De la Pamant la Luna - Partea 2 - Capitolul 7

de Jules Verne

Deci, un fenomen curios, dar logic, bizar, totuşi explicabil, se producea în aceste condiţii deosebite. Orice obiect aruncat afară din proiectil trebuia să urmeze aceeaşi traiectorie şi să nu se oprească decît odată cu el. De aici, un subiect de conversaţie care nu putu fi epuizat întreaga seară. Dealtfel, emoţia celor trei călători sporea pe măsură ce se apropia sfîrşitul călătoriei lor. Ei se aşteptau la imprevizibil, la fenomene noi, şi nimic nu i-ar mai fi uimit în starea sufletească în care se aflau. Imaginaţia lor surescitată o lua înaintea proiectilului, a cărui viteză se micşora mult, fără ca ei să aibă această senzaţie. Dar Luna se mărea în ochii lor, dîndu-le impresia că era suficient să întindă mîna pentru a o prinde.

A doua zi, la cinci decembrie, ora cinci dimineaţa, toţi trei erau în picioare. Acea zi trebuia să fie ultima în călătoria lor, în cazul cînd calculele erau exacte. În aceeaşi seară la miezul nopţii, cu optsprezece ore mai tîrziu, în momentul precis al Lunii pline, vor atinge discul ei strălucitor. Următorul miez de noapte ar însemna sfîrşitul acestei călătorii, cea mai extraordinară din timpurile vechi şi moderne. De aceea, încă de dimineaţă, prin hublourile argintate de razele Lunii, ei salutară astrul nopţilor cu urale vesele şi încrezătoare.

Luna înainta maiestuos pe bolta cerească. Mai erau cîteva grade şi ea va atinge punctul precis din spaţiu unde trebuia să se efectueze întîlnirea cu proiectilul. Potrivit propriilor sale observaţii, Barbicane calculă că va acosta prin emisfera nordică, acolo unde se întind imense cîmpii, unde munţii sînt rari. O împrejurare favorabilă, dacă atmosfera lunară, după cum se credea, era înmagazinată numai în văi.

– Dealtfel, observă Michel Ardan, o cîmpie este de preferat, ca loc de debarcare, unui munte. Un selenit, care ar fi depus în Europa pe vîrful Mont-Blanc sau în Asia pe piscul Himalaia, n-ar putea spune că a ajuns la liman.

– Cu atît mai mult, adăugă căpitanul Nicholl, cu cît, pe un teren plat, proiectilul va rămîne nemişcat chiar din clipa în care îl va atinge. Pe o pantă, din contră, s-ar rostogoli precum o avalanşă şi, nefiind cîtuşi de puţin veveriţe, n-am prea ieşi sănătoşi şi teferi. Aşadar, totul este cît se poate de bine.

Într-adevăr, succesul acestei încercări curajoase nu mai părea îndoielnic. Totuşi, o problemă îl preocupa pe Barbicane, dar, nevrînd să-i neliniştească pe cei doi tovarăşi ai săi, el păstra tăcerea asupra acestui subiect.

De fapt, direcţia proiectilului spre emisfera nordică a Lunii demonstra că traiectoria sa se modificase uşor. Tirul tunului, calculat matematic, trebuia să poarte proiectilul spre centrul discului lunar.

Dacă nu se întîmpla aşa, însemna că s-a produs o deviaţie. Cine o provocase? Barbicane nu-şi putea imagina cauza, nici să determine importanţa acestei deviaţii, căci punctele de reper îi lipseau. Cu toate acestea, el spera că ea nu va avea alt rezultat decît să-l readucă spre marginea superioară a Lunii, regiunea cea mai propice pentru oprire.

Barbicane se mulţumi, prin urmare, fără să le comunice îngrijorările sale prietenilor săi, să cerceteze des Luna, căutînd să vadă dacă direcţia proiectilului nu se va schimba. Căci situaţia ar fi fost îngrozitoare dacă proiectilul, neatingîndu-şi ţinta şi antrenat dincolo de disc, s-ar fi avîntat în spaţiile interplanetare.

În acest moment Luna, în loc să apară plată ca un disc, te lăsa să-ţi dai seama de convexitatea sa. Dacă Soarele ar fi bătut-o oblic cu razele sale, umbra obţinută ar fi făcut să se zărească munţii înalţi care s-ar fi desluşit limpede. Privirea ar fi putut pătrunde în abisul larg deschis al craterelor şi să fi urmat crestăturile neobişnuite care brăzdează imensitatea cîmpiilor. Dar întregul relief se nivela încă într-o intensă strălucire. Se distingeau cu greu acele pete mari care dau Lunii aparenţa unui chip uman.

– Chip, fie, zicea Michel Ardan, dar, să nu se supere iubitoarea surioară a lui Apollo, un chip ciupit de vărsat.

Între timp, călătorii, pe cînd se apropiau de ţinta lor, nu încetau nici o clipă să observe această lume nouă. Imaginaţia lor îi plimba prin ţinuturi necunoscute. Urcau vîrfuri înalte. Coborau în fundul largilor depresiuni. Ici şi colo, ei credeau că văd întinse mări ce se păstrau cu greu mtr-o atmosferă rarefiată şi cursuri de apă care purtau tributul munţilor. Aplecaţi peste prăpastie, ei sperau să surprindă zgomotele acestui astru, veşnic mut în pustietatea vidului.

Această ultimă zi le lăsă amintiri emoţionante. Ei însemnară cele mai mici amănunte ale ei. O îngrijorare nedesluşită îi cuprindea pe măsură ce se apropiau de terminus. Această îngrijorare ar fi fost şi mai mare dacă ar fi simţit cît de mult s-a micşorat viteza. Ea li s-ar fi părut desigur insuficientă pentru a-i conduce la ţintă. Aceasta pentru că atunci proiectilul nu «cîntărea» mai nimic. Greutatea sa descreştea neîncetat şi trebuia să se anihileze în întregime pe această linie unde atracţia lunară şi cea terestră, neutralizîndu-se, puteau produce efecte atît de surprinzătoare.

Totuşi, în ciuda preocupărilor sale, Michel Ardan nu uită să pregătească gustarea de dimineaţă cu obişnuita sa punctualitate. Mîncară cu mare poftă. Nimic nu-i mai grozav ca această supă lichefiată la căldura gazului. Nimic mai bun decît carnea conservată. Cîteva pahare cu vin bun de Franţa încununară această masă. Şi, în legătură cu ele, Michel Ardan susţinu că podgoriile din Lună, încălzite de acest Soare arzător, trebuiau să distileze vinurile cele mai bogate - bineînţeles, dacă existau. În orice caz, prevăzătorul francez nu uitase să ia în bagajele sale cîţiva preţioşi butuci de Medoc şi Coasta de Azur, pe care el îi aprecia în mod deosebit.

Aparatul lui Reiset şi Regnault funcţiona în continuare cu o extremă precizie. Aerul se menţinea într-o stare de puritate perfectă. Nici o moleculă de bioxid de carbon nu rezista potasei şi în ceea ce priveşte oxigenul, zicea căpitanul Nicholl, «era, în mod sigur, de primă calitate». Puţinii vapori de apă închişi în proiectil se amestecau cu acest aer căruia îi mai potoleau uscăciunea,şi multe din apartamentele din Paris, Londra sau New-York, multe săli de teatru nu se aflau în condiţii atît de igienice.

Dar, pentru a funcţiona cu regularitate, trebuia ca acest aparat să fie menţinut în stare perfectă. De aceea, în fiecare dimineaţă, Michel cerceta regulatoarele de scurgere, încerca robinetele şi regla cu ajutorul pyrometrului căldura gazului. Totul mersese bine pînă atunci şi călătorii, imitîndu-l pe vrednicul J.T. Maston, începeau să prindă greutate, ceea ce i-ar fi făcut de nerecunoscut dacă întemniţarea lor s-ar mai fi prelungit cîteva luni. Ei se comportau, într-un cuvînt, cum se comportă găinile în coteţ: se îngrăşau.

Privind prin hublouri, Barbicane văzu spectrul cîinelui şi diferite obiecte aruncate afară din proiectil, care-l însoţeau cu încăpăţînare. Diana urla melancolic zărind rămăşiţele lui Satelit. Aceste epave păreau atît de imobile, ca şi cum ar fi fost aşezate pe un teren solid.

– Ştiţi, prieteni, zicea Michel Ardan, dacă vreunul dintre noi ar fi murit la şocul plecării, ar fi fost destul de dificil să-l înmormîntăm, ce zic eu, să-l «eterăm», pentru că aici eterul înlocuieşte pămîntul!

Vedeţi acest cadavru acuzator care ne urmăreşte în spaţiu ca o mustrare de cuget!

– Ar fi fost ceva trist, zise Nicholl.

– Ah, reluă Michel, ceea ce regret este că nu pot face o plimbare în exterior. Ce voluptate să pluteşti în mijlocul acestui eter luminos, să te scalzi, să te rostogoleşti în aceste curate raze solare! Dacă Barbicane s-ar fi gîndit numai să aducă un aparat de scafandru şi o pompă de aer, eu m-aş fi aventurat afară şi aş fi stat în poziţia unei himere şi a unui hipogrif în vîrful proiectilului.

– Ei bine, dragul meu Michel, răspunse Barbicane, n-ai fi putut face mult timp pe hipogriful, căci, în ciuda costumului tău de scafandru, umflat sub presiunea aerului conţinut în el, ai fi explodat ca un obuz sau mai degrabă ca un balon care se ridică prea sus în aer. Aşadar, nu regreta nimic şi nu uita aceasta: atîta timp cît plutim în vid, trebuie interzisă orice plimbare în afara proiectilului.

Într-o oarecare măsură, Michel Ardan se lăsă convins. El recunoscu că lucrul era dificil, dar nu «imposibil», cuvînt pe care nu-l pronunţa niciodată.

De la acest subiect, conversaţia trecu la altul şi nu lîncezi nici o clipă. Celor trei prieteni li se părea că, în aceste condiţii, ideile lor se dezvoltau în creier, precum cresc frunzele în primele zile călduroase ale primăverii. Se simţeau «stufoşi».

În mijlocul întrebărilor şi răspunsurilor care se încrucişară în timpul acestei dimineţi, Nicholl puse o problemă care nu-şi găsi rezolvarea imediat.

– Aşa-i! E grozav că mergem în Lună, dar cum ne vom întoarce?

Ceilalţi doi interlocutori se priviră cu un aer surprins. S-ar fi zis că această eventualitate se formula pentru prima oară în faţa lor.

– Ce vrei să zici cu asta, Nicholl? întrebă grav Barbicane.

– A cere să pleci dintr-o ţară, adăugă Michel, cînd nici n-ai ajuns încă acolo, mi se pare nepotrivit.

– Nu spun aceasta pentru a da înapoi, replică Nicholl, dar repet întrebarea: cum ne vom întoarce?

– Nu ştiu, răspunse Barbicane.

– Şi eu, zise Michel, dacă aş fi ştiut cum voi reveni, nu m-aş mai fi dus.

– Ce mai răspuns! strigă Nicholl.

– Eu aprob cuvintele lui Michel, zise Barbicane, şi adaug că problema nu prezintă deocamdată nici un interes. Mai tîrziu, cînd vom socoti că se cuvine să ne întoarcem, vom hotărî. Dacă Columbiadul nu-l mai avem, avem oricum proiectilul.

– Frumoasă perspectivă! Un glonte Iară puşcă.

– Puşca, răspunse Barbicane, se poate fabrica. Pulberea se poate face! Nici metalele, nici salpetrul, nici cărbunele nu cred să lipsească în măruntaiele Lunii. Dealtfel, pentru a reveni, trebuie să învingem numai atracţia lunară şi e suficient să ajungem la opt mii de leghe pentru a recădea pe globul pămîntesc doar în virtutea legilor gravitaţiei.

– Ajunge! zise Michel însufleţindu-se. Să mai vorbim de întoarcere! Şi aşa am pălăvrăgit prea mult despre ea. În ceea ce priveşte comunicaţia cu vechii noştri colegi de pe Pămînt, ea nu va fi dificilă.

– Şi cum?

– Cu ajutorul bolizilor aruncaţi de vulcanii lunari.

– Grozavă idee, Michel! răspunse Barbicane cu convingere în glas. Laplace a calculat că o forţă de cinci ori mai mare decît aceea a tunurilor noastre ar fi suficientă pentru a trimite un bolid din Lună pe Pămînt. Or, nu există nici un vulcan care să nu aibă o putere de propulsie superioară.

– Ura! strigă Michel. Iată ce poştaşi grozavi vor fi aceşti bolizi, şi care nu ne vor costa nimic. Şi cum vom mai rîde de administraţia poştelor! Dar, mă gîndesc...

– La ce te gîndeşti?

– O idee extraordinară! Pentru ce n-om fi agăţat un fir de proiectilul nostru? Am fi putut face schimb de telegrame cu Pămîntul.

– Ei drăcie! ripostă Nicholl. Şi greutatea unui fir lung de optzeci şi şase de mii de leghe îl socoteşti o nimica toată?

– O nimica toată! S-ar fi triplat încărcătura Columbiadului! S-ar fi mărit de patru ori, de cinci ori! strigă Michel, al cărui glas lua intonaţii din ce în ce mai violente.

– Nu am de făcut decît o mică observaţie asupra planului tău, răspunse Barbicane, aceea că, în timpul mişcării de rotaţie a globului, firul nostru s-ar fi înfăşurat în jurul lui ca un lanţ pe cabestan şi ne-ar fi tras, inevitabil, înapoi pe Pămînt.

– Pe cele treizeci şi nouă de stele ale Uniunii, zise Michel, eu nu am astăzi, deci, decît idei de nefolosit, idei demne de J.T. Maston! Dar m-am gîndit la ceva: dacă noi nu ne vom înapoia pe Pămînt, J.T. Maston e în stare să vină să ne caute.

– Da, va veni, răspunse Barbicane. Este un prieten viteaz şi curajos. Dealtfel, ce poate fi mai uşor? Columbiadul nu este oare fixat în continuare în solul floridian? Bumbacul şi acidul azotic lipsesc oare pentru a fabrica pyroxilul? Luna nu va trece din nou la zenit în Florida? În optsprezece ani nu va ocupa ea exact acelaşi loc pe care-l ocupă astăzi?

– Da, repetă Michel, da, Maston va veni şi, odată cu el, şi prietenii noştri Elphiston, Blomsberry, toţi membrii Gun-Clubului, şi vor fi bine primiţi! Iar mai tîrziu, se vor construi trenuri de proiectile între Pămînt şi Lună! Ura pentru J.T. Maston!

Probabil că dacă onorabilul J.T. Maston nu auzi uralele scoase în onoarea sa, cel puţin urechile îi ţiuiră. Ce făcea el atunci? Fără îndoială, stînd de veghe în Munţii Stîncoşi, la staţiunea Long's Peak, căuta să descopere invizibilul proiectil gravitînd în spaţiu. Dacă el se gîndea la dragii săi tovarăşi, trebuie să recunoaştem că nici ei nu-i rămîneau datori şi că, sub influenţa unei exaltări deosebite, îi consacrau gîndurile lor cele mai bune.

Dar de unde venea această însufleţire care creştea în mod vizibil la oaspeţii proiectilului? Sobrietatea lor nu putea fi pusă la îndoială. Această stranie rătăcire a creierului trebuia oare atribuită împrejurărilor excepţionale în care ei se găseau, la această apropiere de astrul nopţilor, de care îi separau numai cîteva ore, vreunei influenţe secrete a Lunii care acţiona asupra sistemului nervos? Feţele lor se înroşeau ca şi cum ar fi fost expuse reverberaţiilor unui cuptor, respiraţia lor se accelera şi plămînii li se umflau ca foalele de fierărie, ochii lor străluceau ca o văpaie neobişnuită, vocea exploda cu accente nemaipomenite, cuvintele scăpau ca dopul unei sticle de şampanie împins de bioxidul de carbon, gesturile lor deveneau neliniştitoare, atîta spaţiu le trebuia pentru a le desfăşura. Şi, un amănunt deosebit, ei nu băgau de seamă cîtuşi de puţin această exagerată tensiune.

– Acum, zise Nicholl cu glas tăios, acum că nu ştiu dacă ne vom întoarce, vreau totuşi să ştiu ce vom face cînd vom ajunge acolo.

– Ce vom face cînd vom ajunge? făcu Barbicane, dînd din picior ca şi cum ar fi fost într-o sală de arme. Nu ştiu!

– Nu ştii nimic! strigă Michel cu un urlet care provocă în proiectil un răsunet puternic.

– Nu, nici măcar n-am habar! ripostă Barbicane, punîndu-se la unison cu interlocutorul său.

– Ei bine, ştiu eu! răspunse Michel.

– Vorbeşte, ce mai aştepţi! strigă Nicholl, care nu mai putea să-şi stăpînească vocea bubuitoare.

– Voi vorbi dacă-mi place! strigă Michel înhăţînd cu violenţă braţul colegului său,

– Trebuie să-ţi placă, zise Barbicane, cu ochii fulgerători şi mîna ameninţătoare. Tu ne-ai antrenat în această extraordinară călătorie şi vrem să ştim de ce!

– Da, făcu căpitanul, acum, că nu ştiu unde merg, vreau să ştiu măcar pentru ce mă duc.

– Pentru ce? strigă Michel, sărind la o înălţime de un metru. Pentru ce? Pentru a lua în stăpînire Luna în numele Statelor Unite! Pentru a-i adăuga un al patruzecilea stat. Pentru a coloniza regiunile lunare, pentru a le cultiva, pentru a le popula, pentru a transporta acolo toate cuceririle artei, ştiinţei şi industriei! Pentru a-i civiliza pe seleniţi, în cazul cînd ei n-ar fi mai civilizaţi decît noi, şi să-i constituim în republică, dacă nu sînt deja constituiţi!

– Şi dacă nu există seleniţi? ripostă Nicholl, care, sub imperiul acestei inexplicabile stări de beţie, devenea foarte cîrcotaş.

– Cine zice că nu există seleniţi? strigă Michel cu un ton ameninţător.

– Eu! ţipă Nicholl.

– Căpitane, spuse Michel, nu repeta această obrăznicie; ţi-o bag pe gît cu mîna mea.

Cei doi adversari erau cît p-aci să se arunce unul asupra altuia şi această dispută încîlcită ameninţa să se transforme în bătaie, cînd

Barbicane interveni, cu o formidabilă săritură.

– Opriţi-vă, nenorociţilor, zise el răsucindu-i spate în spate pe cei doi tovarăşi ai săi, dacă nu există seleniţi, ne vom lipsi de ei!

– Da, exclamă Michel, care nici nu ţinea dealtminteri, cu tot dinadinsul, la aşa ceva, ne vom lipsi! N-avem ce face cu seleniţii! Jos cu seleniţii!

– Al nostru este imperiul Lunii! zise Nicholl.

– A noastră, s-o constituim republică!

– Eu voi fi Congresul! strigă Michel.

– Şi eu, Senatul! ripostă Nicholl.

– Şi Barbicane, preşedinte! urlă Michel.

– Un preşedinte e numit numai de naţiune! răspunse Barbicane.

– Ei bine! Un preşedinte numit de Congres, strigă Michel, şi, cum eu sînt Congresul, te numesc în unanimitate.

– Ura! Ura! Ura pentru preşedintele Barbicane! strigă Nicholl.

– Hip! Hip! Hip! strigă Michel Ardan.

Apoi, preşedintele şi Senatul intonară cu o voce teribilă renumitul cîntec «Yankee Doodle» în timp ce Congresul facea să răsune puternicele accente ale Marseillezei.

După aceea, începu o horă nebunească cu gesturi nesăbuite, tropăituri de nebuni, tumbe de clovni. Diana luă şi ea parte la acest dans, urlînd la rîndul ei, sărind pînă-n vîrful proiectilului. Se auziră nişte ciudate bătăi de aripi, ţipete de cocoşi cu o sonoritate bizară. Cinci sau şase găini zburară, lovind pereţii ca nişte lilieci nebuni.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!