Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 12

de Jules Verne

CAPITOLUL XII

Echipamentul corăbiei. O ofensivă a vulpilor. Jup e rănit. Jup e îngrijit şise vindecă. Corabia este isprăvită. Triumful lui Pencroff. Vasul„Bonadventure”. Călătorie de încercare în jurul insulei.Un document neaşteptat.

Seara, cei patru vânători se întoarseră supraîncărcaţi. Până şi Top purta în jurul gâtului un şirag de păsări vânate, iar Jup o cingătoare de becaţine.

— Prieteni, strigă Nab, avem cu ce să ne trecem timpul! Vom avea ocămară frumoasă, plină cu conserve şi pateuri minunate, am însă nevoie deun ajutor. Mă bizui pe tine, Pencroff.

— Nu se poate, Nab, răspunse marinarul. Mă aşteaptă pânzele corăbiei,

aşa că va trebui să te lipseşti de ajutorul meu.

— Dar dumneata, domnule Harbert?

— Eu, Nab, trebuie să mă duc mâine la stână, răspunse tânărul.

— Atunci poate că dumneavoastră, domnule Spilett, îmi veţi da o mânăde ajutor?

— Desigur, Nab, dacă vrei, răspunse reporterul, dar te previn că dacă îmi vei dezvălui reţetele tale am să le public.

— N-aveti decât, domnule Spilett, răspunse Nab.Şi iată cum a doua zi, Gédéon Spilett, devenit ajutorul lui Nab, se instala în bucătărie. Inginerul îl pusese şi pe reporter la curent cu rezultatul explorăriisale din ajun şi acesta era şi el de părere că în jurul puţului stăruie totuşi unmister.Gerul nu se înmuie. El se mai menţinu o săptămână. Din această pricinăpionierii nu părăsiră Casa de Granit decât pentru a se repezi la curteapăsărilor, întreaga locuinţă era plină de miresmele plăcute, pe care lerăspândeau savantele preparaţii culinare ale lui Nab şi ale reporterului. Ei nutransformară însă în conserve întreg produsul expediţiei, căci vânatul sepăstra minunat pe frigul ce domnea, aşa că toată colonia se înfrupta cufriptură de raţă sălbatică şi de alte zburătoare, deci afirmând că e cel maigustos vânat din lume.Pencroff, ajutat de Harbert, lucră de zor întreaga săptămână şi pânzelecorăbiei erau gata. Frânghii nu le lipseau, căci puteau folosi toate frânghiilede la învelişul aerostatului. Cablurile, plasa şi odgoanele balonului erau decea mai bună calitate şi-i prinseră foarte bine marinarului. Pânzele fură întărite pe margini cu frânghii puternice, dar tot le mai rămăseseră destulmaterial pentru a confecţiona funiile necesare la legarea acestor pânze lacolţuri şi cu care să le ridice şi să le fixeze apoi de catarguri. Cât desprescripeţi, Cyrus Smith îi fabrică slujindu-se de strungul pe care şi-l instalase. Şiastfel, toate cele trebuitoare pentru înzestrarea corăbiei fură gata cu mult înaintea acesteia. Pencroff confecţiona şi un pavilion: albastru, roşu şi alb,folosind în acest scop plantele colorate ce creşteau din belşug pe insulă.Numai că în loc de treizeci şi şapte de stele, câte împodobesc steagulStatelor Unite, marinarul zugrăvi treizeci şi opt, adăugând încă una pentru„Statul Lincoln”, pentru insula pe care o şi considera alipită la patria sa.„Dacă nu în faptă, spunea el, cu sufletul ea aparţine marii noastre ţări”. În aşteptarea acestui eveniment, steagul fu arborat la fereastra din mijloca Casei de Granit şi pionierii îl salutară cu trei puternice urale. Între timp, iarna se apropia de sfârşit şi părea că va trece fără nici unincident grav, când iată că, în noaptea de 11 august, platoul Grande-Vue fuameninţat să fie devastat complet.Pionierii dormeau adânc după o zi de muncă rodnică, când, pe la orelepatru dimineaţa, fură treziţi de lătratul lui Top.De data aceasta, câinele nu lătra lângă gura puţului, ci în faţa uşii,aruncându-se peste ea de parcă ar fi vrut s-o spargă. Jup ţipa şi el cât îl ţinea gura.

— Ce e, Top? strigă Nab, care se trezise primul.Dar câinele continua să latre.

— Ce s-a întâmplat? întreba şi Cyrus Smith. Îmbrăcându-se în grabă,pionierii se repeziră cu toţii la ferestre şi le deschiseră.Nu vedeau nimic, însă auzeau nişte lătrături ciudate în beznă. Ţărmulpărea năpădit de animale ce nu se zăreau în întuneric.— Ce să fie? strigă Pencroff.— Lupi, jaguari sau maimuţe! răspunse Nab.

— Drace! Să nu ajungă cumva pe platou! spuse reporterul.

— Şi păsările noastre, strigă Harbert, şi zarzavaturile?...

— Pe unde or fi trecut? întrebă Pencroff.

— Au trecut desigur pe podeţul dinspre plajă, răspunse inginerul, pe careunul dintre noi trebuie să-l fi uitat deschis.

— Într-adevăr, spuse Spilett, îmi amintesc că l-am lăsat deschis...

— Frumoasă ispravă, domnule Spilett! strigă marinarul.

— Ce-a fost, a fost, răspunse Cyrus Smith. Să vedem ce-i de făcutacum!Pionierii îşi dădeau seama că jivinele, oricare ar fi fost ele, trecuserăpodeţul din spre plajă şi puteau să pătrundă pe platou, urcând malul stâng alrâului. De aceea trebuiau să ajungă neapărat pe platou înaintea fiarelor.

— Ce fel de jivine să fie oare? se întrebară ei din nou, surprinşi de niştelătrături mai puternice.— Harbert tresări, amintindu-şi că mai auzise asemenea lătrături, întimpul primei lui vizite la izvoarele Pârâului Roşu.

— Sunt vulpi, spuse el.

— Pe ele! strigă marinarul.Se repeziră toţi spre coşul ascensorului, înarmaţi cu topoare, carabine şirevolvere şi coborâră pe plajă.Animalele acestea sunt primejdioase când sunt în număr mare şi înfometate. Totuşi, pionierii se aruncară fără să şovăie în mijlocul haitei şiprimele împuşcături ce fulgerară întunericul determinară retragerea celor dintâi năvălitori.Trebuiau înainte de toate să împiedice cu orice preţ, pătrunderea jefuitorilor pe platoul Grande-Vue, unde semănăturile şi curtea de păsări ar fisuferit, iar pagubele aduse lanului de grâu ar fi fost poate imense şiireparabile. Dar cum platoul nu putea fi invadat decât dinspre malul stâng alrâului Mercy, era destul ca pionierii să taie vulpilor calea în vreun fel pe îngusta fâşie de tărm, cuprinsă între râu şi faleză. Aşa stând lucrurile, se îndreptară într-acolo, în timp ce haita de vulpi gonea în întuneric,Cyrus Smith, Gédéon Spilett, Harbert, Pencroff şi Nab se aşezară în aşafel, încât să formeze un front de netrecut. Top, căscând fălcile lui uriaşe, seaşezase în faţa lor, urmat de Jup, care mânuia o măciucă noduroasă ca peun buzdugan.Noaptea era foarte întunecoasă. Vulpile, în număr de vreo sută, sezăreau numai la lumina împuşcăturilor, care nimereau de fiecare dată ţinta.

Ochii lor străluceau ca nişte cărbuni aprinşi.— Nu trebuie să treacă! strigă Pencroff.— Nu vor trece! răspunse inginerul.Dacă vulpile nu trecură spre platou, aceasta nu înseamnă că nici nu încercară. Năvălitorii din ultimele rânduri împingeau fără răgaz pe cei din faţă,astfel că se iscă o încăierare înverşunată, în care pionierii luptau curevolverele şi topoarele. Nenumărate cadavre acoperiră pământul, dar ceatavulpilor nu se micşora. Părea că peste podeţ trec mereu alţi năvălitori, caresporeau rândurile agresorilor.Curând, pionierii fură siliţi să lupte corp la corp şi primiră câteva răni, dinfericire uşoare. Cu un foc de revolver Harbert îl salvă pe Nab, căruia îi sărise în spinare o vulpe sprintenă ca un râs. Top se lupta cu furie, repezindu-se lavulpi şi gâtuindu-le. Jup lovea vârtos cu ciomagul şi zadarnic încercaupionierii să-l reţie. Înzestrat pesemne cu ochi care vedeau prin întuneric, el sevâra mereu acolo unde era învălmăşeala mai mare şi îşi arăta mulţumirea,scoţând din când în când un fluierat ascuţit. Se avântă foarte departe şi lalumina unui foc de revolver îl zăriră o clipă cum ţinea piept voiniceşte la vreoşase vulpi mari.După o luptă de doua ore, bătălia se isprăvi cu victoria pionierilor! Zoriizilei alungară cotropitorii; ei o zbughiră înapoi peste podeţ, gonind spre nord.Nab ridică imediat podeţul în urma lor.Când se crăpă de ziuă pionierii numărară cincizeci de cadavre întinse peplajă.— Jup! strigă Pencroff. Unde este Jup?Jup dispăruse. Prietenul său, Nab, îl strigă, dar pentru prima oară Jupnu-i răspunse. Începură cu toţii să-l caute, tremurând de frică pentru viaţa lui. Ridicândcadavrele ce pătaseră zăpada cu sânge, îl găsiră pe Jup sub un adevăratmorman de vulpi, ale căror fălci şi oase rupte dovedeau că avuseseră de-aface cu măciuca viteazului urangutan. Bietul maimuţoi încă mai ţinea în mâinio frântură din ciomagul său. Lipsit de apărare, el fusese copleşit de duşmanulnumeros şi pieptul îi era brăzdat de răni adânci.— Trăieşte! strigă Nab, aplecându-se deasupra lui.— Lasă că-l scăpăm noi, răspunse marinarul; îl vom îngriji ca pe unuldintre ai noştri!Jup părea să înţeleagă, căci îşi puse capul pe umărul lui Pencroff, ca şicum ar fi vrut să-i mulţumească. Marinarul era el însuşi rănit, dar atât rănilesale cât şi ale tovarăşilor săi erau neînsemnate, căci mulţumită armelor defoc izbutiseră să ţină fiarele la distanţă. Numai urangutanul era grav rănit; elcăzu în nesimţire şi continuă să geamă uşor.Nab şi Pencroff îl transportară în starea aceasta până la ascensor şi îlurcară apoi încet în Casa de Granit. Acolo îl culcară pe o saltea scoasă dintr-un pat şi-i spălară cu mare grijă rănile. Nici un organ principal nu părea să fifost atins, dar Jup era foarte slăbit din pricina pierderii de sânge şi aveatemperatură mare.

După pansare, îl duseră în camera lui şi îl supuseră la un regim sever,„ca pe un om adevărat!” cum spunea Nab. Din când în când i se dădea săbea un ceai răcoritor, făcut din ierburile păstrate în farmacia Casei de Granit.Jup căzu mai întâi într-un somn adânc şi agitat, apoi, respiraţia luidevenind încetul cu încetul tot mai regulată, fu lăsat să se odihnească înlinişte. Din când în când, Top venea tiptil să-şi vadă prietenul şi lingea cu unaer trist o mână a lui Jup, ce atârna afară din pat. În aceeaşi dimineaţă îngropară cadavrele vulpilor, pe care le târâră până în pădurea Far-West şi le-aşezară într-o groapă adâncă.Atacul suferit, care ar fi putut avea urmări grave, fu o lecţie pentrupionieri, care nu se mai culcau înainte ca unul din ei să se fi asigurat că toatepodurile erau ridicate şi deci ei erau la adăpost de orice pericol de acest fel. În timpul acesta, Jup, a cărui stare îi îngrijorase foarte mult, începu să se înzdrăvenească. Constituţia lui robustă îl salvă, temperatura scăzu încetul cu încetul şi Gédéon Spilett, care se pricepea la medicină, îl socoti scăpat. Înziua de 16 august, Jup începu să mănânce. Nab îi prepara tot felul dedulciuri, pe care bolnavul le mânca cu poftă, căci marele lui defect eralăcomia şi Nab nu făcuse nimic ca să-l dezveţe.

— Ce să-i faci? îi răspundea el lui Gédéon Spilett, care îl certacâteodată, susţinând că răsfaţă maimuţoiul prea mult. Bietul Jup n-are altăplăcere decât mâncarea, iar eu sunt mulţumit că pot să-l răsplătesc măcar înfelul acesta!Zece zile după neplăcuta întâmplare, în ziua de 21 august, domnul Jupse sculă. Rănile i se cicatrizaseră, şi, după toate probabilităţile, avea să-şirevie complet. Ca toţi convalescenţii, fu cuprins de o foame grozavă şireporterul îl lăsă să mănânce cât voia, având încredere în instinctulanimalelor, care le pune la adăpost de excese. Nab era încântat de pofta demâncare a ucenicului său.

— Mănâncă, Jup dragă, îi spunea el, nu te lipsi de nimic! Ţi-ai vărsatsângele pentru noi şi este de datoria mea să te ajut să ţi-l refaci! În sfârşit, în ziua de 25 august, Nab îşi chemă tovarăşii.

— Domnule Cyrus, domnule Gédéon, domnule Harbert, Pencroff, veniţirepede încoace!Pionierii, care se aflau în sala cea mare, se sculară şi veniră în cameralui Jup, unde-i chemase Nab.

— Ce s-a întâmplat? întrebă reporterul.

— Veniţi să vedeţi! răspunse Nab, râzând cu hohote. Ce le văzură ochii?Domnul Jup şedea turceşte pe pragul Casei de Granit şi trăgea liniştit dinlulea.

— Pipa mea! strigă Pencroff. Mi-a luat pipa! Ei, dragă Jup, ţi-o dăruiesc!Fumează, dragul meu, fumează liniştitIar Jup scotea nori groşi de fum şi părea foarte mulţumit.Cyrus Smith nu se arătă prea mirat de această întâmplare; el cită maimulte cazuri de maimuţe domesticite, pentru care tutunul devenise onecesitate.

Din ziua aceea, Jup avu pipa lui, atârnată la el în cameră, precum şi omică provizie de tutun. Şi-o umplea singur, o aprindea cu un tăciune şi păreacel mai fericit maimuţoi din lume. Această potrivire de gusturi nu făcu decâtsă strângă şi mai mult prietenia dintre maimuţă şi marinar.

— Cine ştie dacă nu este un om, îi spunea câteodată Pencroff lui Nab.Te-ai mira dacă într-o bună zi ar începe să vorbească?

— De loc, răspunse Nab. Singurul lucru care mă miră este că nuvorbeşte încă, fiindcă este singurul lucru care-i lipseşte!

— Tare mi-ar plăcea, reluă marinarul, să-mi spună într-o bună zi: „Ce-ar fi dacă am face schimb de pipe, dragă Pencroff?”

— Mda, n-ar fi rău, răspunse Nab. Ce păcat că este mut din naştere! În luna septembrie, iarna luă sfârşit şi pionierii se apucară din nou delucru. Construirea corabiei înainta repede. Pereţii erau gata şi în interior furăsprijiniţi cu bârne care fuseseră îndoite la aburi şi care legau trainic toatepărţile calei.Deoarece nu duceau lipsă de lemne, Pencroff îi propuse inginerului săcăptuşească interiorul în întregime, pentru a obţine o cât mai mare soliditateşi impermeabilitate a vasului.Cyrus Smith, care se temea de ceea ce le-ar fi putut pregăti viitorul,aprobă ideea marinarului de a face vasul cât mai rezistent.Căptuşirea corăbiei şi puntea fură gata în ziua de 15 septembrie. Încheieturile, astupate cu câlţi de iarbă de mare uscată, fură acoperite curăşină clocotită, pe care brazii pădurii o furnizau din belşug.Amenajarea corăbiei fu cât se poate de simplă. Lestul era alcătuit dindouăsprezece tone de bolovani de granit, fixaţi cu ciment, peste care fuaşternută o podea de scânduri. Întreg interiorul corăbiei fu împărţit în douăcamere, mobilate doar cu nişte bănci, care serveau şi drept cuiere. Piciorulcatargului principal susţinea peretele despărţitor dintre cele două camere, încare se intra prin două chepenguri deschise în punte şi care erau prevăzutecu obloane.Pentru catarg, Pencroff găsi cu uşurinţă copacul potrivit. Alese un bradtânăr, drept, cu lemnul fără noduri, pe care-l ciopli la bază şi-l rotunji la cap.Fierăria necesară catargului, pupei şi cârmei, solidă, dar grosolană, o făcură în atelierul de la Cămin. În sfârşit, vântrelele, vârful catargului, catargele mici,vastele, totul fu gata în prima săptămână a lunii octombrie şi hotărâră să încerce corabia în apropierea insulei, pentru a-şi putea da seama cum secomportă pe mare şi în ce măsură o puteau folosi. În tot acest timp pionierii nu părăsiră nici celelalte lucrări. Stâna se mări,căci turma de mufloni şi de capre se îmbogăţise cu o mulţime de iezi, caretrebuiau adăpostiţi şi hrăniţi. Pionierii cercetau mereu parcul de stridii,iepurăria, zăcămintele de cărbune şi de fier şi făceau investigaţii în părţileneexplorate încă ale Far-West-ului, care păreau bogate în vânat.Mai descoperiră şi diferite plante indigene, care, deşi nu aveau o întrebuinţare imediată, făceau ca provizia de produse vegetale a Casei deGranit să fie mai variată. Erau plante din familia ficoidelor, unele cu foi cărnoase, bune de mâncat, altele care produceau nişte grăunţe din care seputea face un fel de făină. În ziua de 10 octombrie, corabia fu lansată. Pencroff era nespus defericit.

Operaţia reuşi de minune. Vasul, gata pregătit, fusese împins pe butucipână la extrema limită a ţărmului, unde fu luat de valurile mării în flux şi începu să plutească în aplauzele pionierilor. Pencroff nu arătă prea multămodestie în această împrejurare, iar acum, după ce îşi dusese munca la bunsfârşit, era mândru şi de faptul că i se acordă titlul de căpitan al vasului.

Ca să-l mulţumească pe căpitanul Pencroff, căutară un nume pentruvasul lor, pe care, după oarecare discuţii, îl numiră „Bonadventure”, dupănumele de botez al bravului marinar. Îndată ce corabia fu luată de valuri, pionierii văzură că ea pluteşte foartebine şi că va fi în stare să navigheze sub toate vânturile.De altfel, aveau de gând să facă de îndată o plimbare în larg, căci timpulera frumos, marea liniştită, mai ales pe coasta de sud, şi o briză plăcută de lanord-vest începuse să bată de vreo oră.

Dar înainte de plecare, trebuiau să prânzească şi să ia chiar provizii pebord, pentru cazul când excursia s-ar fi prelungit până-n seară.Inginerul abia aştepta şi el să încerce vasul, care fusese construit dupăproiectele lui, cărora de fapt le adusese unele modificări, ţinând seama desfaturile lui Pencroff.

Deoarece marinarul nu mai pomenea de călătoria spreinsula Tabor, Cyrus Smith nădăjduia că-şi schimbase gândul.Cu greu s-ar fi înduplecat el să încuviinţeze ca doi sau trei dintretovarăşii săi să se aventureze în larg pe barca aceea, care nu putea săcântărească decât cel mult cincisprezece tone.La ora zece şi jumătate, toată lumea era pe bord; Jup şi Top nu lipseaunici ei. Nab şi Harbert ridicaseră ancora înfiptă în nisip la gura râului, iar vasul„Bonadventure”, cu pavilionul fluturând în vânt şi cu pânzele întinse, porni înlarg, condus de Pencroff. Fură siliţi să meargă cu vântul în faţă, pentru a ieşidin golf şi vasul merse bine.Călătorii de pe corabie erau încântaţi. Aveau o navă bună, care la nevoieputea să le aducă mari servicii. Vremea fiind frumoasă şi briza prielnică,plimbarea fu minunată.Pencroff îi scoase în larg, la trei sau patru mile de coastă, în dreptulportului Balonului. Insula apăru atunci în toată întinderea ei. Înfăţişareacoastei dintre capul Ghearei şi promontoriul Reptilei era foarte variată. La malcreşteau păduri, în care verdele coniferelor se desprindea întunecat dinmijlocul arborilor proaspăt înfrunziţi, mai încolo, muntele Franklin dominaţinutul, atingând norii cu crestele lui acoperite cu zăpezi strălucitoare.

— Ce frumuseţi! strigă Harbert.

— Da, insula noastră este frumoasă şi bună, răspunse Pencroff. Oiubesc cum mi-am iubit mama. Ea ne-a primit săraci şi lipsiţi de toate şi astăzice le lipseşte celor cinci copii ai ei care au picat din cer?

— Nimic! răspunse Nab, nimic nu le lipseşte, căpitane!Şi amândoi scoaseră trei urale puternice în cinstea insulei lor.

Între timp, Gédéon Spilett, rezemat de catarg, desena panorama care sedesfăşura în faţa ochilor săi. Cyrus Smith privea în tăcere.

— Ei, domnule Cyrus, întrebă Pencroff, ce spuneţi de vasul nostru?

— Pare să se poarte destul de bine, răspunse inginerul.

— Perfect! Nu credeţi că am putea întreprinde cu el o călătorie puţin mailungă?

— Ce călătorie, Pencroff?

— Spre insula Tabor de pildă?

— Dragul meu, răspunse Cyrus Smith, cred că în caz de nevoie va trebuisă ne încredinţăm fără şovăire viaţa vasului nostru, chiar dacă ar fi vorba de ocălătorie mai lungă; dar ştii foarte bine că tare m-ar mâhni să te văd pornindspre insula Tabor, atunci când nimic nu te sileşte.

— E bine să-ţi cunoşti vecinii, răspunse Pencroff cu încăpăţânare, insulaTabor este vecina noastră, singura vecină pe care o avem. Ar trebui să-ifacem o vizită, cel puţin de bună cuviinţă.

— Drace, zise Gédéon Spilett, prietenul nostru Pencroff ţine şi laetichetă!

— Nu ţin la nimic, mormăi marinarul, necăjit de împotrivirea inginerului,pe care însă n-ar fi vrut pentru nimic în lume să-l mâhnească.

— Gândeşte-te, Pencroff, răspunse Cyrus Smith, că nu te poţi ducesingur până în insula Tabor.— Îmi ajunge un singur tovarăş.

— Fie, răspunse inginerul. Dar s-ar putea să lipseşti colonia noastră dedoi pionieri din cinci câţi are.

— Din şase! răspunse Pencroff. L-aţi uitat pe Jup.

— Din şapte, adăugă Nab. Top nu-i nici el de lepădat.

— Dar nu risc nimic, domnule Cyrus, reluă Pencroff.

— S-ar putea să ai dreptate, Pencroff; dar ţi-o spun încă o dată: văexpuneţi fără să fie nevoie! Încăpăţânatul marinar nu răspunse nimic, hotărât să reia mai târziuconvorbirea. El nu bănuia că în curând o întâmplare avea să-i dea prilejul sătransforme într-o operă de ajutorare ceea ce nu reprezenta acum decât uncapriciu. Întradevăr, după ce navigase în larg, corabia se îndreptă spre portulBalonului. Trebuiau neapărat să verifice trecătorile dintre bancurile de nisip şistânci, şi să le însemne la nevoie cu geamandure, deoarece golful acela micavea să slujească drept radă pentru vasul lor.Ajunseră la o jumătate de milă de coastă şi fuseră nevoiţi să navighezecu ocoluri, deoarece înaintau împotriva vântului. „Bonadventure” îşimicşorase viteza, căci briza domolită de înălţimile insulei abia umfla pânzele,iar marea, netedă ca o oglindă, unduia puţin doar la adierile unui vântuleţ cutoane. Harbert, care stătea la prova ca să arate drumul printre bancuri, strigăpe neaşteptate:

— Mergi în direcţia vântului, Pencroff!

— Ce e? întrebă marinarul sculându-se. O stâncă?

— Nu... aşteaptă, spuse Harbert... nu văd bine... ia-o puţin mai spredreapta... bine... Întoarce puţin.Cu aceste cuvinte, Harbert, care se culcase de-a lungul punţii, vârî repede braţul în apă şi se ridică strigând:

— O sticlă!Ţinea în mână o sticlă, pe care o găsise la câţiva paşi de ţărm.Cyrus Smith luă sticla, scoase dopul în tăcere şi trase din ea o hârtieumedă, pe care erau scrise următoarele cuvinte:

Naufragiat... Insula Tabor: 153° long. V. —37°11’ lat.S.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!