De la Pamant la Luna - Partea 2 - Capitolul 22

de Jules Verne

Locul unde proiectilul se scufundase în valuri era cunoscut cu precizie. Instrumentele necesare pentru a-l apuca şi a-l readuce la suprafaţa oceanului lipseau însă. Trebuiau inventate, apoi fabricate.

Inginerii americani nu puteau fi puşi în încurcătură doar de atîta lucru. Ancorele cu cîrlige odată aşezate cu ajutorul aburului, ei sperau să ridice proiectilul, în ciuda greutăţii lui, pe care o micşora dealtfel densitatea lichidului în mijlocul căruia era aruncat.

Dar nu era suficient să scoată proiectilul. Trebuia acţionat în mod prompt, în interesul călătorilor. Nimeni nu se îndoia că ei sînt încă vii.

– Da, repeta fără încetare J.T. Maston, a cărui încredere îi cîştiga pe toţi, prietenii noştri sînt oameni destoinici şi nu pot să cadă ca nişte netoţi. Sînt vii, trăiesc, dar trebuie să ne grăbim pentru a-i regăsi în viaţă. Alimentele, apa, nu asta mă nelinişteşte! Au pentru mult timp! Dar aerul, aerul! Iată ceea ce le va lipsi în curînd! Prin urmare, repede, cît se poate de repede.

Şi se lucra repede. Nava Susquehanna se pregătea pentru noua sa călătorie.Puternicele sale maşini fură pregătite pentru a fi aşezate pe lanţurile de remorcare. Proiectilul de aluminiu nu cîntărea decît nouăsprezece mii două sute cincizeci de livre, greutate mult inferioară celei a cablului transatlantic care fusese ridicat în condiţii asemănătoare. Singura dificultate era aşadar de-a scoate un proiectil cilindric, ai cărui pereţi netezi făceau anevoioasă agăţarea.

În acest scop, inginerul Murchison veni în fuga mare la San-Francisco şi construi uriaşe ancore cu braţe, de un sistem automat, care nu trebuiau să scape proiectilul, dacă reuşeau să-l prindă în puternicele lor cîrlige. De asemenea, pregăti costume de scafandri care, sub învelişul lor impermeabil şi rezistent, permiteau scufundătorilor să recunoască fundul mării. El îmbarcă de asemenea la bordul Susquehannei aparate cu aer comprimat, foarte ingenios concepute.

Erau adevărate camere cu hublouri şi pe care apa, introdusă în anumite compartimente, putea să le antreneze la mari adîncimi. Aceste aparate existau la San-Francisco, unde ele serviseră la construirea unui dig submarin. Şi era un mare noroc, căci ar fi lipsit timpul necesar pentru a le construi.

Totuşi, cu toată perfecţiunea acestor aparate, cu toată inteligenţa savanţilor însărcinaţi să le folosească, succesul operaţiei nu era cu nimic asigurat. Cîte şanse incerte cînd era vorba să prinzi proiectilul la douăzeci de mii de picioare sub apă! Apoi, chiar dacă proiectilul va fi adus la suprafaţă, cum vor fi suportat călătorii această groaznică izbitură, pe care douăzeci de mii de picioare de apă n-ar fi putut s-o amortizeze suficient?

În sfirşit, trebuia să se acţioneze cît mai repede. J.T. Maston îi zorea zi şi noapte pe lucrători. El era gata, fie să îmbrace costumul de scafandru, fie să încerce aparatele de aer, pentru a cunoaşte situaţia curajoşilor săi prieteni.

Totuşi, în ciuda hărniciei manifestate în confecţionarea diverselor maşini, în ciuda sumelor neobişnuite care fură puse la dispoziţia Gun-Clubului de guvernul Uniunii, cinci zile lungi, cinci secole, se scurseră pînă cînd se isprăviră aceste pregătiri. În tot acest timp, opinia publică era înfierbîntată la cel mai înalt grad. Telegramele se schimbau fără încetare în lumea întreagă prin fire şi cabluri electrice.

Salvarea lui Barbicane, a lui Nicholl și a lui Michel Ardan era o problemă internaţională. Toate popoarele care subscriseseră la împrumutul Gun-Clubului erau direct interesate de salvarea călătorilor.

În sfirşit, lanţurile de tras, camerele de aer, ancorele automate cu patru braţe fură îmbarcate la bordul Susquehannei. J.T. Maston, inginerul Murchison, delegaţii Gun-Clubului erau deja în cabine.

Nu mai rămînea decît să plece.

La 21 decembrie, la ora opt seara, corveta porni pe o mare liniştită; sufla o adiere de vînt dinspre nord-est şi era un frig destul de pătrunzător. Toată populaţia din San-Francisco se înghesuia pe chei, emoţionată, totuşi mută, rezervîndu-şi uralele pentru întoarcere.

Aburul fusese pus sub presiunea sa cea mai mare şi elicea Susquehannei o antrenă repede în afara golfului.

E de prisos să mai relatăm conversaţiile de pe bord între ofiţeri, marinari şi pasageri. Toţi aceşti oameni n-aveau decît un_ singur gînd. Toate aceste inimi zvîcneau datorită aceleiaşi emoţii. În timp ce lumea alerga să-i salveze, ce făceau Barbicane şi tovarăşii săi?

Ce se-ntîmplase cu ei? Erau în stare să încerce vreo manevră curajoasă pentru a-şi cuceri libertatea? Nimeni n-o putea spune. Adevărul e că orice mijloc ar fi dat greş! Scufundată la mai mult de două leghe în ocean, această temniţă de metal sfida eforturile prizonierilor săi.

La 23 decembrie, la ora opt dimineaţa, după o traversare rapidă, Susquehanna trebuia să sosească la locul nenorocirii. Fură nevoiţi să aştepte amiaza pentru a obţine măsurătoarea exactă. Geamandura pe care fusese bătută linia de sondă nu fusese încă recunoscută.

La amiază, căpitanul Blomsberry, ajutat de ofiţerii săi, care controlau observaţia, calculă poziţia navei în prezenţa delegaţilor Gun-Clubului. Fu atunci un moment de nelinişte. Cînd i se determină poziţia, se dovedi că Susquehanna se găsea la vest, la cîteva minute de locul unde proiectilul dispăruse în valuri.

Direcţia corvetei fu, aşadar, dată în aşa fel încît să ajungă exact în acest punct.

La ora douăsprezece şi patruzeci şi şapte de minute, ei recunoscură geamandura. Era în perfectă stare şi părea să fi deviat foarte puţin.

– În sfîrşit! strigă J.T. Maston.

– Începem, ce ziceţi? întrebă căpitanul Blomsberry.

– Fără a pierde nici o secundă! răspunse J.T. Maston.

Fură luate toate precauţiile pentru a menţine corveta într-o imobilitate aproape perfectă.

Înainte de-a căuta să prindă proiectilul, inginerul Murchison vru mai întîi să cunoască poziţia lui pe fundul oceanului. Aparatele submarine, destinate acestei cercetări, îşi primiră aprovizionarea cu aer. Mînuitul acestor instrumente nu era fără primejdii, căci, la douăzeci de mii de picioare sub suprafaţa apelor şi sub o presiune aşa de mare, ele sînt expuse rupturilor, ale căror consecinţe ar fi fost groaznice.

J.T. Maston, Blomsberry fratele, inginerul Murchison, fară a se sinchisi de aceste pericole, luară Ioc în camerele cu aer. Comandantul, aşezat pe puntea de comandă, conducea operaţiunea, gata de a opri sau de a trage lanţurile la cel mai mic semnal. Elicea fusese debreiată şi toată forţa maşinilor era îndreptată spre macara, ceea ce ar fi adus repede aparatele la bord.

Coborîrea începu la ora unu şi douăzeci şi cinci de minute noaptea şi camera, antrenată de rezervoarele umplute cu apă, dispăru sub valuri.

Emoţia ofiţerilor şi a marinarilor de la bord se împărţea acum între prizonierii din proiectil şi prizonierii aparatului submarin, în ceea ce-i priveşte pe aceştia din urmă, ei uitaseră de sine şi, lipiţi de geamurile hublourilor, cercetau atent masfele lichide din jur.

Coborîrea fu rapidă. La ora două şi şaptesprezece minute, J.T. Maston şi tovarăşii săi atinseră fundul Pacificului. Dar ei nu vedeau nimic decît acest deşert sterp, pe care nici fauna şi nici flora marină nu-l mai însufleţeau. La lumina lămpilor prevăzute cu reflectoare puternice, puteau observa întunecoasele straturi de apă pe o rază destul de întinsă, dar proiectilul rămînea invizibil ochilor lor.

Nerăbdarea acestor curajoşi scufundători nu se putea descrie. Aparatul lor fiind în legătură electrică cu corveta, ei făcură un semnal convenit şi Susquehanna plimbă pe o porţiune de o milă camera lor, suspendată la cîţiva metri deasupra solului submarin.

Explorară astfel toată întinderea, înşelaţi în fiecare clipă de iluzii optice care le zdrobeau inima. Ici o stîncă, dincolo o ridicătură a solului li se păreau că ar fi proiectilul atît de căutat; apoi, îşi dădeau în curînd seama de greşeala lor şi deznădăjduiau.

– Dar unde sînt? Unde sînt? striga J.T. Maston.

Şi bietul om îi chema cu ţipete puternice pe Nicholl, Barbicane şi Michel Ardan, ca şi cum nefericiţii săi prieteni ar fi putut să-l audă sau să-i răspundă prin mediul acesta de nepătruns.

Căutarea continuă în aceste condiţii, pînă în momentul cînd aerul viciat îi obligă pe scufundători să urce.

Remorcarea începu spre orele şase seara şi nu fu terminată înainte de miezul nopţii.

– Pe mîine,zise J.T. Maston, punînd piciorul pe puntea corvetei.

– Da, răspunse căpitanul Blomsberry.

– Şi în altă parte.

– Da.

J.T. Maston nu se îndoia încă de reuşită, dar tovarăşii săi, pe care nu-i mai ameţea însufleţirea din primele ore, înţelegeau toată greutatea acţiunii. Ceea ce părea uşor la San-Francisco, părea aici, în plin ocean, aproape de nerealizat. Sorţii reuşitei se micşorau într-o proporţie mare şi numai întîmplării mai puteau să-i ceară reîntîlnirea cu proiectilul.

A doua zi, 24 decembrie, în pofida oboselii din ajun, operaţiunea fu reluată. Corveta se deplasă cu cîteva minute spre vest şi aparatul, umplut cu aer, antrena din nou pe aceeaşi exploratori în adîncurile oceanului.

Toată ziua trecu în cercetări nerodnice. Fundul mării era pustiu.

Ziua de 25 nu aduse nici un rezultat. Nici unul, cea de 26.

Era deznădăjduitor. Se gîndeau la nefericiţii închişi în proiectil de douăzeci şi şase de zile! Poate că, în acest moment, simţeau primele efecte ale asfixierii, dacă oricum scăpaseră de primejdiile căderii lor! Aerul se termina şi, fără îndoială, odată cu aerul, curajul, moralul!

– Aerul, poate, răspundea invariabil J.T. Maston, dar moralul niciodată!

În 28, după alte două zile de căutări, orice speranţă era pierdută. Acest proiectil era un atom în imensitatea mării. Trebuia să se renunţe de a-l mai găsi.

Totuşi, J.T. Maston nici nu voia să audă vorbindu-se de plecare. Refuză să părăsească locul înainte de a fi recunoscut cel puţin mormîntul prietenilor săi. Dar comandantul Blomsberry nu mai putea să stăruie în continuarea cercetărilor şi, cu toate protestele vrednicului secretar, el trebui să dea ordin de plecare.

La 29 decembrie, la ora nouă dimineaţa, Susquehanna, îndreptîndu-se spre nord-est, îşi reluă drumul spre golful San-Francisco.

Era ora zece dimineaţa. Corveta se îndepărta cu presiune mică şi cu părere de rău parcă de locul nenorocirii, cînd un marinar urcat pe şarturi, care observa marea, strigă deodată:

– O geamandură vine spre noi, împinsă de vînt.

Ofiţerii priviră în direcţia arătată. Cu ajutorul lunetelor, ei recunoscură că obiectul semnalat avea, într-adevăr, aparenţa acelor geamanduri care serveau să semnaleze călătorilor şenalele golfurilor sau rîurilor. Dar le atrase atenţia un amănunt deosebit: un steag, fluturînd în vînt, era situat deasupra conului său care ieşea din apă cu vreo cinci-şase picioare. Această geamandură strălucea sub razele soarelui, ca şi cum pereţii săi ar fi fost făcuţi din plăci de argint.

Comandantul Blomsberry, J.T. Maston, delegaţii Gun-Clubului se urcaseră pe puntea de comandă şi examinau acest obiect rătăcitor în voia valurilor.

Toţi priveau cu o teamă febrilă, dar în linişte. Nici unul nu îndrăznea să formuleze gîndul care le veni în minte la toţi.

Corveta se apropie de obiect la mai puţin de două aruncături de cablu.

Un fior străbătu tot echipajul.

Steagul acesta era steagul american.

În acest moment, un adevărat muget se făcu auzit. Era bravul J.T. Maston, care căzuse grămadă. Uitînd pe de-o parte că braţul său drept era înlocuit cu un cîrlig de fier, iar pe de altă parte, că o simplă tichie de gutapercă acoperea cutia sa craniană, el îşi dădu o groaznică lovitură în cap.

Se repeziră spre el. Îl ridicară. Îl readuseră la viaţă. Şi care fură primele lui cuvinte?

– Ah! De trei ori neciopliţi! De patru ori idioţi! De cinci ori neghiobi ce sîntem!

– Ce este? se striga în jurul lui.

– Ce-i asta?...

– Vorbeşte odată!

– Este, neghiobilor, strigă grozavul secretar, este că proiectilul nu cîntăreşte decît nouăsprezece mii două sute cincizeci de livre!

– Ei şi?

– Şi că dislocuieşte douăzeci şi opt de tone, adică cincizeci şi şase de mii de livre şi că, prin urmare, «el pluteşte».

Ah! Cum mai sublinia vrednicul om, acest verb «pluteşte». Şi era adevărat. Toţi - da! - toţi aceşti savanţi uitaseră această lege fundamentală: ca urmare a uşurinţei sale specifice, proiectilul, după ce fusese tîrît prin cădere pînă la cele mai mari adîncimi ale oceanului, trebuia, în mod natural, să revină la suprafaţă. Şi acum, el plutea liniştit în voia valurilor.

Bărcile fură coborîte la apă. J.T. Maston şi prietenii săi se aruncară în ele. Emoţia era la culme. Toate inimile palpitau, în timp ce bărcile înaintau spre proiectil. Ce conţinea el? Oameni vii, sau morţi? Vii, da! Vii, cel puţin dacă moartea nu-i lovise pe Barbicane şi pe cei doi prieteni ai săi după ce înălţaseră acest steag.

O linişte adîncă domnea în bărci. Inimile zvîcneau. Ochii nu mai vedeau. Unul dintre hublourile proiectilului era deschis. Cîteva bucăţi de sticlă, care rămăseseră în pervaz, dovedeau că geamul fusese spart. Acest hublou se găsea la o înălţime de cinci picioare deasupra valurilor.

O barcă acostă, aceea a lui J.T. Maston. J.T. Maston se grăbi spre geamul spart.

În acest moment, se auzi o voce veselă şi clară, vocea lui Michel Ardan, care striga victorios:

– Alb peste tot, Barbicane, alb peste tot!

Barbicane, Michel Ardan şi Nicholl jucau domino.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!