De la Pamant la Luna - Partea 2 - Capitolul 21

de Jules Verne

Emoţia la bordul Susquehannei fu mare. Ofiţerii şi marinarii uitară pericolul groaznic prin care trecuseră, posibilitatea de-a fi sfărîmaţi şi scufundaţi. Ei nu se gîndeau decît la catastrofa cu care se sfîrşea călătoria în Lună. Astfel, deci, cea mai îndrăzneaţă acţiune a timpurilor trecute şi prezente costa viaţa îndrăzneţilor aventurieri care au întreprins-o.

«Sînt „ei", s-au întors», spusese tînărul aspirant de marină şi toţi îl înţeleseseră. Nimeni nu punea la îndoială că acest bolid nu era altul decît proiectilul Gun-Clubului. În ceea ce priveşte călătorii pe care-i închidea în el, părerile asupra soartei lor erau împărţite.

– Sînt morţi! zicea unul.

– Trăiesc! zicea un altul. Stratul de apă este adînc şi căderea lor a fost amortizată.

– Dar le lipseşte aerul, reluă celălalt, şi probabil că au murit asfixiaţi.

– Arşi! răspundea altul. Proiectilul nu era decît o masă incandescentă străbătînd atmosfera.

– Ce contează! se răspundea în unanimitate. Vii sau morţi, trebuie să-i scoatem de acolo.

Între timp, căpitanul Blomsberry îşi adunase ofiţerii şi, «cu permisiunea lor», ţinea sfat. Era vorba de a se lua numaidecît o hotărîre.

Cel mai grabnic era să se scoată proiectilul. Operaţiune complicată, dar, cu toate acestea, nu imposibilă. Însă corvetei îi lipseau instrumentele necesare, care trebuiau să fie în acelaşi timp puternice şi precise. Hotărîră, prin urmare, să se ducă pînă-n portul cel mai apropiat şi să dea de ştire Gun-Clubului de căderea proiectilului.

Această hotărîre fu luată în unanimitate. Alegerea portului trebuia să fie discutată. Coasta învecinată nu prezenta nici un loc de acostare pe cel de-al douăzeci şi şaptelea grad latitudine. Mai sus, deasupra peninsulei Monterey, se afla importantul oraş care-i dăduse numele. Dar, aşezat la marginea unui adevărat deşert, el nu era legat cu interiorul printr-o reţea telegrafică, şi singură electricitatea putea să răspîndească destul de repede această ştire importantă.

La cîteva grade mai sus se deschidea micul golf San-Francisco. Prin capitala ţării de aur, vor fi mai uşoare comunicaţiile cu centrul

Uniunii. În mai puţin de două zile, Susquehanna, forţînd presiunea, putea sosi în portul San-Francisco. Ea trebuia, aşadar, să plece fară întîrziere.

Focurile erau aţiţate. Se puteau pregăti de drum imediat. Două mii de braţe de sondă rămîneau încă în apă. Căpitanul Blomsberry, nevrînd să piardă un timp preţios pentru a le trage, hotărî să taie linia.

– Vom fixa capătul pe o geamandură, zise el, şi această geamandură ne va indica punctul precis unde a căzut proiectilul.

– Dealtfel, răspunse locotenentul Bronsfield, noi avem poziţia exactă: 27° 7' latitudine nordică şi 41°37' longitudine vestică.

– Bine, domnule Bronsfield, răspunse căpitanul, şi, cu permisiunea dumneavoastră, daţi ordin să se taie linia.

O puternică geamandură, întărită prin cuplarea cu un mănunchi de prăjini, fu aruncată la suprafaţa oceanului. Capătul liniei fu solid bătut deasupra şi, supusă doar mişcării valurilor, geamandura nu trebuia să devieze prea mult.

În acest moment, inginerul îl preveni pe căpitan că avea presiune şi că puteau pleca. Căpitanul îi mulţumi pentru această grozavă comunicare. Apoi dădu direcţia spre nord-nord-est. Corveta pornind se îndreptă cu toată viteza spre micul golf San-Francisco.

Era ora trei dimineaţa.

Două sute douăzeci de leghe de străbătut nu era mare lucru pentru o bună alergătoare ca Susquehanna. În treizeci şi şase de ore ea parcurse această distanţă şi la 14 decembrie, ora unu şi douăzeci şi şapte de minute după-amiază, intra în golful San-Francisco.

Vederea acestei nave a marinei naţionale, sosind cu mare viteză, cu bompresul retezat, cu catargul din faţă proptit, stîrni în mod deosebit curiozitatea publică. O mulţime deasă se adună curînd pe cheiuri, aşteptînd debarcarea.

După ce nava ancoră, căpitanul Blomsberry şi locotenentul Bronsfield coborîră într-o barcă înarmată cu opt vîsle, care-i transportă repede pe uscat.

Săriră pe chei.

– Telegraful! cerură ei, fară a răspunde la nici una din miile de întrebări care le erau adresate.

Ofiţerul portului îi conduse el însuşi la biroul telegrafic, prin mijlocul unei uriaşe mulţimi de curioşi.

Blomsberry şi Bronsfield intrară în birou, în timp ce mulţimea se înghesuia la uşă.

Cîteva minute mai tîrziu, o telegramă în patru exemplare era trimisă la următoarele adrese: 1 Secretarului Marinei, Washington; 2 Vicepreşedintelui Gun-Clubului, Baltimore; 3 Onorabilului J.T. Maston, Long's Peak, Munţii Stîncoşi; 4 Subdirectorului Observatorului din Cambridge, Massachussets.

Ea era concepută în aceşti termeni:

«La 20°7’ latitudine nordică şi 41°37’ longitudine vestică, în ziua de 12 decembrie, la ora unu şi şaptesprezece minute noaptea, proiectilul Columbiadului a căzut în Pacific. Trimiteţi instrucţiuni. Blomsberry, comandantul de pe SUSQUEHANNA.»

După cinci minute, întregul oraş San-Francisco cunoştea ştirea, înainte de ora şase seara, diverse state ale Uniunii anunţau îngrozitoarea catastrofă. După miezul nopţii, prin cablu, Europa întreagă ştia rezultatul marii încercări americane.

Vom renunţa să mai descriem efectul produs în lumea întreagă de acest deznodămînt neaşteptat.

La primirea depeşei, secretarul Marinei telegrafie Susquehannei ordinul de-a aştepta în golful San-Francisco, fără a stinge focurile. Zi şi noapte, ea trebuia să fie gata pentru a porni pe mare.

Observatorul din Cambridge se întruni într-o şedinţă extraordinară şi, cu acea seninătate ce deosebeşte corpul savanţilor, discută în mod calm punctul ştiinţific al problemei.

La Gun-Club, fu explozie. Toţi artileriştii se întruniră. Tocmai atunci, vicepreşedintele, onorabilul Wilcome, citea acea telegramă timpurie, prin care J.T. Maston şi Belfast anunţau că proiectilul fusese zărit de uriaşul reflector din Long's Peak. Această comunicare mai facea cunoscut şi că proiectilul, reţinut de atracţia Lunii, juca rolul de subsatelit în lumea solară.

Se cunoaşte acum adevărul referitor la acest punct.

Totuşi, la sosirea telegramei lui Blomsberry, care contrazicea atît de formal telegrama lui J.T. Maston, se formară în sînul Gun-Clubului două partide. De-o parte, cei care admiteau căderea proiectilului şi-n consecinţă întoarcerea călătorilor. De cealaltă parte, cei care, ţinînd la observaţiile din Long's Peak, traseră concluzia că eroarea era de partea comandantului de pe Susquehanna. Pentru aceştia din urmă, preţiosul proiectil nu era decît un bolid, nimic altceva decît un bolid, un glob arzînd care, în căderea sa, distrusese partea din faţă a corvetei. Nu prea se ştia ce să se răspundă argumentaţiei lor, căci viteza de care era antrenat făcuse foarte dificilă observarea acestui mobil. Comandantul de pe Susquehanna şi ofiţerii săi au putut desigur să se înşele, fiind de bună credinţă. Totuşi, un argument milita în favoarea lor: anume, acela că, dacă proiectilul căzuse pe Pămînt, întîlnirea sa cu sferoidul terestru nu s-ar fi putut efectua decît la 27° latitudine nordică şi - ţinînd cont de timpul scurs şi de mişcarea de rotaţie a Pămîntului - între 41 °-42° longitudine vestică.

Oricum, se hotărî în unanimitate la Gun-Club ca Blomsberry fratele, Bilsby şi maiorul Elphiston să plece fără întîrziere la San-Francisco şi să ia toate măsurile necesare readucerii la suprafaţă a proiectilului din adîncimile oceanului.

Aceşti oameni devotaţi plecară fără a pierde o clipă, şi trenul, care va străbate în curînd toată America centrală, îi duse la Saint Louis, unde îi aşteptau rapidele coachs-mails.

Aproape în aceeaşi clipă cînd secretarul Marinei, vicepreşedintele Gun-Clubului şi subdirectorul Observatorului primeau telegrama din San-Francisco, onorabilul J.T. Maston încerca cea mai puternică emoţie din întreaga sa existenţă, emoţie care n-o avusese nici chiar la explozia celebrului său tun şi care, o dată mai mult, era cît pe ce să-l coste viaţa.

Ne amintim că secretarul Gun-Clubului plecase la cîteva clipe după lansarea proiectilului - şi aproape la fel de repede ca el - la postul său din Long's Peak de pe Munţii Stîncoşi. Savantul J. Belfast, directorul Observatorului din Cambridge, îl însoţea. Sosiţi la staţie, cei doi prieteni se instalară degrabă şi nu părăsiră vîrful uriaşului lor telescop.

Se ştie, într-adevăr, că acest gigantic instrument fusese construit în condiţiile reflectoarelor care sînt numite «front view» de către englezi. Această dispunere nu oferea decît o singură reflecţie a obiectelor şi dădea, în consecinţă, o imagine mai clară Rezultă că J.T. Maston şi Belfast, cînd observau, erau aşezaţi la partea superioară a instrumentului şi nu la partea inferioară. Ei ajungeau acolo printr-o scară în formă de spirală, capodoperă a uşurinţei urcuşului, şi dedesubtul lor se deschidea acel puţ de metal - terminat printr-o oglindă metalică - care măsura două sute optzeci de picioare adîncime.

Pe strîmta platformă, aşezată deasupra telescopului, cei doi savanţi îşi petreceau existenţa blestemînd ziua care ascundea Luna de privirile lor şi norii care o acopereau cu îndărătnicie în timpul nopţii.

Cît de mare le fu bucuria cînd, după cîteva zile de aşteptare, în noaptea de cinci decembrie, ei zăriră vehiculul care îi ducea pe prietenii lor în spaţiu! Acestei bucurii îi urmă însă o adîncă dezamăgire, căci, datorită observaţiilor incomplete, ei lansară în lume, cu prima lor telegramă, această afirmaţie greşită care facea din proiectil satelitul Lunii ce gravita pe o orbită de neschimbat.

Din acea clipă, proiectilul nu se mai arătase privirilor lor, dispariţie cu atît mai explicabilă cu cît atunci trecea deasupra discului invizibil al Lunii. Dar cînd trebui să reapară pe discul vizibil, închipuiţi-vă nerăbdarea înflăcăratului J.T. Maston şi a prietenului său, nu mai puţin nerăbdător decît el. La fiecare minut al nopţii, ei credeau că revăd proiectilul şi, în realitate, nu-l vedeau! De aici, între ei, o serie de discuţii nesfîrşite, de violente contraziceri. Belfast afirma că proiectilul nu se vedea J.T. Maston susţinea că «îi sare în ochi».

– Uite proiectilul! repeta Maston.

– Nu! răspundea Belfast. Este o avalanşă care se desprinde dintr-un munte lunar!

– Ei bine, îl vom vedea mîine.

– Nu! Nu-l vom mai vedea! Este tîrît în spaţiu.

– Da!

– Nu!

Şi în aceste clipe, cînd interjecţiile cădeau ca grindina, irascibilitatea binecunoscută a secretarului Gun-Clubului constituia o primejdie permanentă pentru onorabilul Belfast.

Această existenţă în doi ar fi devenit în curînd imposibilă, dar un eveniment neaşteptat curmă scurt veşnicele discuţii.

În timpul nopţii de 14 spre 15 decembrie, cei doi neîmpăcaţi prieteni erau ocupaţi cu observarea discului lunar. J.T! Maston, după cum îi era obiceiul, îl jignea pe savantul Belfast, care se înfuria şi el. Secretarul Gun-Clubului susţinea pentru a mia oară că tocmai zărise proiectilul, adăugind chiar că în dreptul unuia dintre hublouri se arătase faţa lui Michel Ardan. El îşi întărea argumentele printr-o serie de gesturi pe care ameninţătorul său cîrlig le făcea tare îngrijorătoare.

În acest moment, servitorul lui Belfast apăru pe platformă - era ora zece seara - şi-i înmînă o telegramă. Era telegrama comandantului de pe Susquehanna.

Belfast rupse plicul, citi şi scoase un strigăt.

– Ei! facu J.T. Maston.

– Proiectilul!

– Ei bine?

– A recăzut pe Pămînt!

Un nou strigăt, de data aceasta un urlet, îi răspunse. Belfast se întoarse spre J.T. Maston. Nefericitul, aplecat imprudent deasupra tubului de metal, dispăruse în uriaşul telescop. O cădere de la o înălţime de două sute optzeci de picioare! Belfast, înnebunit, se repezi spre orificiul reflectorului.

Răsuflă uşurat. J.T. Maston, agăţat cu cîrligul său, se ţinea de una din bîrnele care sprijineau deschizătura telescopului. Scotea nişte strigăte nemaipomenite.

Belfast chemă ajutoare. Acestea veniră degrabă. Fură instalaţi scripeţi şi imprudentul secretar al Gun-Clubului fu ridicat, nu fară greutate.

Reapăru nevătămat la orificiul superior.

– Hei, zise el, dacă aş fi spart oglinda!

– Ai fi plătit-o, răspunse sever Belfast.

– Şi acest blestemat de proiectil unde a căzut? întrebă J.T. Maston.

– În Pacific.

– Să mergem.

După un sfert de oră, cei doi savanţi coborau panta Munţilor Stîncoşi şi, după două zile, în acelaşi timp cu prietenii lor de la Gun-Club, sosiră la San-Francisco, după ce cinci cai crăpară pe drum de atîta fugă.

La sosirea lor, Elphiston, Blomsberry fratele, Bilsby se grăbiră spre ei.

– Ce-i de făcut? strigară.

– Să pescuim proiectilul, răspunse J.T. Maston, şi cît mai repede posibil!

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!