Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 14

de Jules Verne

CAPITOLUL XIV

Inventar. Noaptea în locuinţa părăsită. Câteva litere. Noi cercetări.Animale şi plante. Harbert trece printr-o mare primejdie. Pe bord.Plecarea. Vreme rea. O scăpărare de lumină. Pierduţi în larg.Un foc ce se aprinde la timp.

Încremeniţi în întunericul ce se lăsase, Pencroff, Harbert şi GédéonSpilett tăcură câtva timp. Apoi Pencroff începu să strige tare, dar nu primi niciun răspuns.Marinarul ciocni amnarul şi aprinse o crenguţă uscată. Flacăra lumină oclipă încăperea ce părea părăsită de mult. În fund se afla un cămin grosolan,cu puţină cenuşă rece în vatră, peste care zăcea un braţ de lemne uscate.Pencroff apropie vreascul aprins şi lemnele trosniră, răspândind o lumină vie.Marinarul şi tovarăşii săi zăriră atunci la lumina lor un pat răvăşit, cupături umede şi îngălbenite de vreme, ce nu mai fuseseră folosite de mult; într-un colţ al vetrei zăceau două ceainice ruginite şi un cazan răsturnat; semai afla în încăpere şi un cufăr cu nişte haine de marinar mucegăite. Pemasă se vedea un tacâm de cositor şi o carte roasă de umezeală; într-un colţ zăceau aruncate câteva unelte, o lopată, un târnăcop, o sapă şi două puşti devânătoare, dintre care una era frântă; pe o poliţă, făcută dintr-o scândură,găsiră un butoiaş cu praf de puşcă, neatins, un butoiaş de alice şi mai multecutii cu capse de fitiluri. Şi totul era acoperit de un strat gros de praf, adunatdesigur în decursul anilor.

— Nu e nimeni, spuse reporterul.

— Într-adevăr! răspunse Pencroff.

— Casa asta de mult n-a mai fost locuită, observă Harbert.

— Da, de mult! răspunse reporterul.

— Domnule Spilett, spuse Pencroff, cred că ar fi mai bine să nepetrecem noaptea în locuinţa aceasta, în loc să ne întoarcem pe bord.

— Ai dreptate, Pencroff, răspunse Gédéon Spilett, şi dacă se înapoiazăproprietarul, cred că nu se va plânge prea mult, găsind locul ocupat!

— Nu se va mai întoarce, spuse marinarul, dând din cap.

— Crezi că a plecat de pe insulă? întrebă reporterul.

— Dacă pleca, lua cu el şi armele, şi uneltele, răspunse Pencroff. Ştiţibine câtă valoare au astfel de lucruri pentru un naufragiat. Nu! Nu! repetămarinarul cu voce hotărâtă. Nu! El n-a părăsit insula. Dacă ar fi plecat cu obarcă făcută de el, cu atât mai mult n-ar fi părăsit aceste obiecte de primănecesitate Nu! El se află pe insulă!

— În viaţă? întrebă Harbert.

— În viaţă sau mort. Dacă a murit, nu avea cum să se îngroape singur,aşa că îi vom găsi cel puţin rămăşiţele.Hotărâră deci să petreacă noaptea în casa părăsită. O grămadă delemne ce se găsea într-un colţ, le ajută s-o încălzească cum trebuie. Cu uşa închisă, Pencroff, Harbert şi Gédéon Spilett şedeau pe o bancă, vorbind puţin, însă reflectând mult.

Erau într-o stare sufletească ciudată, care-i făceasă se aştepte la orice, de aceea şi ascultau cu încordare zgomotele de afară.Dacă s-ar fi deschis pe neaşteptate uşa şi în faţa lor ar fi apărut un om, nu ar fi fost deloc surprinşi, deşi locuinţa părea părăsită. Erau gata să strângămâna omului aceluia, a naufragiatului, prietenul lor necunoscut, pe care îlaşteptau. Dar nu se auzi nimic, uşa nu se deschise şi ceasurile se scurgeaufără să aducă vreo schimbare.Ce lungă li se păru noaptea!Doar Harbert dormi două ore, căci la vârsta lui somnul era foartenecesar. Doreau să-şi reia cât mai curând cercetările începute în ajun şi săscotocească insula până în colţurile ei cele mai tăinuite. Judecata lui Pencroff părea îndreptăţită: deoarece uneltele şi armele rămăseseră în casa părăsită,se putea deduce că stăpânul ei este mort.

Trebuia însă ca cel puţinrămăşiţele să fie căutate şi îngropate.Se lumină de ziuă. Pencroff şi tovarăşii săi începură să cercetezelocuinţa. Ea fusese clădită într-un loc minunat, la poalele unui deal, umbrităde câţiva copaci mari şi frumoşi, în faţa ei fusese croit un luminiş larg, princare privirea străbătea până la mare. Luminişul era înconjurat, cu un gărduţ dărâmat, ce ajungea până la ţărm, unde se afla şi gura pârâului.Locuinţa era construită din scânduri, şi era lesne de văzut că eleproveneau din resturile unei corăbii. Se putea deci presupune că un vasavariat fusese aruncat pe ţărmul insulei; singurul membru care scăpase cuviaţă din întreg echipajul îşi construise o locuinţă din resturile corăbiei, avânduneltele trebuitoare.Lucrul deveni şi mai vădit când Gédéon Spilett, care se învârtea în jurulcasei, zări pe o scândură câteva litere şterse: BR TAN A

— Britania! strigă Pencroff, pe care reporterul îl chemase. Multe corăbiipoartă numele acesta, aşa că n-aş putea să spun dacă a fost un vas englezori american.

— N-are nici o importanţă, Pencroff!

— Nici o importanţă, într-adevăr, răspunse marinarul, iar pesupravieţuitor, de orice naţie ar fi el, îl vom scăpa dacă mai trăieşte. Dar înainte de a reîncepe cercetările să ne întoarcem la vasul nostru.Pencroff se simţea cuprins de oarecare îngrijorare, gândindu-se lacorabie. Te pomeneşti că insula este totuşi locuită, şi vreun locuitor o fi pusmâna pe vas... Dădu din umeri, zâmbind la acest gând zănatic.Oricum însă, marinarul n-avea nimic împotrivă să ia masa pe bord.Calea gata croită nu era lungă, să tot fi avut o milă. Porniră cercetând cuatenţie pădurea şi desişurile, prin care caprele şi porcii mişunau cu sutele.După douăzeci de minute, Pencroff şi tovarăşi săi îşi regăsiră corabia,priponită de ancora adânc înfiptă în nisip. Pencroff răsuflă uşurat. La urmaurmei corabia era odrasla lui şi era firesc să fie uneori mai îngrijorat decât ar fi trebuit. Se urcară pe bord şi prânziră în aşa fel încât să poată cina cât maitârziu; apoi, îşi reîncepură cu multă grijă cercetările.De altfel, nu părea de necrezut că singurul locuitor al insulei murise, de

aceea Pencroff şi tovarăşii săi căutau mai curând urma unui mort decât aunei fiinţe vii. Cercetară în zadar, scotocind desişurile care acopereau insula. În cele din urmă fură siliţi să admită că nu mai rămăsese nici o urmă dincadavrul naufragiatului, care, fără nici o îndoială, fusese înghiţit până laultimul ciolan de vreo fiară sălbatică.

— Mâine în zori plecăm, le spuse Pencroff tovarăşilor săi, care, pe ladouă după-amiază, se culcaseră la umbra unor pini ca să se odihneascăpuţin.

— Cred că putem lua, fără nici o grijă, uneltele care au aparţinutnaufragiatului, adăugă Harbert.

— Da, cred şi eu, răspunse Gédéon Spilett. Armele şi uneltele acesteavor întregi inventarul Casei de Granit. Dacă nu mă înşel, provizia de praf depuşcă şi de alice este destul de mare.

— Da, răspunse Pencroff. Să nu uităm să prindem vreo două perechi deporci, căci ducem lipsă de ei pe insula Lincoln.

— Şi să luăm ceva seminţe, adăugă Harbert.

— Atunci ar fi poate bine, spuse reporterul, să mai rămânem o zi aici, casă adunăm tot ce-ar putea să ne folosească.

— Nu, domnule Spilett, răspunse Pencroff, aş vrea să plecăm mâine înzorii zilei. Vântul are tendinţa să-şi schimbe direcţia, lucru foarte potrivitpentru călătoria de întoarcere.

— Atunci să nu ne pierdem timpul! spuse Harbert, sculându-se.

— Să nu ne pierdem timpul, repetă Pencroff. Tu Harbert, adunăseminţele acelea, că te pricepi mai bine decât noi. Domnul Spilett şi cu minevom căuta să prindem câţiva porci şi cred că vom izbuti, cu toate că nu-lavem pe Top.Harbert apucă pe poteca ce ducea spre partea cultivată a insulei, pecând marinarul şi reporterul intrară direct în pădure.Cât despre porci, aceştia fugiră la vederea lor şi, grozav de sprinteni, nupăreau de loc dispuşi să se lase prinşi; totuşi, după o jumătate de oră dealergătură, vânătorii izbutiră să înhaţe o pereche ce se ascunsese într-untufiş; în clipa aceea, nişte ţipete îngrozitoare izbucniră la câteva sute de paşi, înspre nordul insulei. Aceste ţipete erau întovărăşite de nişte răcnete care nuaveau nimic omenesc.Pencroff şi Gédéon Spilett săriră în picioare, iar porcii profitară de ocazieca să o rupă la fugă, tocmai în clipa în care marinarul se pregătea să-i lege.

— E vocea lui Harbert, spuse reporterul.

— Hai repede! strigă Pencroff.Marinarul, însoţit de Gédéon Spilett, se îndreptă în goană spre locul deunde se auzeau strigătele; la cotitura potecii, lângă un luminiş, îl zăriră pebăiat trântit la pământ, luptându-se cu o fiară sălbatică, probabil vreomaimuţă uriaşă, care era cât pe-aci să-l omoare.Pencroff şi Gédéon Spilett se năpustiră asupra fiarei, doborând-o lapământ, şi-l scăpară astfel pe Harbert. Marinarul era foarte voinic, iar reporterul nu era nici el mai prejos, aşa că monstrul fu legat cobză, cu toată împotrivirea lui, fiind astfel redus la neputinţă.

— Nu te doare nimic, Harbert? întrebă Gédéon Spilett.

— Nu, nimic!

— Ah! Bine că nu te-a rănit maimuţa asta! strigă Pencroff.

— Dar nu este o maimuţă îi răspunse Harbert.Pencroff şi Gédéon Spilettse uitară abia atunci la fiinţa ciudată care zăcea la pământ. Într-adevăr nu era o maimuţă! Era o fiinţă omenească! Era un om! Dar ceom! Un sălbatic în toată puterea cuvântului, şi cu atât mai îngrozitor, cu câtpărea cu totul abrutizat. Înspăimântătoarea fiinţă, care era totuşi un om, avea părul vâlvoi, obarbă lungă îi atârna pe piept, iar trupul său gol era acoperit de o zdreanţălegată peste şolduri. Privirea îi era sălbatică, mâinile uriaşe aveau ghearelungi, pielea de culoare închisă părea tăbăcită, iar călcâiele lui întărite păreaunişte copite. Se putea pe drept cuvânt naşte întrebarea dacă în acestnenorocit mai sălăşluieşte o scânteie de înţelegere, sau dacă doar instinctulbrutei mai rămăsese în el.

— Eşti într-adevăr sigur că este un om? îl întrebă Pencroff pe reporter.

— Din nefericire nu mai poate fi îndoială, răspunse acesta.

— Să fie oare naufragiatul nostru? întrebă Harbert.

— Cred că da, răspunse Gédéon Spilett, dar nenorocitul nu mai arenimic, omenesc în el!Reporterul avea dreptate. Era limpede că singurătatea făcuse din omulacesta un adevărat sălbatic. Din gâtlejul său nu mai ieşeau decât niştesunete nearticulate, ce se strecurau printre dinţii care se ascuţiseră pentru asfâşia carnea crudă. Se părea că memoria îl părăsise de mult, şi că nu maiştia să se folosească de unelte şi de arme, nici să aprindă un foc! Devenisefoarte sprinten şi mlădios, dar aceste calităţi fizice se dezvoltaseră în daunacelor intelectuale.Gédéon Spilett îi vorbi. Se părea că nu înţelege şi nici nu aude nimic şitotuşi, privindu-l bine în ochi, reporterul avu simţământul că minteanenorocitului nu este cu totul întunecată.De altfel, prizonierul nu se zbătea şi nu căuta să-şi smulgă legăturile.

Era oare copleşit în faţa semenilor săi, de care nu se deosebise odinioară? Sau îşi amintea poate, într-o străfulgerare de o clipă, câte ceva din vremea cândtrăise în mijlocul oamenilor? Nu ştiau dacă, slobozindu-i legăturile, n-ar încerca să fugă. Îl lăsară deci în pace, aşa cum se afla.

— Oricine ar fi, spuse Gédéon Spilett, datoria noastră este să-l ducemcu noi pe insula Lincoln.

— Da, da, răspunse Harbert. Poate că, îngrijindu-l bine, vom mai trezi înel oarecari licăriri de înţelegere.Pencroff dădea din cap neîncrezător.

— Trebuie să încercăm, zise reporterul. Este de datoria noastră, caoameni.Aceasta era într-adevăr datoria lor de oameni civilizaţi, şi ei ştiau căCyrus Smith va încuviinţa în totul hotărârea lor.

— Să-l lăsăm legat? întrebă marinarul.

— Credeţi că o să umble dacă îi dezlegăm picioarele? spuse Harbert.

— Putem încerca, răspunse Pencroff. Frânghiile care încătuşaupicioarele prizonierului fură desfăcute, braţele rămânându-i strâns legate. Else sculă singur, fără să arate vreo dorinţă de a fugi. Privirea lui, lipsită deexpresie, era aţintită asupra celor trei oameni care umblau pe lângă el, dar nupărea să-şi amintească să fi fost vreodată aidoma lor. Din gura lui ieşea unfel de fluierat neîncetat, arăta cu totul sălbăticit, totuşi nu li se împotrivea înnici un fel.Reporterul fu de părere să-l readucă pe acest nenorocit în casa lui. Segândea că poate la vederea obiectelor care fuseseră ale lui va fi oarecumimpresionat! Poate că o simplă scânteie va fi de ajuns ca să-i trezeascămintea întunecată!Coliba nu era departe, şi în câteva minute ajunseră acolo, dar prizonierulnu recunoscu nimic, parcă îşi pierduse cu desăvârşire mintea! După halul încare ajunsese nenorocitul, se părea că omul, care venise teafăr pe insulă,suferise vreme îndelungată chinurile singurătăţii.Reporterul se gândi să aprindă focul şi peste câteva minute flăcările,care au darul să atragă şi fiarele, înveseleau vatra.

O clipă, atenţianenorocitului se aţinti asupra flăcării, dar se dădu repede înapoi, iar privirealui se stinse din nou.Hotărât lucru, mai mult decât să-l ducă pe corabie nu puteau facedeocamdată. După ce îl urcară pe corabie, îl lăsară în paza lui Pencroff, iar Harbert şi Gédéon Spilett se întoarseră pe insulă, ca să isprăvească ce lemai rămăsese de făcut. Câteva ore mai târziu se întorceau la ţărm, aducânduneltele, armele, seminţele de zarzavat, puţin vânat şi două perechi de porci.Totul fu încărcat pe „Bonadventure”, care era gata să ridice ancora a doua zi în zorii zilei, o dată cu fluxul.Prizonierul fusese dus în camera din faţă, unde stătea liniştit, tăcut, surdşi mut totodată. Pencroff îi dădu de mâncare, dar el respinse carnea friptă, decare se dezobişnuise după câte se părea. Marinarul îi arătă atunci o raţă împuşcată de Harbert, la care nenorocitul se repezi, muşcând sălbatic din ea.

— Credeţi că-şi va mai veni vreodată în fire? întrebă Pencroff.

— Poate, răspunse reporterul. S-ar putea ca îngrijirile noastre să deatotuşi roade, căci pe omul acesta singurătatea l-a adus în halul ăsta, ori deacum înainte el va avea tovarăşi.

— Bietul om pare să fie de multă vreme în starea asta! spuse Harbert,

— Tot ce se poate, zise Gédéon Spilett.

— Ce vârstă să aibă? mai întrebă Harbert.

— E greu de spus, căci nu-i pot vedea trăsăturile sub barba deasă care îiascunde obrazul. Totuşi cred că nu mai e tânăr. Bănuiesc că are vreocincizeci de ani.

— Aţi observat, domnule Spilett, ce afundaţi îi sunt ochii în orbite? întrebă băiatul.

— Da, Harbert, totuşi, privirea lor e mai omenească decât restul

înfăţişării lui.

— În sfârşit, vom vedea, răspunse Pencroff. Sunt însă nerăbdător să afluce-o să spună domnul Smith de sălbaticul nostru. Ne-am dus să căutăm unom şi am găsit o fiară! De, face omul ce poate!Trecu şi noaptea. Nu ştiau dacă prizonierul lor dormise sau nu, dar cutoate că-i desfăcuseră legăturile, nu auziseră nici o mişcare. Era aidomafiarelor care cad într-un fel de toropeală când sunt închise în cuşcă, şi furia lerevine abia mai târziu. În zorii zilei de 15 octombrie vremea se schimbă, după cum prevestisemarinarul. Vântul, care bătea acum dinspre nord-vest, avea să înlesneascăvasului drumul de întoarcere. În acelaşi timp însă aducea valuri de aer rece,destul de neplăcute pentru acel care conducea vasul.

La ora cinci dimineaţa, călătorii noştri ridicară ancora. Pencroff întinsepânza cea mare şi se îndreptă spre est-nord-est, în direcţia insulei Lincoln. În prima zi nu se întâmplă nimic deosebit. Prizonierul stătea liniştit încabina de la prova şi marea cu zbuciumul ei părea să aibă o influenţăbinefăcătoare asupra acestui fost marinar. Să-şi fi adus el aminte de fosta luimeserie? În tot cazul, stătea liniştit, părând mai mult mirat decât abătut.A doua zi, la 16 octombrie, vântul deveni din ce în ce mai puternic,suflând dinspre nord, aşa că vasul îşi urmă ceva mai greu calea în mijloculvalurilor care îl scuturau puternic. Pencroff fu nevoit în curând să nu mai lasecârma din mâini şi începu să fie neliniştit de violenţa cu care marea loveacorabia. Era sigur că, dacă vântul nu-şi va schimba direcţia, vor avea nevoiepentru a se întoarce pe insula Lincoln de mai mult timp decât le trebuise casă atingă insula Tabor. În dimineaţa zilei de 17 octombrie, insula Lincoln nu se zărea încă, deşise scurseseră patruzeci şi opt de ore de la plecare. De altfel, cu greu puteausă calculeze fără instrumente care era drumul pe care-l străbătuseră,deoarece atât viteza, cât şi direcţia vântului se schimbau mereu.Trecură alte douăzeci şi patru de ore, dar nici un ţărm nu apăru în zare.Vântul era puternic şi marea foarte agitată, iar pânzele trebuiau mereumânuite după direcţia vântului. În ziua de 18, corabia fu acoperită în întregime de un talaz şi călătorii ar fi fost luaţi de valuri, dacă nu ar fi avutfericita idee de a se lega din timp de punte. În clipa aceea, spre marea lor uimire, Pencroff şi tovarăşii săi îşi văzurăprizonierul sărindu-le cu totul pe neaşteptate în ajutor. Ca şi când instinctul luide marinar s-ar fi trezit deodată, omul se repezi din cabină cu o cange înmână, sparse în grabă obloanele gurilor de scurgere, uşurând astfel golireaapei de pe punţi şi, odată pericolul trecut, se întoarse la loc, fără să scoată ovorbă. Pencroff, Gédéon Spilett şi Harbert încremeniseră de uimire şi îllăsaseră să se descurce cum ştia.Situaţia era însă proastă, şi marinarul se simţea îndreptăţit să creadă căse rătăcise pe întinsul mărilor, fără putinţă să regăsească drumul!Noaptea, de 18 spre 19 se lăsă întunecoasă şi rece. Către oreleunsprezece, vântul se mai potoli, marea se mai linişti şi ea, iar corabia, mai puţin zbuciumată, îşi mări viteza.

De altminteri se comportase foarte bine tottimpul.Nici Pencroff, nici Gédéon Spilett, nici Harbert nu închiseră ochii.Vegheau îngrijoraţi, căci s-ar fi putut tot atât de bine să plutească în imediataapropiere a insulei Lincoln, după cum se putea să fi fost purtaţi de curenţi cutotul în altă direcţie, fără să mai poată găsi drumul înapoi.Pencroff, om călit de greutăţi, deşi era foarte neliniştit, nu-şi pierdusesperanţa. Şedea la cârmă, căutând cu tot dinadinsul să străpungă cu privirea întunericul ce-l învăluia.Către ora două dimineaţa, se sculă deodată, strigând:— Foc! Uite un foc! Într-adevăr, la vreo douăzeci de mile spre nord-est se zărea o luminăstrălucitoare. Era insula Lincoln, iar focul, aprins desigur de Cyrus Smith, learăta calea.Pencroff, care se abătuse din drum cu mult prea spre nord, schimbădirecţia, îndreptându-se spre flacăra aceea care strălucea în zare ca o steade mărimea întâia.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!