Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 03

de Jules Verne

CAPITOLUL III

Seara la orele cinci. Unul este dat lipsă. Deznădejdea lui Nab.Cercetările se îndreaptă spre nord. Insula. O noapte tristă şi plină degriji. Ceţurile dimineţii. Nab înoată. Pământ în zare.Trecerea canalului prin vad.

Inginerul fusese smuls de valuri dintre ochiurile destrămate ale plasei. Odată cu el dispăruse şi câinele. Credinciosul animal sărise din propriu imbold în ajutorul stăpânului său.

— Înainte! strigă reporterul.Şi toţi patru — Gédéon Spilett, Harbert, Pencroff şi Nab — începură cercetarea, uitând că erau sfârşiţi de oboseală. Bietul Nab plângea de furie şidesperare la gândul că pierduse tot ce-i era mai scump pe lume.Nu trecuseră nici două minute din clipa în care dispăruse Cyrus Smithpână la aceea în care acostaseră tovarăşii lui. Puteau deci nădăjdui că vor sosi la timp spre a-l salva.

— Să-l salvăm! Să-l căutăm! strigă Nab.

— ÎI căutăm, Nab, — răspunse Gédéon Spilett, şi-l vom găsi!

— ÎI vom regăsi oare în viaţă?

— Desigur, Nab!

— Ştie să înoate? întrebă Pencroff.

— Da! răspunse Nab. De altfel îl are şi pe Top. Auzind mugetul valurilor,marinarul dădu însă neîncrezător din cap.Inginerul dispăruse în dreptul părţii de nord a ţărmului, la o jumătate demilă de locul unde acostaseră naufragiaţii. Dacă izbutise să ajungă cât maiaproape de acea parte a litoralului mării, locul respectiv ar fi trebuit să se aflela cel mult o jumătate de milă de locul unde se aflau naufragiaţii.Se făcuse aproape şase. Ceaţa se lăsase din nou, ceea ce făceanoaptea foarte întunecoasă. Naufragiaţii se îndreptară spre nord, mergândde-a lungul coastei răsăritene a pământului pe care se nimerise să fieazvârliţi de furtună, ţinut necunoscut pentru ei, a cărui poziţie geografică nicin-o puteau bănui. Călcau pe un teren nisipos, presărat cu pietriş, lipsit deorice fel de vegetaţie. Solul foarte inegal, accidentat, era pe alocuri ciuruit degropi mici care îngreunau mersul. Din aceste găuri ţâşneau la tot pasul niştepăsări mari, care zburau greoi de colo până colo, dar pe care nu le vedeaudesluşit din cauza întunericului. Alte păsări mai sprintene se ridicau în stoluri,trecând ca nişte nori. Judecând după ţipetele lor stridente, marinarului i sepărea că sunt goelanzi şi pescăruşi, care se luau la întrecere cu vuietul mării.Din când în când, naufragiaţii se opreau, scoteau strigăte puternice şiascultau dacă nu se aude vreo chemare dinspre apele oceanului. Socoteaupe drept cuvânt că dacă s-ar fi aflat în apropierea locului unde ar fi putut săcadă inginerul, ar fi ajuns la urechile lor cel puţin lătratul lui Top, presupunândcă Cyrus Smith n-ar fi fost în stare să dea nici un semn de viaţă. Dar nici unstrigăt nu se auzea în afară de vuietul mării şi clocotul talazurilor care sespărgeau de ţărm. Micul grup îşi continua drumul, cercetând cele mai micicotituri ale litoralului.După ce înaintaseră vreo douăzeci de minute, cei patru naufragiaţidădură în calea lor de o fâşie de valuri spumegânde, dincolo de care nu semai zărea pământul. Se aflau la extremitatea unei limbi ascuţite de pământ,de care se izbeau cu furie valurile.

— Ăsta-i un promontoriu, spuse marinarul. Trebuie să ne întoarcemmergând pe partea dreaptă şi astfel vom ajunge să simţim din nou pământsub picioare.

— Dar dacă inginerul este acolo? răspunse Nab, arătând oceanul, alecărui talazuri uriaşe şi înspumate se zăreau prin întuneric.

— Atunci să-l strigăm!Şi toţi deodată scoaseră un strigăt răsunător, dar nu primiră nici unrăspuns. Aşteptară o clipă mai liniştită şi strigară din nou. Nici de astădată nurăspunse nimeni.Naufragiaţii se întoarseră, urmând latura opusă a promontoriului şipăşind pe acelaşi teren nisipos şi accidentat. Totuşi, Pencroff observă călitoralul începe să se transforme aici într-un povârniş stâncos şi înclinat. Eltrase concluzia că partea aceasta a ţărmului formează o pantă destul delungă, ajungând până la creasta înaltă a unui masiv ce se profila nedesluşit înumbră. Pe ţărmul acesta păsările erau mai rare. Şi marea era mai puţinzgomotoasă, mai puţin zbuciumată şi se părea chiar că valurile se potolesc.Zgomotul talazurilor ce se spărgeau de mal de-abia se auzea. Probabil că partea aceasta a promontoriului forma un mic golf în semicerc, apărat decapul ce înainta în mare, oprind curenţii din larg.Continuând să înainteze în aceeaşi direcţie, naufragiaţii se îndreptauspre sud, depărtându-se tot mai mult de partea de ţărm pe care s-ar fi pututsă se afle Cyrus Smith. Cale de o milă şi jumătate, litoralul nu avea nici un felde cotitură care să le îngăduie să revină spre nord. Totuşi era cu neputinţă cavârful promontoriului, pe care călătorii noştri îl înconjuraseră, să nu fie legatde pământ. Cu toate că erau istoviţi, naufragiaţii mergeau curajoşi maideparte, trăgând mereu nădejde să găsească o cotitură bruscă, care să-ireaducă pe calea cea bună.Mare fu dezamăgirea lor când, după ce străbătuseră cale de două mile,se pomeniră din nou în faţa mării. Se aflau de data aceasta pe un cap destulde înalt, format din stânci alunecoase.

— Suntem pe o mică insulă, spuse Pencroff, pe care am cutreierat-o dela un capăt la celălalt!Observaţia marinarului era adevărată. Naufragiaţii noştri nu fuseserăzvârliţi pe un continent, ci pe o insulă mică, a cărei lungime nu trecea de douămile şi care era desigur destul de îngustă.Oare această insulă aridă, pietroasă, lipsită de vegetaţie, care părea săadăpostească doar câteva păsări de mare face parte dintr-un arhipelag maiimportant? Iată o întrebare la care nu găseau răspuns. Călătorii balonuluizăriseră pământul de la înălţime şi prin ceaţă, aşa că nu-şi dăduseră bineseama de întinderea lui. Dar lui Pencroff, ai cărui ochi de marinar erauobişnuiţi cu întunericul, i se părea că zăreşte spre vest o masă nedesluşită,care ar fi putut să fie o coastă înaltă.Prin întunericul ce domnea, nu puteau însă să-şi dea seama căruisistem, simplu sau complex, îi aparţinea insula pe care se aflau. Nu puteausă plece de pe ea, fiind înconjurată de apă, aşa că se văzură nevoiţi săamâne pe a doua zi căutarea inginerului care, din păcate, nu dăduse nici unsemn de viaţă până la ora aceea.

— Nu dovedeşte nimic tăcerea lui Cyrus, spuse reporterul. S-ar puteasă fie leşinat sau rănit, în imposibilitate de a răspunde în clipa de faţă. Dar nutrebuie să pierdem nădejdea!Reporterul fu de părere să aprindă într-un punct oarecare al insulei unfoc, care să servească drept punct de orientare inginerului. Zadarnic însăcăutară naufragiaţii lemne sau ierburi uscate. Pe insulă găsiră numai nisip şipietre.E uşor de înţeles durerea lui Nab şi a tovarăşilor săi, care erau atât delegaţi de curajosul Cyrus Smith, când îşi dădură seama că nu puteau întreprinde nimic pentru a-l salva. Trebuiau să aştepte ivirea zorilor. Poate căinginerul izbutise să se salveze singur şi atunci îşi şi găsise un adăpostundeva, pe coastă, sau dispăruse pentru totdeauna!Orele treceau anevoie, chinuitor de lungi. Se lăsase un frig pătrunzător.Naufragiaţii sufereau cumplit, dar fără să ia în seamă lucrul acesta, nici nu segândeau să se odihnească o clipă. Uitând de ei, cu gândul numai la

conducătorul lor, nădăjduind mereu, oamenii umblau de colo până colo peostrovul pustiu, întorcându-se mereu spre capul de la nord, punctul cel maiapropiat de locul catastrofei. Trăgeau cu urechea, strigau, căutau să prindăvreo chemare disperată. Vocile lor răsunau desigur destul de departe, căciatmosfera se mai liniştise şi o dată cu furtuna se potolise şi vuietul mării. Într-un rând, li se păru chiar că aud un fel de ecou care răsfrângeastrigătul lui Nab. Harbert îi atrase atenţia lui Pencroff asupra acestui fenomen,adăugând:

— Aceasta ar putea dovedi existenţa unui ţărm destul de apropiat,aşezat înspre apus.Marinarul dădu din cap în semn de încuviinţare. De altminteri ochii săinu-l înşelau niciodată. Şi de vreme ce el zărise, oricât de şters, profilându-seun ţărm, era sigur că acel ţărm există.Dar ecoul îndepărtat fu singurul răspuns la chemările lui Nab, imensele întinderi ce cuprindeau tot răsăritul insulei rămânând cufundate în tăcere.Totuşi, cerul se însenina cu încetul şi către miezul nopţii se iviră primelestele. Dacă inginerul ar fi fost alături de tovarăşii săi, ar fi observat de îndatăcă stelele nu semănau cu acele din emisfera boreală. Într-adevăr, SteauaPolară nu apărea pe acest nou orizont, constelaţiile zenitului nu erau aceleacare se vedeau în mod obişnuit în nordul noului continent, iar la Polul Australstrălucea Crucea Sudului.Trecu şi noaptea. Către orele cinci, în dimineaţa zilei de 25 martie, înălţimile se luminară uşor. Zarea mai era întunecată, iar o dată cu luminazilei care abia mijea, o pâclă deasă se lăsă deasupra mării, astfel că nu semai putea vedea decât cel mult la douăzeci de paşi. Trâmbe de ceaţă deasăse desfăşurau, târându-se greoi.Vremea le rămânea potrivnică. Naufragiaţii nu puteau deosebi nimic în jurul lor. Nab şi reporterul cercetau oceanul, în timp ce Harbert şi marinarulrăscoleau cu ochii partea de apus a insulei. Dar nicăieri nu se zărea vreourmă de pământ.

— Ce are-a face? spuse Pencroff. Chiar dacă nu văd ţărmul, îl simt...simt că se află acolo... sunt sigur, tot atât de sigur cum ştiu că nu mai sunt laRichmond!Curând ceaţa prinse să se destrame. Fusese doar o pâclă trecătoare,care vestea timp frumos. Soarele începu să încălzească straturile superioarede aer şi căldura lui pătrunse până deasupra insulei.Şi, într-adevăr, pe la şase şi jumătate, trei sferturi de ceas după răsăritulsoarelui, ceaţa începu să fie din ce în ce mai străvezie. Se aduna tot mai sus,pe măsură ce se risipea jos. Curând se arătă privirilor întreaga insulă, cepărea să fi coborât pe neaşteptate dintr-un nor, apoi se contura în zare şimarea, întinzându-se nesfârşită spre răsărit şi mărginită spre apus de ostâncă înaltă şi abruptă.Da! Era pământ în zare. Acolo îşi puteau găsi cel puţin deocamdată unadăpost. Insula era despărţită de coastă printr-un canal larg de o jumătate demilă, prin care vuia un curent.

Iată însă că, urmând doar imboldul inimii, unul dintre naufragiaţi seavântă de îndată în mijlocul curentului, fără să se sfătuiască cu tovarăşii săi,fără să fi spus un cuvânt. Era Nab care se grăbea să atingă partea de nord aţărmului din faţă. Zadarnic strigă Pencroff după el, nimic nu putea să-loprească. Marinarul se întoarse apoi spre reporter, care se pregătea să-lurmeze pe Nab, şi-l întrebă:

— Vrei să străbaţi canalul?

— Desigur, răspunse Gédéon Spilett.

— Ar fi bine să aştepţi, crede-mă, spuse marinarul

.— Nab este în stare să-şi salveze şi singur stăpânul. Dacă ne-am avânta în canal, s-ar putea să fim târâţi în larg de curentul care pare deosebit deputernic. Dacă nu mă înşel, sunt curenţii refluxului. Priveşte, marea a şi început să se retragă de pe ţărm. Să avem deci răbdare şi cred că după cescad apele vom găsi un vad...

— Ai dreptate, răspunse reporterul. Să ne răzleţim cât mai puţin cuputinţă... Între timp, Nab lupta din răsputeri împotriva curentului, căutând să-l taiepieziş. La fiecare mişcare a braţelor apăreau deasupra valurilor umerii luinegri. El se depărta extrem de repede de ţărmul de la care plecase şi seapropia de coasta opusă. Îi trebuise mai bine de o jumătate de oră ca săstrăbată jumătatea de milă ce despărţea mica insulă de coastă şi nu izbuti săiasă la ţărm decât la câteva mii de picioare de locul de unde plecase.Nab ieşi pe uscat la poalele unui bloc înalt de granit, se scutură cuputere şi dispăru de îndată după un grup de stânci care înaintau în mare cam în dreptul extremităţii de miază-noapte a insulei.Tovarăşii lui Nab urmăriseră cu adâncă nelinişte îndrăzneaţa lui încercare şi, după ce dispăru în dosul stâncilor, ei îşi întoarseră privirile sprepământul pe care se aflau şi unde aveau de gând să se adăpostească. Întretimp mâncaseră din scoicile care se găseau din belşug pe nisip. Era camsărăcăcios prânzul lor, dar tot era ceva.Coasta ce se zărea în faţa lor forma un golf larg, care se termina înpartea de sud printr-un cap ascuţit cu o înfăţişare sălbatică, pe care nucreştea nici un fel de vegetaţie. Acest cap se unea cu litoralul, urmând ocurbă capricioasă şi sprijinindu-se pe stânci înalte de granit. Spre nord,dimpotrivă, golful se lărgea mult, mărginit de o coastă rotunjită, care se întindea de la nord-vest la sud-est, terminându-se printr-un cap alungit.

Deschizătura golfului putea să măsoare vreo opt mile.La o jumătate de milă de ţărmul acesta era situată insula, care ocupa ofâşie îngustă din apele oceanului, semănând cu o balenă uriaşă. Partea ceamai largă a insulei nu avea mai mult de o jumătate de milă.Ţărmul care mărginea insula începea cu o întindere nisipoasă, presăratăcu bolovani de stâncă negricioşi, pe care refluxul tocmai îi descoperea încetulcu încetul. Pe planul al doilea se ridica un fel de barieră abruptă şi dreaptă degranit, măsurând cel puţin 300 de picioare şi care se întindea pe o lungime detrei mile. În dreapta, această cortină de piatră se isprăvea printr-o suprafaţă netedă, tăiată parcă de mâna omului. Dimpotrivă, în partea stângă, deasuprapromontoriului, un fel de mal râpos, alcătuit din conglomerate de rocă şi depe urma prăbuşirilor de teren, descreştea într-un fel de povârniş alungit, carese contopea cu stâncile de la capul meridional al golfului.Pe platoul superior al acestei coaste nu se zărea nici un copac. Păreasă fie un podiş neted, asemănător aceluia care domină Cape-Town la capulBunei Speranţe, dar de proporţii reduse; cel puţin aşa apărea văzut de peinsulă. Totuşi, în partea dreaptă, îndărătul suprafeţei netede a stâncii, sezărea şi verdeaţă. Se vedea destul de bine o masă nu prea desluşită decopaci mari, care se întindea în depărtare cât puteai cuprinde cu ochii.Verdeaţa aceasta îndulcea priveliştea posomorâtă din pricina paravanuluicolţuros de granit. În sfârşit, în fund de tot, deasupra platoului, un pisc alb, aşezat la nord-vest, la o distanţă de cel puţin şapte mile, strălucea în bătaia soarelui. Eracreştetul unui munte acoperit cu o căciulă de zăpadă.Ar fi fost greu de spus dacă era ţărmul unei insule sau al unui continent,dar stâncile care ţâşneau, schimonosindu-se parcă, în stânga, spuneauoricărui geolog, fără şovăire, că sunt de origine vulcanică, atât de ciudat erau îngrămădite...Gédéon Spilett, Peneroff şi Harbert cercetau cu luare-aminte acest ţinut,unde s-ar fi putut să fie siliţi să trăiască ani îndelungaţi, poate chiar până lasfârşitul zilelor, dacă nu se afla cumva în calea vapoarelor.

— Ei, Peneroff, ce spui? întrebă Harbert.

— Ce să spun?... răspunse marinarul... Văd şi bune şi rele, ca peste tot.Vom vedea noi. Dar uite, începe refluxul. Peste trei ore, vom încerca sătrecem dincolo şi odată ajunşi pe ţărmul celălalt, vom căuta să ne descurcămşi să-l găsim şi pe domnul Smith.Peneroff nu se înşelase în socotelile lui. Peste trei ore, marea seretrăsese, descoperind mai peste tot nisipurile de pe fundul albiei canalului. Între insulă şi coasta din faţă rămăsese doar o fâşie îngustă de apă, princare, desigur, aveau să poată trece cu uşurinţă.Pe la ora zece, Gédéon Spilett şi cei doi tovarăşi ai săi îşi scoaserăhainele, pe care şi le aşezară pe cap, întrând apoi în canalul a căruiadâncime nu depăşea cinci picioare. Harbert, pentru care apa era preaadâncă, îl străbătu înotând ca un peşte. Ajunseră uşor pe malul opus. Dupăce se uscară la soare, cei trei naufragiaţi îşi îmbrăcară hainele pe care leferiseră de apă şi se aşezară la sfat.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!