De la Pamant la Luna - Partea 2 - Capitolul 9

de Jules Verne

Barbicane nu mai avea nici o grijă, dacă nu în ce priveşte rezultatul călătoriei, cel puţin în ce priveşte forţa de impulsie a proiectilului.

Viteza sa virtuală îl antrena dincolo de linia neutră. Aşadar, nu se va mai întoarce pe Pămînt. Prin urmare, nu va fi imobilizat la punctul de atracţie egală. O singură ipoteză rămînea să se realizeze - sosirea proiectilului la ţinta sa, sub acţiunea atracţiei lunare.

În realitate, era o cădere de la opt mii două sute nouăzeci şi şase leghe înălţime, pe un astru, ce-i drept, unde greutatea nu trebuia să fie mai mare decît a şasea parte din greutatea de pe Pămînt. Cu toate acestea, era o cădere formidabilă şi trebuiau luate toate precauţiile, fără întîrziere.

Aceste precauţii erau de două feluri: unele trebuiau să amortizeze lovitura în momentul în care proiectilul va atinge solul lunar, celelalte trebuiau să întîrzie căderea şi, în consecinţă, s-o facă mai puţin violentă.

Pentru amortizarea loviturii, era neplăcut că Barbicane nu mai era în stare să întrebuinţeze aceleaşi mijloace care micşoraseră atît de bine şocul din momentul plecării, cu alte cuvinte apa folosită ca resort şi pereţii despărţitori.

Pereţii existau încă, dar apa lipsea, căci nu se putea întrebuinţa în acest scop rezerva, rezervă preţioasă pentru cazul în care, în timpul primelor zile, elementul lichid ar lipsi pe solul lunar.

Dealtfel, această rezervă ar fi fost insuficientă pentru a fi folosită ca resort. Stratul de apă înmagazinat în proiectil la plecare, şi pe care era aşezat discul etanş, ocupa nu mai puţin de trei picioare înălţime pe o suprafaţă de cincizeci şi patru picioare pătrate. El măsura ca volum şase metri cubi şi în greutate cinci mii şapte sute cincizeci kilograme. Or, recipientele nu conţineau nici a cincea parte. Trebuia, aşadar, să se renunţe la acest mijloc atît de bun pentru a amortiza şocul sosirii.

Din fericire, Barbicane nu contase doar pe folosirea apei; înzestrase discul mobil cu tampoane puternice pe arcuri, destinate să micşoreze şocul produs asupra părţii de jos a proiectilului după distrugerea pereţilor orizontali. Aceste tampoane existau încă, era suficient să le potriveşti şi să pui la loc discul mobil. Toate aceste piese erau uşor de mînuit, pentru că greutatea lor era destul de mică, putînd fi remontate repede.

Aşa se şi făcu. Diversele bucăţi fură reajustate fară dificultate. Puseră bulonii şi piuliţele. Uneltele nu lipseau. Curînd discul, astfel aranjat, se odihnea pe tampoanele de oţel, ca o masă pe picioarele sale. Dar un inconvenient rezulta din aşezarea acestui disc. Geamul inferior era astupat. Prin urmare, imposibilitatea pentru călători de a observa Luna prin această deschizătură, cînd vor fi azvîrliţi perpendicular pe ea. Dar trebuia renunţat. Dealtfel, prin deschizăturile laterale, se puteau încă zări întinsele regiuni lunare, aşa cum se vede Pămîntul din nacela unui aerostat.

Această aşezare a discului ceru o oră de muncă. Era trecut de douăsprezece cînd pregătirile fură terminate. Barbicane făcu noi observaţii în ceea ce priveşte înclinaţia proiectilului, dar, spre marea lui neplăcere, acesta nu era întors suficient pentru o cădere; părea că urmează o curbă paralelă cu discul lunar. Astrul nopţilor strălucea cu splendoare în spaţiu, în timp ce, în partea opusă, astrul zilei îl incendia cu focurile sale. Această situaţie nu putea fi decît îngrijorătoare.

– Vom ajunge oare? spuse Nicholl.

– Să facem totul ca şi cum ar trebui să ajungem, răspunse Barbicane.

– Sînteţi fricoşi, replică Michel Ardan. Vom sosi, bineînţeles, şi poate chiar mai repede decît am dori.

Acest răspuns îi dădu imbold lui Barbicane să continue pregătirile şi el se ocupă de aşezarea instrumentelor destinate să întîrzie căderea.

Vă amintiţi de seara mitingului ţinut la Tampa-Town în Florida, atunci cînd căpitanul Nicholl se declarase duşman al lui Barbicane şi adversar al lui Michel Ardan. Cînd Căpitanul Nicholl susţinuse că proiectilul se va sfărîma ca sticla, Michel îi răspunsese că-i va întîrzia căderea cu ajutorul unor rachete aşezate în chipul cel mai nimerit.

Într-adevăr, puternice artificii, avînd punctul de sprijin în partea de jos a proiectilului şi explodînd în exterior, puteau, producînd o mişcare de recul, să încetinească într-o anumită măsură viteza proiectilului. Aceste rachete trebuiau să ardă în vid, ce-i drept, dar oxigenul nu le lipsea, căci ele şi-l furnizau singure, precum vulcanii lunari a căror erupţie n-a fost niciodată oprită de lipsa atmosferei în jurul Lunii.

Barbicane se înarmase, deci, cu rachete închise în mici tunuri de oţel filetate, care se puteau înşuruba în partea de jos a proiectilului, în interior, aceste tunuleţe atingeau podeaua. În exterior, ele nu depăşeau mai mult de o jumătate de picior. În total erau douăzeci.

O deschizătură făcută în disc permitea aprinderea feştilei cu care fiecare era prevăzut. Tot efectul se producea în afară. Amestecurile explozive fuseseră introduse dinainte în fiecare tun. Era suficient, prin urmare, să se ridice obturatoarele metalice aşezate în partea de jos a proiectilului şi să fie înlocuite cu aceste tunuri care intrau exact în lăcaşul lor.

Noua îndeletnicire se sfirşi după vreo trei ore şi, toate aceste măsuri fiind luate, nu le mai rămînea decît să se aştepte.

Între timp, proiectilul se apropia cu repeziciune de Lună. Suferea în mod evident, într-o oarecare proporţie, influenţa sa, dar propria sa viteză îl antrena de asemenea, pe o linie oblică. Ca urmare a acestor două influenţe, rezultatul era o linie care devenea poate o tangentă.

Dar era clar că proiectilul nu cădea în mod normal pe suprafaţa Lunii, căci partea sa inferioară, datorită greutăţii sale, ar fi trebuit să fie întoarsă spre ea.

Îngrijorarea lui Barbicane creştea, văzînd că proiectilul său rezista influenţelor gravitaţiei. În faţa sa se deschidea necunoscutul spaţiilor interstelare. El, savantul, credea că prevăzuse cele trei ipoteze posibile: căderea pe Pămînt, căderea pe Lună, stagnarea la linia neutră; şi iată că o a patra ipoteză, plină de toate spaimele infinitului, se ivea pe neaşteptate. Pentru a nu o privi fară a te crede pierdut, trebuia să fii un savant îndrăzneţ ca Barbicane. să fii flegmatic ca Nicholl sau un aventurier curajos ca Michel Ardan.

Convorbirea fu îndreptată spre acest subiect. Alţi oameni ar fi privit problema din punct de vedere practic. Ei s-ar fi întrebat unde îi tîra vagonul lor proiectil. Dar călătorii noştri, nu. Ei căutau cauza care produsese acest efect.

– Înseamnă că am deraiat? zise Michel. De ce oare?

– Mă tem că da, răspunse Nicholl, că, în pofida tuturor măsurilor de precauţie luate, Columbiadul a greşit ţinta. O eroare, cît de neînsemnată ar fi ea, trebuie să fie suficientă pentru a ne arunca în afara atracţiei lunare.

– Aşadar, să se fi ţintit rău? întrebă Michel.

– Nu-mi vine să cred, răspunse Barbicane. Perpendicularitatea tunului a fost riguroasă, direcţia sa pe zenitul locului incontestabilă.

Or, Luna trecînd la zenit, noi trebuia s-o atingem în plin. Există o altă cauză, dar ea îmi scapă.

– Nu sosim prea tîrziu? întrebă Nicholl.

– Prea tîrziu? făcu Barbicane.

– Da, reluă Nicholl. Nota Observatorului din Cambridge susţine că traiectoria trebuie efectuată în nouăzeci şi şapte de ore treisprezece minute şi douăzeci de secunde. Ceea ce vrea să spună că, mai devreme, Luna nu ar fi încă la punctul indicat, şi mai tîrziu n-ar mai fi acolo.

– De acord, răspunse Barbicane. Dar noi am plecat la întîi decembrie, la ora unsprezece fară treisprezece minute şi douăzeci şi cinci de secunde seara şi trebuie să ajungem în data de 5 decembrie la miezul nopţii, exact în momentul cînd Luna va fi plină. Or, sîntem în cinci decembrie. Este ora trei şi jumătate după-amiază şi opt ore şi jumătate ar trebui să fie suficiente pentru a ne duce la ţintă. Pentru ce să nu ajungem?

– N-o fi din cauza excesului de viteză? întrebă Nicholl. Căci noi ştim acum că viteza iniţială a fost mai mare decît se credea.

– Nu! De-o sută de ori nu! replică Barbicane. Să fi fost bună direcţia proiectilului, un exces de viteză nu ne-ar fi oprit să ajungem în Lună. Nu! Este o deviaţie. Am fost deviaţi.

– De ce? Prin ce? întrebă Nicholl.

– Nu pot şti, răspunse Barbicane.

– Ei bine, Barbicane, zise atunci Michel, vrei să cunoşti părerea mea în această problemă - de a şti de unde provine această deviaţie?

– Vorbeşte.

– N-aş da nici măcar o jumătate de dolar ca s-o aflu! Sîntem deviaţi, iată faptul. Unde mergem, puţin mă interesează. Vom vedea. Ce naiba! Deoarece sîntem antrenaţi în spaţiu, vom sfirşi prin a cădea într-un centru oarecare de atracţie!

Această indiferenţă a lui Michel Ardan nu putea să-l mulţumească pe Barbicane. Nu pentru că era neliniştit în privinţa viitorului! Dar de ce îi deviase proiectilul, asta voia să afle cu orice preţ.

Între timp, proiectilul continua să se deplaseze lateral faţă de Lună şi, împreună cu el, şirul de obiecte aruncate afară. Barbicane putu chiar să constate cu ajutorul unor puncte de reper fixate pe Lună, pînă la care distanţa era mai mică de două mii de leghe, că viteza devenea uniformă. Nouă dovadă că nu era o cădere. Forţa de impulsie îi ducea încă spre atracţia lunară, iar traiectoria proiectilului îi apropia în mod precis de discul lunar şi se putea spera că, la o distanţă mai apropiată, acţiunea gravitaţiei va predomina şi va provoca în mod definitiv o cădere.

Cei trei prieteni nu aveau nimic mai bun de făcut şi-şi continuară observaţiile. Totuşi, ei nu puteau încă determina dispunerile topografice ale satelitului. Toate reliefurile se nivelau sub reflecţia razelor solare.

Ei priviră astfel prin geamurile laterale pînă la ora opt seara. Luna le apărea de o asemenea mărime, încît acoperea întreaga jumătate a bolţii cereşti. Soarele, pe de o parte, astrul nopţilor, pe de alta, inundau proiectilul cu lumină.

În acest moment, Barbicane crezu că poate să evalueze la aproximativ şapte sute de leghe, numai, distanţa care-i separa de ţinta lor.

Viteza proiectilului i se păru a fi de două sute de metri pe secundă, aproximativ o sută şaptezeci de leghe pe oră. Partea de jos a proiectilului tindea să se întoarcă spre Lună sub influenţa forţei centripete, dar forţa centrifugă învingînd mereu, era probabil că traiectoria rectilinie se va transforma într-o curbă oarecare, căreia nu i se putea determina natura.

Barbicane căuta necontenit soluţia problemei sale nerezolvabile.

Orele se scurgeau fără nici un rezultat. Proiectilul se apropia în mod vizibil de Lună, dar tot atît de vizibil era că n-o va atinge.

Cît priveşte cea mai scurtă distanţă la care va trece, ea va fi rezultanta celor două forţe, atractive şi respingătoare, care solicitau mobilul.

– Eu nu cer decît un lucru, repeta Michel: să trecem destul de aproape de Lună pentru a-i pătrunde secretele!

– Afurisită să fie atunci, strigă Nicholl. cauza care a făcut să devieze proiectilul nostru!

– Afurisit să fie atunci, zise şi Barbicane, ca şi cum în mintea lui s-ar fi făcut deodată lumină, bolidul pe care l-am întîlnit în drum.

– Ei! facu Michel Ardan.

– Ce vrei să spui? strigă Nicholl.

– Vreau să spun, răspunse Barbicane cu un ton convins, vreau să spun că deviaţia noastră este datorată numai întîlnirii cu acest corp rătăcitor.

– Dar nu ne-a atins nici măcar în treacăt, răspunse Michel.

– Ce contează! Masa sa, comparată cu aceea a proiectilului nostru, era uriaşă şi atracţia sa a fost suficientă pentru a influenţa asupra direcţiei noastre.

– Doar atît?! strigă Nicholl.

– Da, Nicholl, dar atît de puţin cît a fost, răspunse Barbicane, pe o distanţă de optzeci şi patru de mii de leghe, n-a trebuit mai mult pentru ca noi să nu mai ajungem pe Lună.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!