promontoriu, căci mersul corăbiei,care la ieşirea din port fusese purtată de reflux timp de două ore, fu împiedicat apoi de valuri contrarii, alte şase ore.

Când ajunseră în dreptulpromontoriului, se întunecase de-a binelea.Pencroff îi propuse atunci inginerului să urmeze drumul mai încet, cu oparte din pânze strânse. Dar Cyrus Smith găsi mai nimerit să ancoreze la omică depărtare de ţărm ca să poată revedea partea aceea a coastei la luminazilei. Hotărâră chiar, deoarece îşi puseseră în gând să exploreze cât mai binelitoralul, să nu mai navigheze noaptea şi să ancoreze în fiecare seară lângăţărm, în măsura în care-avea să le-o îngăduie vremea.Şi astfel petrecură noaptea ancoraţi în dreptul capului. O dată cucăderea brumei, vântul se potolise. Afară de Pencroff, marinar încercat, toţicălătorii dormiră, poate nu chiar atât de bine ca în camerele lor de la Casa deGranit, dar tot dormiră.A doua zi, la 17 aprilie, marinarul ridică ancora în zorii zilei şi, cu toatepânzele întinse, o porniră de-a lungul coastei apusene.Pionierii cunoşteau ţărmul acesta împădurit, minunat de frumos, devreme ce îl străbătuseră şi pe jos, totuşi el le stârni din nou admiraţia.Navigau de-a lungul litoralului, înaintând încet şi cât mai aproape de coastă,ca să poată observa totul, ferindu-se numai din calea trunchiurilor de copaci,care pluteau ici, colo pe valuri. De câteva ori ancorară, ca Gédéon Spilett săpoată fotografia minunatele privelişti.Pe la amiază, vasul atinse revărsarea râului Cascadei. Mai încolo, peţărmul drept al râului, copacii se răreau, pentru a apare la trei mile maideparte doar ca nişte simple buchete ce se ridicau printre povârnişurileapusene ale muntelui, a căror creste golaşe coborau până la ţărm.Câtă deosebire între partea de sud şi partea de nord a ţărmului! Pe câtera prima de verde şi de împădurită, pe atât era cealaltă de aspră şi desălbatică. Puteai să crezi că te afli pe un adevărat „ţărm de fier”, cum sespune în unele ţări; înfăţişarea lui zbuciumată părea să indice o cristalizare bruscă a bazaltului în fierbere, care avusese loc într-o îndepărtată epocăgeologică. Grozava îngrămădire i-ar fi înspăimântat pe pionierii noştri, dacă întâmplarea i-ar fi aruncat la început pe partea aceea a insulei! Privind dinvârful muntelui Franklin, nu-şi dăduseră seama de înfăţişarea fioroasă aacestor locuri. Văzut însă dinspre mare ţărmul apărea atât de ciudat, încât nusemăna poate cu nici un alt punct al globului. Vasul trecu de-a lungul acesteicoaste plutind la o jumătate de milă de ţărm. Se vedeau bine blocurile destâncă ce o alcătuiau. Erau de toate mărimile, unele doar de câteva picioare,altele însă atingând înălţimea de trei sute de picioare. Se găseau acolo stâncicilindrice ca nişte hornuri, prismatice, semănând cu turlele bisericilor, altelepăreau nişte obeliscuri piramidale, altele, conuri trunchiate, ce semănau cucoşurile de fabrică. Nici banchizele mărilor glaciale nu înfăţişau atâta măreaţăşi înspăimântătoare varietate. Ici se zăreau punţi de piatră zvârlite de la ostâncă la alta, dincolo, arcade boltite ca în adâncul unei biserici gotice, încare privirea se pierdea; în altă parte se vedeau bolţi largi cu înfăţişaremonumentală; mai departe o adevărată îngrămădire de ascuţişuri, săgeţi şimici piramide de piatră, aşa cum nici o catedrală gotică nu se putea mândrică are. Natura, care se întrecuse în capricii ce depăşeau cea mai bogată închipuire omenească, izbutise să dea coastei, pe o întindere de opt saunouă mile, o înfăţişare plină de măreţie.Cyrus Sniith şi prietenii săi erau uimiţi, uluiţi aproape de aceastăprivelişte. Top însă nu se sfia să tulbure tăcerea lor, lătrând cu îndărătnicie, şiglasul lui era repetat de ecou. Inginerul observă că lătratul câinelui este la felde ciudat ca atunci când se învârtea împrejurul puţului de la Casa de Granit.

— Să acostăm, spuse el.Şi vasul se apropie cât mai mult cu putinţă de stâncile litoralului. Poatecă exista aici o peşteră, care trebuia cercetată. Cyrus Smith nu zări însă nicio grotă, nici o scobitură care să poată adăposti o fiinţă oarecare, căci poalelestâncilor se prăvăleau de-a dreptul în mare. Curând, Top încetă să mai latreşi corabia îşi reluă drumul, plutind la oarecare depărtare de mal. În partea de nord-est a insulei, ţărmul îşi recapătă înfăţişarea netedă şinisipoasă. Ici, colo se zăreau copaci răzleţi care creşteau printre mlaştinilecunoscute pionierilor noştri. Spre deosebire de coasta atât de pustie pe careo lăsaseră în urmă, aici se simţea freamătul nenumăratelor păsări de apă,care populau bălţile.Seara, corabia ancoră într-o scobitură a litoralului de pe coasta de norda insulei, foarte aproape de ţărm, căci prin acele locuri apele erau foarteadânci. O dată cu căderea nopţii adormi parcă şi vântul, pentru a se învioradin nou în zorii zilei, aşa că pionierii petrecură o noapte liniştită.Fiind doar la un pas de mal, Harbert şi Gédéon Spilett, vânătorii coloniei,debarcară şi făcură o plimbare de doua ore, întorcându-se cu o bogată pradăde raţe şi becaţine. Top se întrecuse pe sine, nelăsând să-i scape nimic.Pe la ora opt, vasul mânat din urmă de o briză din ce în ce mairăcoroasă, îşi reluă calea, îndepărtându-se cu repeziciune către capulMandibulei de Nord.

— Nu m-ar mira, spuse Pencroff, să ne apuce azi vreo furtună. Era tareroşu apusul soarelui aseară şi norişorii ăştia prelungi, care mătură cerul, nuprevestesc nimic bun.Norii aceia subţiri şi întinşi ca nişte „cozi de pisici”, cum le spuneaPencroff, erau nişte nori cyrus înguşti, ce pluteau la o înălţime de vreo cincimii de picioare. Păreau nişte fulgi de vată şi prezenţa lor prevesteşte deobicei tulburarea vremii.

— Atunci, spuse Cyrus Smith, să întindem cât mai mult pânzele şi să nerefugiem cât mai repede spre golful Rechinului. Socot că acolo vom fi însiguranţă.

— Foarte bine, răspunse Pencroff. De altfel, ţărmul ăsta nordic esteacoperit cu dune, care nu prea ne interesează.

— Nu mi-ar părea rău, adăugă inginerul, să trecem chiar şi ziua demâine în golful acela. Cred că merită să fie bine cercetat.

— Mă tem că vom fi siliţi s-o facem, vrând, nevrând, răspunse Pencroff,căci orizontul începe să se întunece în partea de vest. Priviţi cum se tulburăvremea!

— În tot cazul, vântul este bun, ne ajută să ajungem la capul Mandibulei,observă reporterul.

— Chiar prea bun, răspunse marinarul, dar intrarea în golf va fi destul degrea şi tare aş vrea să ajung pe lumină, căci nu cunosc locurile acelea!

— Acolo vom da desigur de multe stânci răzleţe, adăugă Harbert, dacăne gândim la înfăţişarea litoralului, mai la sud de golful Rechinului.

— Fă cum ştii, Pencroff, spuse Cyrus Smith, avem toată încrederea îndumneata.

— Fiţi pe pace, domnule Cyrus, răspunse marinarul. N-am de gând să îmi pun viaţa în primejdie aşa cu una cu două! Cât e ceasul?

— Zece, răspunse Gédéon Spilett.

— Şi cât să mai fie până la cap, domnule Cyrus?

— Vreo 15 mile.

— Se pot străbate în două ore şi jumătate, socoti marinarul. Ne vom aflaprin urmare în dreptul capului între douăsprezece şi unu. Din nefericire vomsosi în timpul refluxului, când apele se retrag şi cred că vom pătrunde foartegreu în golf plutind împotriva vântului şi a curentului.

— Mai avem şi lună plină, şi acum în aprilie fluxul şi refluxul sunt şi maiputernice, adăugă Harbert.

— Spune, Pencroff, întrebă inginerul, n-am putea să ancorăm în dreptulcapului?

— Unde s-a mai auzit aşa ceva, domnule Cyrus? strigă marinarul. Săancorăm lângă mal, pe timp de furtună? Ne aruncă valurile pe ţărm!

— Atunci, ce-i de făcut?

— Mă voi menţine în larg până la orele şapte seara, când vine refluxul şidacă va mai fi încă puţină lumină, voi încerca să pătrund în golf; dacă nuizbutesc, plutim toată noaptea cum putem şi tragem la ţărm mâine dimineaţă în zori.

— Eşti liber să faci cum crezi, Pencroff, ţi-am mai spus, răspunse CyrusSmith.

— Ah! oftă Pencroff, bine-ar fi să existe un far pe ţărmul ăsta. Ar fi multmai lesne pentru navigatori!

— Da, răspunse Harbert, şi de data asta nu mai avem un binevoitor,care să ne aprindă un foc şi să ne arate astfel intrarea în port.

— Cyrus dragă, spuse Gédéon Spilett, noi nici nu ţi-am mulţumit încă,fără focul acela n-am fi ajuns niciodată...

— …care foc?... întrebă Cyrus Smith, foarte mirat la auzul acestor cuvinte.

— Trebuie să ştiţi domnule Cyrus, răspunse Pencroff, că noi ne-am camrătăcit la sfârşitul călătoriei şi treceam prin faţa insulei fără s-o vedem, dacănu aţi fi avut dumneavoastră grija să aprindeţi un foc pe platou, în noaptea de19 spre 20 octombrie.

— Da, da!... A fost într-adevăr o idee minunată! răspunse inginerul.

— De data asta, adăugă marinarul, nu avem pe nimeni să facă aşa ceva,afară numai dacă nu-i va da în gând lui Ayrton.

— Mda! Nu e nimeni spuse Cyrus Smith. Peste câteva minute, aflându-se singur cu reporterul, inginerul se plecă şi-i şopti la ureche:

— Dacă există în lumea asta un lucru de care sunt sigur, Spilett, este că în noaptea de 19 spre 20 octombrie n-am aprins nici un foc pe platoul Caseide Granit şi nici într-altă parte a insulei !

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!