Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 09

de Jules Verne

CAPITOLUL IX

Vreme rea. Ascensorul hidraulic. Fabricarea sticlei. Arborele de pâine.Nenumăratele vizite la stână. Turma se măreşte. O întrebare areporterului. Coordonatele exacte ale insulei Lincoln.Propunerea lui Pencroff.

În prima săptămână a lunii martie, timpul se schimbă. Căldura deveneadin ce în ce mai mare. Atmosfera era încărcată cu electricitate şi se apropia ofurtună. Într-adevăr, în ziua de 2 martie, se auzi un tunet puternic. Vântul suflădinspre răsărit şi grindina lovi direct în faţada Casei de Granit, pârâind ca osalvă de mitralieră. Pionierii închiseră bine uşa şi obloanele, ca apa să nupătrundă în camerele lor.Zărind grindina, de mărimea oului de porumbel, Pencroff n-avu decât ungând: lanul său de grâu era în mare primejdie.Marinarul se repezi îndată la câmp, unde căpşoarele verzi ale spicelor începuseră să se arate şi, înfruntând vijelia, îşi acoperi recolta cu o pânzăgroasă. Vremea rea ţinu o săptămână, în care timp tunetul nu încetă săbubuie în înalturile cerului, nici măcar în răstimpurile când furtuna se maipotolea. Trăsnetul căzu de mai multe ori pe plajă şi doborî mulţi copaci,printre care un pin uriaş, ce creştea pe malul lacului, la marginea pădurii. Înmai multe rânduri, nisipul atins de fluidul electric se topi, prefăcându-se însticlă. Privind nisipul, inginerul se gândi că nu va fi chiar atât de greu să împodobească într-o bună zi ferestrele casei lor cu geamuri groase şitrainice, care să-i apere de vânt, ploaie şi grindină.Nemaiavând lucrări urgente afară, pionierii se folosiră de vremea urâtă,ca să îmbunătăţească interiorul Casei de Granit. Inginerul instala un strung,cu ajutorul căruia fabricară câteva obiecte de toaletă şi de bucătărie şi maiales nasturi, de care duceau mare lipsă. Întocmiră un rastel pentru puştilecare erau întreţinute cu cea mai mare grijă, şi mai făcură etajere şi dulapuri. În tot timpul cât ţinu vremea rea, scârţâiţul uneltelor şi uruitul strunguluirăspundeau tunetelor de afară.Jup nu fu uitat nici el; urangutanul avea camera lui lângă magazie, un felde cabină cu un culcuş bun, de care era foarte mulţumit.

— Jup ăsta nu face nazuri, repeta adesea Pencroff; nu cere nimic şi nuse supără niciodată.

— Ce vrei, e ucenicul meu, răspundea Nab.

— Ba e mai bun ca tine, riposta marinarul râzând, fiindcă tu, Nab,vorbeşti, pe când el tace!Se înţelege că Jup ştia tot ce avea de făcut. El peria hainele, învârteafrigarea, mătura camerele, servea la masă, aşeza lemnele şi — lucru care îl încânta pe Pencroff — nu se culca niciodată înainte de a-l înveli bine pemarinar.

Sănătatea membrilor coloniei, oameni şi animale, era din ce în ce maibună. Viaţa în aer liber, într-un ţinut sănătos, cu o climă temperată, le pria deminune şi se părea că aveau să fie feriţi de boli şi pe viitor.Totul mergea cât se poate de bine. Harbert crescuse cu două degete într-un an, se dezvoltase foarte mult şi făgăduia să devină un om desăvârşit,atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere moral. De altminteri,folosea orice clipă de răgaz, pentru a se instrui; citea cărţile pe care le găsise în ladă şi, în afară de învăţămintele practice pe care i le punea la îndemână însăşi situaţia în care se afla, găsise în inginer un excelent profesor de ştiinţe,şi în reporter, un profesor de limbi străine — doi dascăli care-i întregeau deminune cunoştinţele.Inginerul dorea să transmită tânărului tot ce ştia, să-l instruiască prinexemplu şi prin vorbă, şi Harbert ştia să se folosească din plin de lecţiiledascălului său.

„Dacă mor eu, gândea Cyrus Smith, el mă va înlocui!” Furtuna se potoli în ziua de 9 martie, dar cerul rămase acoperit toatăluna. Atmosfera, puternic tulburată de descărcările electrice, nu-şi mairecăpătă limpezimea; ceaţa nu se mai risipea şi ploile se ţinură lanţ, afară detrei-patru zile frumoase, pe care le folosiră pentru noi excursii.Cam pe vremea aceea, femela de onaggas născu un pui, tot o femelă,care fu binevenit. Şi turma de mufloni de la stână se înmulţi, spre mareabucurie a lui Nab şi a lui Harbert, care îşi aveau fiecare favoritul lor printre noiinăscuţi.Se făcu de asemeni o încercare de domesticire a pecarilor, care reuşidin plin. Clădiră o cocină lângă curtea de păsări, în care se zbenguiră curândcâţiva pui, pe cale să se domesticească, supraveghiaţi de Nab. Domnul Jup,care avea misiunea să le aducă hrana de toate zilele, lături şi rămăşiţe de lamasă, se juca uneori cu ei, trăgându-i de codiţă; dar o făcea în glumă şi nu curăutate, jucându-se ca un copil cu codiţele lor mici şi răsucite. Într-o zi, Pencroff, stând de vorbă cu inginerul, îi aminti de o făgăduialăpe care nu avusese încă vreme să şi-o ţină.

— Domnule inginer, ne-aţi vorbit odată despre un aparat, care sădesfiinţeze scările Casei de Granit. Când aveţi de gând să ni-l faceţi?

— Vrei să spui, un fel de ascensor? întrebă Cyrus Smith.

— Să-l numim ascensor, dacă vreţi, răspunse marinarul. N-areimportanţă numele, numai să ne ducă uşor până la locuinţa noastră.

— N-ar fi greu de făcut, Pencroff, dar găseşti că e nevoie de el?

— Desigur, domnule Cyrus. După ce ne-am făcut rost de strictulnecesar, trebuie să ne gândim şi la confort. S-ar putea să fie cam preacomod pentru oameni, dar pentru căratul lucrurilor este absolută nevoie de el.Nu e uşor să te caţeri pe o scară atât de înaltă, când duci poveri în spate!

— Bine, Pencroff, voi încerca să te mulţumesc, hotărî Cyrus Smith.

— Dar nu aveţi nici o maşină la dispoziţie!

— O vom face noi!

— O maşină cu aburi?

— Nu, una pe care o va pune în mişcare forţa apei. Într-adevăr, pionierii aveau la îndemână o forţă naturală, pe careinginerul hotărî s-o folosească, pentru a pune în mişcare aparatul său.Pentru aceasta, era destul să mărească debitul micii derivaţii, careaducea apă din lac în interiorul Casei de Granit. Trebuiră doar să lărgeascăgura canalului, făcând astfel să crească şuvoiul apelor, care cădeau cuputere în fundul culoarului, şi al căror prisos se scurgea prin puţul subteran.Dedesubtul acestei căderi de apă, inginerul instală un cilindru, prevăzut culopăţele şi legat printr-un cablu, înfăşurat pe o roată aflată înafară. De cablu,era atârnat un coş mare de răchită. Aparatul funcţiona cu ajutorul uneifrânghii lungi, care atârna până la poalele falezei. Trăgând de frânghie, sepunea în mişcare — sau se oprea — motorul hidraulic, ridicând coşul până laintrarea Casei de Granit.Spre bucuria tuturor, în ziua de 17 martie, ascensorul funcţiona pentru întâia oară. De atunci, toate poverile — lemne, cărbuni, provizii şi oameni —fură urcate cu ascensorul.

Top era cel mai încântat de această îmbunătăţire,căci el nu era ager ca Jup şi de multe ori făcuse ascensiunea scărilor spreCasa de Granit pe spinarea lui Nab sau a urangutanului.Cyrus Smith încercă totodată să Fabrice şi sticlă, lucru pentru careamenajă vechiul cuptor de oale, ceea ce se dovedi a fi destul de greu. Dar,după câteva experienţe neizbutite, sfârşi prin a înjgheba şi atelierul desticlărie. Timp de câteva zile, inginerul şi ajutoarele sale, adică, bineînţeles,Harbert şi Gédéon Spilett, nu mai ieşiră pe afară.

Substanţele care intră în compoziţia sticlei sunt nisipul, creta şi soda. Ori,nisip se găsea pe plajă, cretă se extrăgea din var, plantele marine dădeausoda; piritele — acidul sulfuric, iar cărbunele, care trebuia să încălzeascăcuptorul până la temperatura dorită, se găsea din belşug în pământ. CyrusSmith avea tot ce-i trebuia ca să înceapă.Unealta, a cărei fabricaţie prezintă cea mai mare greutate, fu „ţeava desuflat” a sticlarului, un tub de fier, lung de cinci-şase picioare, care seintroduce în amestecul lichid, incandescent. Cu ajutorul unei benzi de fier,lungă şi subţire, pe care o făcu sul ca o ţeava de puşcă, Pencroff izbuti săfabrice ţeava, punând-o repede în stare de funcţiune. În ziua de 28 martie, cuptorul fu încins. Amestecul depus în creuzetelede pământ se alcătuia din o sută de părţi nisip, treizeci şi cinci cretă,patruzeci sulfat de sodiu — totul amestecat cu puţin cărbune pisat. Cândtemperatura ridicată a cuptorului prefăcu întreaga compoziţie într-o masălichidă, sau mai bine zis într-o pastă, Cyrus Smith culese cu vergeaua ocantitate mică de pastă, o bătu pe o parte şi pe alta pe o placă de metalpregătită mai dinainte, dându-i astfel o formă bună pentru suflat, apoi îi întinse lui Harbert ţeava, spunându-i să sufle în ea.

— Aşa cum se fac baloanele de săpun? întrebă băiatul.

— Întocmai, răspunse inginerul.Umflându-şi obrajii, Harbert suflă atât de tare în ţeava pe care o învârteamereu, încât izbuti să dilate masa sticloasă. O înmuiară din nou în pastă şi suflară, până ce se formă o băşică mare. Atunci, Cyrus Smith luă ţeava dinmâinile lui Harbert şi, dându-i o mişcare de pendul, izbuti să lungeascăbăşica maleabilă, până când aceasta căpătă o formă cilindroconică.Obţinu astfel un fel de cilindru de sticlă, terminat la capete cu douăcalote sferice; cu ajutorul unui cuţit muiat în apă rece, retezară capetelecilindrului, apoi îl despicară de-a lungul său şi, după ce-l făcură din noumaleabil, încălzindu-l a doua oară, el fu întins pe o placă, cu ajutorul uneivergele de lemn.

Primul geam fusese fabricat, şi era destul să reînceapă de cincizeci deori operaţia, pentru a obţine cincizeci de geamuri. Ferestrele Casei de Granitavură în curând geamuri, deşi nu prea transparente, totuşi, destul de bune.Fabricarea sticlelor şi a paharelor fu lucru uşor pentru ei şi le dădeauforma la întâmplare, aşa cum ieşeau la suflat. Pencroff ceru să fie pus şi el latreabă. Îndeletnicirea aceasta îi făcea mare plăcere, dar sufla atât de tare, încât obiectele fabricate de el aveau formele cele mai caraghioase, lucrucare-l umplea de bucurie.Cu prilejul unei excursii, pionierii descoperiră un nou copac, ale căruiproduse sporiră rezervele alimentare ale coloniei.Mergând la vânătoare, Cyrus Smith şi Harbert se aventuraseră într-o zi în pădurea Far-West-ului, ceva mai departe decât altă dată. Stăteau într-unade vorbă, Harbert punând ca de obicei mii de întrebări şi inginerulrăspunzând cu plăcere. Dar vânătoarea, ca orice îndeletnicire, cere să-ţi vezide ea cum trebuie şi cum Cyrus Smith nu era vânător prea dibaci, iar Harbertdiscuta mereu chestiuni de fizică şi chimie, scăpară mult vânat, care le venisechiar în bătaia puştii. Ziua era foarte înaintată şi cei doi vânători erau cât peaici să creadă că au făcut excursia în zadar, când Harbert se opri scoţând unţipăt de bucurie.

— Ah, domnule Cyrus, vedeţi copacul acela? şi arătă spre un fel dearbust, care avea tulpina acoperită cu o scoarţă solzoasă şi frunzele vărgatecu dungi mici, paralele.

— Ce fel de copac este? seamănă cu un mic palmier, spuse CyrusSmith.

— Este un „cycas revoluta”, îl am reprodus în dicţionarul meu de ştiinţelenaturii.

— Dar nu văd fructele lui.

— Într-adevăr, domnule Cyrus, nu are fructe, răspunse Harbert, dar trunchiul său conţine un fel de făină, pe care o vom găsi gata măcinată.

— Atunci, ăsta este arborele de pâine?

—Da, arborele de pâine.

— Ei bine, băiete, îi răspunse inginerul, ai făcut o descoperire preţioasă, în aşteptarea recoltei noastre de grâu. La lucru, şi să nădăjduim că nu te-ai înşelat!Harbert nu se înşelase. Frângând tulpina unui cycas, el găsi printrefibrele lemnoase o cantitate oarecare de măduvă făinoasă. Această feculăera amestecată cu un suc mucilaginos, neplăcut la gust, care putea fi totuşi

uşor înlăturat prin presare, obţinându-se astfel o adevărată făină de calitatesuperioară şi foarte hrănitoare.Cyrus Smith şi Harbert, după ce-şi fixară puncte de orientare sigure înporţiunea Far-West-ului, unde creşteau aceşti copaci, se întoarseră la Casade Granit, aducând vestea descoperirii făcute.A doua zi dimineaţă, pionierii începură recoltarea făinii.Pencroff, din ce în ce mai entuziasmat de insula sa, îl întrebă pe inginer:

— Domnule Cyrus, credeţi că există insule pentru naufragiaţi?

— Ce înţelegi prin asta, Pencroff?

— Înţeleg insule anume create, unde naufragiaţii să se descurce cât maibine.

— Or fi, răspunse zâmbind inginerul.

— Ba, eu cred că există sigur, spuse Pencroff, şi sunt convins că insulaLincoln face parte dintre ele!Se întoarseră la Casa de Granit, încărcaţi cu o cantitate mare de tulpinide cycas. Inginerul făcu o presă, cu ajutorul căreia extrase sucul mucilaginos,amestecat cu fecula, obţinând astfel o mare cantitate de făină, care, înmâinile lui Nab, se prefăcu în pâine şi budinci. Nu era adevărata pâine degrâu, totuşi semăna mult cu ea. Între timp, femela onaggas, caprele şi oile stânei dădeau laptele necesar coloniei. Căruciorul făcea deseori drumul la stână şi când era rândul luiPencroff, el îl lua şi pe Jup, lăsându-l să mâne. Jup pocnea din bici şi îşi îndeplinea cât se poate de bine misiunea.Totul mergea foarte bine, atât în gospodăria lor, cât şi la stână, şipionierii n-ar fi avut de ce să se plângă, dacă nu s-ar fi aflat atât de departede patrie. Ei se adaptaseră atât de bine vieţii pe care o duceau, seobişnuiseră într-atât pe insulă, încât ar fi părăsit cu mare părere de răupământul acesta ospitalier .Şi totuşi, dragostea de ţară este atât de adânc înrădăcinată în sufletulomenesc, încât, dacă vreun vas s-ar fi ivit la orizont, pionierii i-ar fi făcutsemne, ar fi căutat să-l atragă în direcţia lor şi ar fi plecat cu el!...Până una alta, duceau o viaţă liniştită.Insula Lincoln, pe care pionierii locuiau de mai mult de un an, era adeseasubiectul conversaţiilor lor, şi, într-o zi, observară un fapt, care avea să aibămai târziu urmări însemnate pentru ei.Era în ziua de 1 aprilie, într-o duminică, şi Cyrus Smith se odihnea împreună cu tovarăşii săi. Era o zi frumoasă, cum sunt câteodată zilele deoctombrie în emisfera boreală.Seara, după cină, se aflau cu toţii pe veranda de la marginea platouluiGrande-Vue, privind cum începeau să se coboare la orizont vălurile nopţii.Nab le servise câteva ceşti de infuzie de boabe de soc, care înlocuiacafeaua. Se vorbea despre insulă şi de aşezarea ei izolată în Pacific, când,Gédéon Spilett spuse deodată

— Dragă Cyrus, ai mai controlat poziţia insulei noastre de când ai găsitsextantul în ladă?

— Nu, răspunse inginerul.

— Poate că ar fi bine s-o faci, folosind un instrument mai precis decâtacela pe care l-ai avut.— La ce bun? răspunse Pencroff. Doar insula nu-şi va schimba prin astapoziţia!

— Fără îndoială, continuă Gédéon Spilett, dar s-ar putea întâmpla caobservaţiile să fi fost inexacte, din cauza imperfecţiunii aparatelor, şi dacăavem posibilitatea să controlăm...

— Ai dreptate, dragă Spilett, răspunse inginerul. Ar fi trebuit să facaceasta mai devreme, deşi sunt sigur că dacă am făcut vreo greşeală decalcul, ea nu poate să depăşească cinci grade în latitudine sau în longitudine.

— Ei, cine ştie, continuă reporterul, cine ştie dacă nu ne aflăm maiaproape de un ţărm locuit decât ne închipuim noi?

— Vei afla asta mâine, îl încredinţa Cyrus Smith, şi te asigur că dacă nuar fi existat nenumăratele treburi, care nu mi-au lăsat nici un răgaz, am fiştiut-o de mult.

— Foarte adevărat, spuse Pencroff. Domnul Cyrus este un observator prea bun ca să se fi înşelat şi dacă insula nu s-a mişcat din loc, ea se află totacolo unde a situat-o el.

— Vom vedea asta mâine.

— A doua zi dimineaţă, inginerul se folosi de sextant, ca să verificecoordonatele obţinute, şi iată rezultatul observaţiilor sale:Prima cercetare îi dăduse următorul rezultat în ceea ce privea aşezareainsulei Lincoln:Longitudinea vest: 150°

—155°;Latitudinea sud: 30°

—35°.A doua cercetare dădu rezultatul următor:Longitudinea vest: 150° 30’;Latitudinea sud: 34° 57’.Prin urmare, cu toate că folosise aparate foarte rudimentare, CyrusSmith procedase cu atâta îndemânare, încât greşeala sa nu depăşise cincigrade.

— Acum, spuse Gédéon Spilett, fiindcă pe lângă sextant avem şi unatlas, să vedem, dragă Cyrus, care este poziţia exactă a insulei Lincoln înOceanul Pacific.Harbert aduse atlasul care, după cum se ştie, fusese editat în Franţa şiredactat prin urmare în limba franceză.Harta Pacificului fu desfăşurată, iar inginerul, cu compasul în mână, sepregătea să determine aşezarea insulei.Deodată, se opri cu compasul în mână, strigând:

— Dar există pe hartă o insulă în partea asta a Pacificului!

— O insulă? întrebă Pencroff.

— A noastră, fără îndoială, răspunse Gédéon Spilett.

— Nu, urmă Cyrus Smith. Aceasta e situată la 153° longitudine şi 37° 11’latitudine, adică cu două grade şi jumătate mai la sud de insula Lincoln.

— Şi cum se numeşte? întrebă Harbert.

— Insula Tabor.

— O insulă mai însemnată?

— Nu, o insuliţă pierdută în Pacific, care nu cred să fi fost cercetatăvreodată!

— Atunci, o vom vizita noi! spuse Pencroff.

— Noi?

— Da, domnule Cyrus! Vom construi o barcă mai mare pe care am s-oconduc eu. La ce depărtare ne aflăm de insula Tabor?

— La aproximativ 150 de mile spre nord-est, răspunse Cyrus Smith.

— 150 de mile! Un fleac! spuse Pencroff. Cu un vânt bun din spate, lestrăbatem în patruzeci şi opt de ore.

— Dar la ce bun? întrebă reporterul,

— Nu se ştie! Vedem noi! În urma acestui răspuns, ei hotărâră să construiască un vas, care săpoată porni în larg cam prin luna octombrie, când va fi din nou vremefrumoastă.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!