De la Pamant la Luna - Partea 2 - Capitolul 10

de Jules Verne

Barbicane găsise, evident, singurul motiv plauzibil al acestei deviaţii. Oricît de mică ar fi fost,fusese suficient ca să modifice traiectoria proiectilului. Era un ghinion. Curajoasa acţiune eşua printr-o împrejurare cu totul întîmplătoare. şi dacă nu se-ntîmpla un eveniment excepţional, nu se mai putea atinge discul lunar. Vor trece oare destul de aproape pentru a rezolva anumite probleme de fizică sau de geologie nerezolvate pînă atunci? Era singurul lucru care îi preocupa acum pe curajoşii călători. În ceea ce priveşte soarta ce le-o rezerva viitorul, nu voiau nici măcar să se gîndească. Totuşi, ce se va alege de ei în mijlocul acestor singurătăţi infinite, căci în curînd le va lipsi aerul?

Cîteva zile încă şi vor cădea asfixiaţi în acest proiectil rătăcind la întîmplare. Dar cîteva zile erau secole pentru întreprinzătorii noştri călători, şi ei îşi consacrară toate clipele observării Lunii pe care nu sperau s-o mai atingă.

Distanţa care separa atunci proiectilul de satelit fu evaluată cu aproximaţie la două sute leghe.

În aceste condiţii, din punct de vedere al vizibilităţii detaliilor discului, călătorii se găseau mai îndepărtaţi de Lună decît sînt locuitorii Pămîntului înarmaţi cu puternice telescoape.

Se ştie, într-adevăr, că instrumentul montat pe John Ross la Parsontown, a cărui mărire este de şase mii cinci sute de ori, aduce Luna la şasesprezece leghe - ba, mai mult chiar, cu puternicul instrument stabilit la Long's Peak, astrul nopţilor, mărit de patruzeci şi opt de mii de ori, era apropiat la mai puţin de două leghe şi obiectele avînd zece metri diametru apăreau suficient de distinct.

Astfel, deci, la această distanţă, detaliile topografice ale Lunii, observate fără lunetă, nu puteau fi prea precis determinate. Ochiul sesiza vastul contur al acestor imense depresiuni, impropriu numite «mări», dar nu le putea recunoaşte natura. Şiragul munţilor dispărea în splendida iradiaţie ce o producea reflectarea razelor solare. Privirea orbită, ca şi cum s-ar fi aplecat deasupra unei băi de argint topit, se întorcea fără voie.

Totuşi, forma alungită a astrului se arăta deja. El apărea ca un ou gigantic, al cărui mic vîrf era întors spre Pămînt. Într-adevăr Luna, lichidă sau maleabilă în primele zile ale formării sale, era atunci ca o sferă perfectă, dar în curînd, antrenată de centrul de atracţie al Pămîntului, ea se alungise sub influenţa gravitaţiei acestuia. Devenind satelit, ea pierduse puritatea înnăscută a formelor sale, centrul său de gravitate se mutase înaintea centrului figurii şi, din această dispunere, cîţiva savanţi trăseseră concluzia că aerul şi apa putuseră să se retragă pe acea suprafaţă opusă a Lunii, care nu se vedea niciodată de pe Pămînt.

Alterarea formelor primitive ale satelitului nu fu vizibilă decît cîteva momente. Distanţa dintre proiectil şi Lună se micşora foarte repede datorită vitezei sale în mod considerabil mai mică decît viteza iniţială, dar de opt pînă la nouă ori superioară celor cu care merg expresurile pe calea ferată. Direcţia oblică a proiectilului, din însăşi pricina oblicităţii sale, îi lăsa lui Michel Ardan o oarecare speranţă că va întîlni într-un punct oarecare discul lunar. Nu putea crede că nu va reuşi. Nu! Nu putea crede, şi el o repeta adesea.

Dar Barbicane, mai bun judecător, nu contenea să-i răspundă cu o logică necruţătoare:

– Nu, Michel, nu! Noi nu putem atinge Luna decît printr-o cădere, şi noi nu cădem. Forţa centripetă ne menţine sub influenţa lunară, dar forţa centrifugă ne îndepărtează în mod irezistibil de ea.

Acestea fură spuse cu un ton care-i răpi lui Michel Ardan ultimele speranţe.

Porţiunea de Lună de care proiectilul se apropia era emisfera nordică, aceea care în hărţile selenografice este plasată jos. căci aceste hărţi sînt în general întocmite după imaginea furnizată de lunete şi se ştie că lunetele răstoarnă obiectele. Aşa era alcătuită şi «Mapa selenografîcă» de Beer şi Moedler pe care o consulta Barbicane. Această emisferă nordică prezenta întinse cîmpii, întrerupte de munţi singuratici.

La miezul nopţii, Luna era plină. Chiar în acest moment, călătorii ar fi trebuit să pună piciorul acolo, dacă nefastul bolid nu le-ar fi deviat direcţia. Astrul se afla, aşadar, în condiţiile determinate cu precizie de Observatorul din Cambridge. El se găsea matematic la perigeul său şi la zenitul paralelei a douăzeci şi opta. Un observator aşezat în fundul Columbiadului, orientat perpendicular pe orizont, ar fi încadrat perfect Luna în gura tunului. O linie dreaptă, reprezentînd axa tunului, ar fi străbătut prin centrul său astrul nopţilor.

Este de prisos să mai spunem că în timpul acestei nopţi dintre zilele de cinci şi şase decembrie călătorii nu-şi luară nici o clipă de răgaz

Ar fi putut să închidă ochii cînd se aflau atît de aproape de această lume nouă? Nu. Toate dorinţele lor se concentrau într-un singur gînd: să vadă! Reprezentanţi ai Pămîntului, ai umanităţii trecute şi prezente pe care o întruneau în ei, prin ochii lor, specia umană privea aceste regiuni lunare şi pătrundea tainele satelitului! Emoţionaţi, fără doar şi poate, se mutau în tăcere de la o fereastră la alta.

Observaţiile lor, reproduse de Barbicane, fură precizate cu exactitate. Pentru a le face, ei aveau lunete. Pentru a le verifica, aveau hărţi.

Primul observator al Lunii a fost Galileo Galilei. Luneta sa primitivă mărea doar de treizeci de ori. Cu toate acestea, în petele care presărau discul lunar, «ca ochii presăraţi pe coada unui păun», el a fost primul care a recunoscut munţi şi a măsurat cîteva înălţimi cărora le-a atribuit, în mod exagerat, o înălţime egală cu a douăzecea parte din diametrul discului, aproximativ opt mii opt sute de metri. Galilei n-a întocmit nici o hartă despre observaţiile sale.

Cîţiva ani mai tîrziu, un astronom din Dantzig, pe nume Havelius – prin nişte procedee care nu dădeau rezultate exacte decît de două ori pe lună, în timpul primului şi celui de-al doilea pătrar - reduse înălţimile lui Galilei la aproximativ a douăzeci şi şasea parte din diametrul lunar. Exagerare inversă. Dar acest savant a întocmit prima hartă a Lunii. Petele luminoase şi rotunjite formează munţi circulari şi petele întunecate indică întinsele mări, care în realitate nu sînt decît cîmpii. Acestor munţi şi acestor mări întinse el le dădu denumiri pămînteşti. Se poate vedea figurînd muntele Sinai în mijlocul unei Arabii, Etna în centrul unei Sicilii, Alpii, Apeninii, Carpaţii, apoi Mediterana, Palus-Meotida, Pontul Euxin, Marea Caspică. Nume rău atribuite, dealtfel, căci nici aceşti munţi, nici aceste mări nu reamintesc de configuraţia omonimelor lor de pe globul pămîntesc. Abia doar în această mare pată albă, legată la sud de continente mai întinse şi terminată în unghi, s-ar recunoaşte imaginea răsturnată a peninsulei indiene, a golfului Bengal şi a Cochinchinei. Aşa că aceste nume nu fură păstrate.

Un alt cartograf, cunoscînd mai bine inima omenească, propuse o nouă nomenclatură, pe care vanitatea omenească se grăbi s-o accepte.

Acest observator fu părintele Riccioli, contemporanul lui Hevelius. El întocmi o hartă grosolană şi plină de greşeli. Dar munţilor din Lună le puse numele marilor oameni ai antichităţii şi savanţilor din epoca sa, obicei folosit des după aceea.

O a treia hartă a Lunii fu executată în secolul al XVII-lea de către Dominico Cassini; superioară celei întocmită de Riccioli, prin execuţie, ea este totuşi inexactă sub raportul măsurătorilor. Fură publicate multe copii, dar gravura sa, mult timp păstrată la Tipografia Regală, a fost vîndută la greutate, ca uîi material care încurca locul.

La Hire, renumitul matematician şi desenator, execută o hartă a Lunii, înaltă de patru metri, care nu fu niciodată gravată.

După el, un astronom german, pe nume Tobie Mayer, spre mijlocul secolului al XVIII-lea, începu publicarea unei admirabile hărţi selenografice, după măsurători lunare verificate de el cu precizie, dar moartea sa, survenită în anul 1762, îl împiedică să termine această frumoasă lucrare.

Vin apoi Schroeter din Lilienthal, care schiţă numeroase hărţi ale Lunii, apoi un oarecare Lorhmann din Drezda, căruia i se datoreşte o planşă împărţită în douăzeci şi cinci de părţi, din care patru au fost gravate.

În anul 1830, domnii Beer şi Moedler compuseră celebra lor Mappa selenographica, ca urmare a unei proiecţii orografice a feţei. Această hartă reproducea cu precizie discul lunar, aşa cum apare el, dar configuraţiile munţilor şi cîmpiilor nu sînt reale decît în partea centrală; peste tot, în rest, în părţile nordice sau meridionale, orientale sau occidentale, aceste configuraţii, date în racursi, nu se pot compara cu cele din centru. Această hartă topografică, înaltă de nouăzeci şi cinci de centimetri şi împărţită în patru părţi, este capodopera cartografiei lunare.

După aceşti savanţi, se citează reliefurile selenografice ale astronomului german Julius Schmidt, lucrările topografice ale părintelui Secchi, admirabilele încercări ale unui amator englez Waren de la Rue şi, în sfîrşit, o hartă, după o proiecţie, orografîcă a feţei, de Lecouturier şi Chapuis, frumos model executat în 1860, cu un desen foarte clar şi o foarte bună dispunere.

Aceasta este nomenclatura diferitelor hărţi referitoare la lumea lunară. Barbicane poseda două, a lui Beer şi Moedler şi a lui Chapuis şi Lecouturier. Ele trebuiau să-i uşureze munca sa de observator.

În ceea ce priveşte instrumentele de optică puse la dispoziţia sa, erau lunete marinăreşti excepţionale, construite în mod special pentru această călătorie. Ele măreau obiectele de o sută de ori. Ar fi apropiat, prin urmare, Luna de Pămînt la o distanţă mai mică de o mie de leghe.

Dar atunci, la o distanţă care spre ora trei dimineaţa n-ar fi depăşit o sută douăzeci de km şi într-un mediu care nu era tulburat de nici un fel de atmosferă, aceste instrumente trebuiau să aducă Luna la mai puţin de o mie cinci sute de metri.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!