De la Pamant la Luna - Partea 2 - Capitolul 8

de Jules Verne

LA ŞAPTEZECI ŞI OPT DE MII O SUTĂ PATRUSPREZECE LEGHE

Ce se întîmplase? Care era cauza acestei beţii neobişnuite, ale cărei consecinţe puteau fi dezastruoase? O simplă neatenţie de-a lui Michel, pe care, din fericire, Nicholl o putu remedia la timp.

După un adevărat leşin care ţinu cîteva minute, căpitanul, revenindu-şi primul, îşi recăpătă facultăţile mintale.

Cu toate că mîncase în urmă cu două ore, simţea o foame grozavă care-l hărţuia, ca şi cum nu mîncase de cîteva zile. Totul în el, stomac şi creier, era surescitat la cel mai înalt grad. El se trezi, aşadar, şi-i ceru lui Michel o gustare suplimentară. Michel, năucit, nu răspunse.

Nicholl vru atunci să pregătească nişte ceşti cu ceai destinate să uşureze înfulecarea unei duzini de sandvişuri. El se ocupă mai întîi de pregătirea focului şi scăpără un băţ de chibrit.

Care nu-i fu surprinderea văzînd cum sulful străluceşte extraordinar, aproape orbitor. Din becul de gaz pe care-l aprinse izbucni o flacără asemănătoare jeturilor luminii electrice. O străfulgerare trecu prin mintea lui Nicholl. Intensitatea luminii, tulburările fiziologice petrecute în el, surescitarea tuturor facultăţilor sale morale şi pasionale... Pricepu tot.

– Oxigenul! strigă.

Şi aplecîndu-se asupra aparatului de aer, văzu că robinetul lăsa să scape din plin acest gaz incolor, fără gust, fără miros, eminanmente vital, dar care, în stare pură, produce tulburările cele mai grave în organism. Din zăpăceală, Michel deschisese la maximum robinetul aparatului.

Nicholl se grăbi să oprească această scurgere de oxigen, de care atmosfera era saturată şi care ar fi produs moartea călătorilor, nu prin asfixiere, ci prin ardere.

O oră mai tîrziu, aerul mai puţin încărcat restitui plămînilor funcţiunea normală. Puţin cîte puţin, cei trei prieteni îşi reveniră, dar trebuiră să se culce ca după o adevărată beţie.

Cînd Michel află care era partea sa de vină în acest incident, nu se arătă deloc tulburat.

Această beţie neaşteptată a întrerupt monotonia călătoriei. Multe prostii fuseseră rostite sub influenţa sa, dar, pe cît de ritos spuse, pe atît de repede uitate.

– Apoi, adăugă veselul francez, eu nu sînt supărat că am gustat puţin din acest gaz ameţitor. Ştiţi, dragii mei prieteni, ar trebui înfiinţată o întreprindere cu cabine de oxigen, unde oamenii, al căror organism este mai şubred, să poată, timp de cîteva ore, să trăiască o viaţă mai activă. Imaginaţi-vă întrunirile unde aerul ar fi saturat cu acest eroic fluid, teatre unde administraţia l-ar pune la dispoziţie în doze mari - ce pasiune în sufletul actorilor şi al spectatorilor, ce înfocare, ce entuziasm! Şi dacă, în locul unei simple adunări, s-ar putea satura tot poporul, ce activitate în funcţiile sale, ce prinos de viaţă ar primi! O naţiune epuizată s-ar transforma poate într-o naţiune mare şi puternică, şi eu cunosc mai mult decît un stat din bătrîna noastră Europă care ar trebui să înceapă un regim cu oxigen, în interesul sănătăţii sale!

Michel vorbea şi se însufleţea, făcîndu-te să crezi că robinetul era încă prea deschis. Dar, printr-o frază, Barbicane îi răcori entuziasmul.

– Toate bune şi frumoase, prietene Michel, îi zise el, dar am vrea să ne informezi de unde vin aceste găini care şi-au amestecat şi ele glasul cu al nostru?

– Aceste găini?

– Da.

Într-adevăr, vreo jumătate de duzină de găini şi un splendid cocoş se plimbau de ici-colo, zburătăcind şi cotcodăcind.

– Ah! Neîndemînaticele! strigă Michel. Oxigenul le-a zăpăcit.

– Dar ce vrei să faci cu aceste găini? întrebă Barbicane.

– Să le aclimatizez pe Lună, zău!

– Atunci de ce le-ai ascuns?

– O farsă, vrednicul meu preşedinte, o simplă farsă care a eşuat jalnic. Voiam să le dau drumul pe continentul lunar, fară să vă spun nimic! Ei! Ce uimire ar fi fost să vedeţi aceste zburătoare terestre ciugulind pe cîmpiile din Lună.

– Ah! Ştrengar ce eşti! Ştrengar incorigibil! răspunse Barbicane. N-ai nevoie de oxigen ca să-ţi înfierbînte mintea. Tu eşti mereu aşa cum eram noi sub influenţa gazului! Eşti întotdeauna nebun!

– Ei! Cine zice că atunci n-am fost înţelepţi? replică Michel Ardan.

După această cugetare filozofică, cei trei prieteni făcură ordine în proiectil. Găinile şi cocoşul fură puşi la loc în coteţul lor. Dar, făcînd această operaţiune, Barbicane şi cei doi tovarăşi ai săi avură sentimentul foarte puternic al unui nou fenomen.

Din momentul cînd părăsiseră Pămîntul, propria lor greutate, precum şi aceea a proiectilului şi a obiectelor ce le conţinea suferiseră o micşorare progresivă. Dacă ei nu puteau constata această scădere a greutăţii la proiectil, trebuia să sosească clipa cînd acest efect va fi resimţit de ei înşişi şi va fi văzut la uneltele sau instrumentele de care se serveau.

E de la sine înţeles că o balanţă n-ar fi indicat această micşorare, căci greutatea necesară cîntăririi obiectului ar fi pierdut exact tot atît cît obiectul însuşi; dar un cîntar cu arc, de exemplu, a cărui întindere nu depinde de atracţie, ar fi dat estimarea exactă a acestei micşorări.

Se ştie că atracţia, altfel-zis gravitaţia, este proporţională cu masa şi în raport invers cu pătratul distanţelor. De aici, următoarea consecinţă: dacă Pămîntul ar fi fost singur în spaţiu, dacă celelalte corpuri cereşti ar fi dispărut dintr-o dată, proiectilul, potrivit legii lui Newton, ar fi cîntărit cu atît mai puţin cu cît el s-ar fi îndepărtat de Pămînt, dar fără să piardă niciodată în întregime greutatea sa, căci atracţia terestră s-ar fi exercitat întotdeauna, indiferent de distanţă.

Dar, în cazul actual, trebuia să sosească clipa cînd proiectilul nu se va supune nicidecum legilor gravitaţiei, făcîndu-se abstracţie de celelalte corpuri cereşti, al căror efect se poate considera ca şi nul.

Într-adevăr traiectoria proiectilului se trasa între Pămînt şi Lună. Pe măsură ce el se îndepărta de Pămînt, atracţia terestră se micşora în raport invers cu pătratul distanţei, dar, în aceeaşi proporţie, creştea atracţia lunară. Trebuia, aşadar, să ajungă într-un punct unde cele două atracţii se anulau şi proiectilul n-ar mai fi avut greutate. Dacă masa Lunii şi a Pămîntului ar fi fost egale, acest punct s-ar fi aflat la o distanţă egală între cei doi aştri. Dar, ţinînd cont de diferenţa masei, era uşor de calculat că acest punct este situat la a patruzeci şi şaptea - cincizeci şi doua parte a călătoriei, sau, în cifre, la şaptezeci şi opt de mii o sută patrusprezece leghe de Pămînt.

În acest punct, un corp, neavînd nici un principiu de viteză sau deplasare, rămîne veşnic imobil, fiind în mod egal atras de cei doi aştri, şi nimic nu-l solicită mai mult spre unul decît spre celălalt.

Or, dacă forţa de impulsie fusese calculată cu precizie, proiectilul trebuia să atingă acest punct cu viteza zero, pierzînd orice indice de greutate, ca, dealtfel, toate obiectele pe care le purta cu el.

Ce se va întîmpla atunci? Se prezentau trei ipoteze.

Sau proiectilul ar fi păstrat încă o oarecare viteză şi, depăşind punctul de egală atracţie, ar fi căzut pe Lună, ca urmare a excesului atracţiei lunare faţă de atracţia terestră.

Sau, lipsindu-i viteza necesară pentru a atinge punctul de egală atracţie, va recădea pe Pămînt, ca urmare a excesului de atracţie terestră asupra celei exercitată de Lună.

Sau, în sfîrşit, animat de o viteză suficientă pentru a atinge punctul neutru, dar insuficientă pentru a-l depăşi, el va rămîne veşnic suspendat în acest loc, ca pretinsul mormînt al lui Mahomed, între zenit şi nadir.

Aceasta era situaţia şi Barbicane le explică tovarăşilor săi de călătorie, cît se poate de clar, consecinţele, ceea ce îi interesă în cel mai înalt grad. Or, cum vor recunoaşte ei că proiectilul a atins acest punct neutru situat la şaptezeci şi opt de mii una sută patrusprezece leghe de Pămînt?

Exact atunci cînd nici ei şi nici obiectele închise în proiectil n-ar mai fi supuşi deloc acţiunii legilor gravitaţiei.

Pînă aici călătorii constataseră că această acţiune se micşora din ce în ce, neobservîndu-i încă absenţa totală. Dar, în acea zi, spre ora unsprezece dimineaţa, Nicholl, lăsînd să-i scape un pahar din mînă, paharul, în loc să cadă, rămase suspendat în aer.

– Ah, strigă Michel Ardan, iată un pic de fizică distractivă!

Şi imediat, diferite obiecte, arme, sticle, lăsate în voia lor, rămaseră suspendate ca prin miracol. Diana însăşi, aşezată de Michel în spaţiu, reproduse, dar fără nici un şiretlic, suspendarea miraculoasă făcută de Gaston şi Robert-Houdin. Cîinele, dealtfel, nu părea că-şi dă seama că pluteşte în aer.

Ei înşişi, surprinşi, uluiţi, în ciuda raţionamentelor lor ştiinţifice – trei călători îndrăzneţi transportaţi pe tărîmul minunilor - simţeau că trupurile lor erau lipsite de greutate. Braţele, pe care le întindeau, nu mai căutau să se lase în jos. Capul li se clătina pe umeri. Picioarele nu se mai sprijineau pe podeaua proiectilului. Erau ca nişte oameni beţi cărora le lipsea stabilitatea. Fantasticul a creat oameni lipsiţi de reflexe, alţii lipsiţi de umbra lor! Dar aici realitatea, prin neutralizarea forţelor de atracţie, făcea nişte oameni în care nimic nu mai cîntărea şi care nu mai cîntăreau nici ei nimic.

Brusc, Michel îşi facu vînt, părăsi podeaua şi rămase suspendat în aer, precum călugărul din «Bucătăria îngerilor» a lui Murillo.

Cei doi prieteni ai săi fură într-o clipă alături de el şi toţi trei, în centrul proiectilului, întruchipau o ascensiune miraculoasă.

– Este oare de crezut?! Este adevărat?! Este posibil?! strigă Michel.

Nu! Cu toate acestea, aşa este! Ah, dacă Rafael ne-ar fi văzut astfel, ce «înălţare» ar fi aruncat pe pînza sa!

– Înălţarea nu poate dura, răspunse Barbicane. Dacă proiectilul trece de punctul neutru, atracţia lunară ne va atrage spre Lună.

– Picioarele noastre se vor odihni atunci pe bolta proiectilului, răspunse Michel.

– Nu, zise Barbicane, pentru că proiectilul, al cărui centru de gravitaţie este foarte jos, se va răsuci puţin cîte puţin.

– Atunci, toată amenajarea noastră va fi răsturnată cu susul în jos, putem spune!

– Linişteşte-te, Michel, răspunse Nicholl. Nu trebuie să ne fie frică de nici o răsturnare. Nici un obiect nu se va clinti, căci evoluţia proiectilului se va face pe nesimţite.

– Într-adevăr, reluă Barbicane, şi cînd va trece de punctul unde atracţia este egală, partea de jos, relativ mai grea, îl va antrena într-o direcţie perpendiculară pe Lună. Dar, pentru ca acest fenomen să se producă, trebuie să trecem de linia neutră.

– Să trecem de linia neutră! strigă Michel. Atunci să facem şi noi ca marinarii care trec Ecuatorul. Să udăm trecerea noastră.

O mişcare uşoară într-o parte, şi Michel se întoarse spre peretele capitonat. De acolo, luă o sticlă şi pahare, le aşeză «în spaţiu» în faţa tovarăşilor săi şi, ciocnind cu veselie, ei salutară linia cu un triplu «ura!»

Această influenţă a atracţiilor nu depăşi o oră. Călătorii se simţiră pe neobservate readuşi spre podea şi Barbicane crezu că observă cum vîrful conic al proiectilului se depărta puţin de traiectoria normală spre Lună. Printr-o mişcare inversă, partea de jos se apropia de ea. Atracţia lunară învinsese, aşadar, atracţia terestră. Căderea pe Lună începea, aproape insensibilă încă, şi ea nu trebuia să fie decît o treime de milimetri în prima secundă, adică a cinci sute nouăzecea miime de linie. Dar puţin cîte puţin forţa de atracţie crescînd, căderea ar fi fost mai accentuată, iar proiectilul, antrenat de partea sa de jos, ar fi arătat Pămîntului conul său superior şi s-ar fi îndreptat cu o viteză din ce în ce accelerată pînă pe suprafaţa continentului selenit. Scopul ar fi fost, prin urmare, atins. Acum, nimic nu putea împiedica succesul acţiunii, şi Nicholl cu Michel Ardan împărtăşiră bucuria lui Barbicane.

Apoi, ei discutară despre toate aceste fenomene care îi uimeau unul după altul. Mai ales nu conteniră să vorbească despre neutralizarea legilor gravitaţiei. Michel Ardan, întotdeauna entuziast, voia să tragă concluzii care nu erau decît pură fantezie.

– Ah! Bunii mei prieteni, strigă el, ce progres ar fi dacă am putea să ne debarasăm, pe Pămînt, de această greutate, de acest lanţ care ne ţintuieşte de el! Ar însemna că prizonierul devine liber! Nici un fel de oboseală, nici a braţelor, nici a picioarelor. Şi dacă este adevărat că, pentru a zbura pe suprafaţa Pămîntului, pentru a te susţine în aer prin simplul joc al muşchilor, e nevoie de o forţă de o sută cincizeci de ori mai mare decît aceea pe care noi o posedăm, un simplu act de voinţă, un capriciu ne-ar transporta în spaţiu, dacă atracţia n-ar exista.

– Într-adevăr, zise Nicholl rîzînd, dacă s-ar reuşi să se înlăture gravitaţia aşa cum se înlătură durerea prin anestezie, iată ceva ce ar schimba aspectul societăţii moderne.

– Da, strigă Michel, antrenat în întregime de subiectul său, să distrugem gravitatea şi scăpăm de poveri! în consecinţă, nici macarale, nici cricuri, nici cabestan, nici manivele şi alte maşinării, care n-ar avea nici un motiv să mai existe.

– Bine spus, replică Barbicane, dar dacă nimic n-ar mai avea greutate, nimic n-ar mai sta, nici pălăria pe capul tău, vrednice Michel, nici casa ta, ale cărei pietre de temelie nu s-ar mai lipi una de alta datorită greutăţii lor. Nici corabia, a cărei stabilitate pe ape nu-i decît o consecinţă a greutăţii. Nici chiar_ oceanul, ale cărui valuri n-ar mai fi echilibrate de atracţia terestră. În sfîrşit, nici atmosfera n-ar mai exista, deoarece moleculele sale n-ar mai fi reţinute şi s-ar dispersa în spaţiu.

– Asta e destul de neplăcut, replică Michel. Nimic nu te poate trezi mai brusc la realitate ca aceşti oameni pozitivişti.

– Dar consolează-te, Michel, reluă Barbicane, căci, dacă nu există nici un astru de unde să fie izgonite legile gravitaţiei, tu vei vizita cel puţin unul unde greutatea este mult mai mică decît pe Pămînt.

– Luna?

– Da, Luna, pe suprafaţa căreia obiectele cîntăresc de şase ori mai puţin decît pe suprafaţa Pămîntului, fenomen foarte uşor de constatat.

– Şi noi ne vom da seama? întrebă Michel.

– Evident, pentru că două sute de kg nu cîntăresc decît treizeci pe suprafaţa Lunii.

– Şi forţa noastră musculară se va micşora?

– Nicidecum. În loc să te ridici la un metru, sărind, te vei ridica la douăzeci şi opt de picioare înălţime.

– Dar atunci vom fi nişte Herculi în Lună! strigă Michel.

– Cu atît mai mult, răspunse Nicholl, cu cît, dacă statura seleniţilor este proporţională cu masa globului lor, ei vor avea o înălţime de un picior, cel mult.

– Liliputani! replică Michel. Eu voi juca, aşadar, rolul lui Guliver! Vom realiza fabula cu giganţii. Iată avantajul de a-ţi părăsi planeta şi de a cutreiera lumea solară!

– O clipă, Michel, răspunse Barbicane. Dacă vrei să joci rolul lui Guliver, nu vizita decît planetele inferioare, cele ca Mercur, Venus sau Marte, a căror masă este puţin mai mică decît aceea a Pămîntului. Dar nu te încumeta pe planetele mari ca Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, căci acolo rolurile s-ar inversa şi ai deveni liliputan.

– Şi în Soare?

– În Soare, dacă densitatea sa este de patru ori mai mică decît aceea a Pămîntului, volumul său este de un milion trei sute douăzeci şi patru de ori mai mare şi atracţia este şi ea de douăzeci şi şapte de ori mai mare decît la suprafaţa globului nostru. Păstrînd în întregime proporţia, locuitorii ar trebui să aibă în medie două sute de picioare înălţime.

– Ei drăcie! strigă Michel. Eu n-aş fi decît un pigmeu, un pitic.

– Guliver în ţara uriaşilor, zise Nicholl.

– Adevărat! răspunse Barbicane.

– Şi n-ar fi rău să iei cu tine cîteva piese de artilerie pentru apărare.

– Bun, replică Barbicane, ghiulelele n-ar produce nici un efect în Soare şi ar cădea pe sol la cîţiva metri.

– Nu mai spune!

– Este cît se poate de clar, răspunse Barbicane. Atracţia este atît de mare pe acest astru uriaş, că un obiect, cîntărind şaptezeci de kg pe Pămînt, ar cîntări o mie nouă sute treizeci de kg pe suprafaţa Soarelui. Pălăria ta, vreo cîteva zeci de kg! Trabucul tău, o jumătate livră. În sfîrşit, dacă tu ai cădea pe continentul solar, greutatea ta ar fi atît de mare - aproximativ două mii cinci sute de kg - încît nici nu te-ai mai putea ridica.

– Drace! făcu Michel. Ar trebui atunci să ai o mică macara portativă! Ei bine, prieteni, să ne mulţumim pentru astăzi cu Luna. Acolo, cel puţin, vom face impresie bună. Mai tîrziu, vom vedea dacă trebuie să mergem şi în Soare, unde nu poţi bea fără ajutorul unui cabestan pentru a-ţi ridica paharul la gură.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!