De la Pamant la Luna - Partea 2 - Capitolul 2

de Jules Verne

Ce se petrecuse? Ce efect produsese această îngrozitoare zdruncinătură? Ingeniozitatea constructorilor proiectilului obţinuse oare un rezultat fericit? Şocul fusese amortizat, datorită arcurilor celor patru tampoane, a pernelor de apă, a despărţiturilor brizante? Se înfrînase puternica presiune a vitezei iniţiale de unsprezece mii de metri, care ar fi fost suficientă pentru a străbate Parisul sau New-York-ul într-o secundă? Se înţelege că acestea erau întrebările pe care şi le puneau miile de martori ai emoţionantei scene. Ei uitau ţelul călătoriei, pentru a nu se gîndi decît la călători. Dar dacă vreunul dintre ei - J.T. Maston, de pildă - ar fi putut să-şi arunce o privire în interiorul proiectilului, ce-ar fi văzut?

În clipa aceea, chiar nimic. Un întuneric adînc domnea în proiectil. Dar pereţii săi cilindrici conici rezistaseră excelent. Nici o ruptură, nici o îndoitură, nici o stricăciune. Admirabilul proiectil nici măcar nu se stricase sub puternica aprindere a pulberii şi nici nu se lichefiase, după cum era de temut, într-o ploaie de aluminiu.

În interior, la urma urmei, era puţină dezordine. Cîteva obiecte fuseseră aruncate cu violenţă spre tavan, dar cele mai importante nu păreau să fl suferit de pe urma şocului. Sforile cu care fuseseră fixate erau intacte.

Pe discul mobil, coborît pînă la baza proiectilului după sfărîmarea pereţilor despărţitori şi azvîrlirea apei, trei corpuri zăceau fără mişcare. Barbicane, Nicholl, Michel Ardan oare mai respirau încă? Acest proiectil nu mai era oare decît un sicriu de metal, transportînd trei cadavre în spaţiu?...

Cîteva minute după pornirea proiectilului, unul dintre corpuri făcu o mişcare, braţele sale se agitară, capul i se ridică şi el reuşi să se scoale în genunchi. Era Michel Ardan. El se pipăi, scoase un «hm» sonor, apoi zise:

– Michel Ardan, întreg. Să-i vedem şi pe ceilalţi!

Curajosul francez vru să se ridice, dar nu putu să se ţină pe picioare. Capul i se clătina, sîngele năvălind cu violenţă, îl orbea, era ca beat.

– Brr! făcu el. Mi-a produs acelaşi efect ca două sticle cu vin de Corton. Dar cu deosebirea că e mai puţin plăcut de înghiţit.

Apoi, trecîndu-şi de mai multe ori mîna peste frunte, îşi fricţionă tîmplele şi strigă cu voce fermă:

– Nicholl! Barbicane!

Aşteptă cu teamă. Nici un răspuns. Nici măcar un suspin care să arate că inima tovarăşilor săi de călătorie mai bătea încă. El repetă chemarea. Aceeaşi tăcere.

– Drace! zise. Au aerul de a fi căzut de la al cincisprezecelea etaj drept în cap! Zău, adăugă el, cu acea imperturbabilă încredere pe care nimic n-o putea tulbura. Dacă un francez a putut să se ridice în genunchi, înseamnă că doi americani se vor ridica drept în picioare, fără nici o greutate. Dar, mai întîi de toate, să clarificăm situaţia.

Ardan simţea cum viaţa îi revine în valuri. Sîngele său se linişti şi-şi reluă circulaţia obişnuită. După noi eforturi, îşi recăpătă echilibrul. El reuşi să se scoale, scoase din buzunarul său un chibrit şi-l aprinse prin frecarea fosforului. Apoi, apropiindu-l de bec, îl aprinse. Recipientul nu suferise cîtuşi de puţin. Gazul nu se pierduse. Dealtfel, în asemenea caz, mirosul său l-ar fi trădat şi Michel Ardan nu s-ar fi plimbat, fară urmări grave, cu un chibrit aprins în acest mediu plin cu hidrogen. Gazul, combinat cu aerul, ar fi produs un amestec exploziv şi explozia ar fi terminat poate ceea ce zdruncinătura începuse. De îndată ce becul fu aprins, Ardan se aplecă asupra corpurilor tovarăşilor săi. Aceste trupuri erau prăvălite unul peste altul, ca două mase inerte. Nicholl deasupra, Barbicane dedesubt.

Ardan îl ridică pe căpitan, îl propti de un divan şi-l fricţionă energic. Acest masaj, făcut cu multă pricepere, avu darul de a-l readuce la viaţă pe Nicholl, care deschise ochii, îşi regăsi de îndată sîngele rece şi prinse mîna lui Ardan. Apoi, privind în jurul lui, întrebă:

– Şi Barbicane?

– Fiecare la rîndul său, răspunse calm Michel Ardan. Am început cu tine, Nicholl, pentru că tu erai deasupra. Trecem acum la Barbicane.

Acestea fiind zise, Ardan şi Nicholl îl ridicară pe preşedintele Gun-Clubului şi-l puseră pe divan. Barbicane părea să fi suferit mai mult decît tovarăşii săi. Sîngerase, dar Nicholl se calmă constatînd că această hemoragie nu provenea decît de la o rană uşoară la umăr. O simplă zgîrietură pe care el o tamponă cu grijă. Trecu, totuşi, ceva timp pînă ca Barbicane să-şi revină, această întîrziere speriindu-i pe prietenii săi care nu-l mai cruţară cu frecţiile.

– Respiră, totuşi, zise Nicholl, apropiindu-şi urechea de pieptul rănitului.

– Da, răspunse Ardan, respiră ca un om care are oarecare deprindere a acestei operaţii zilnice. Să-l fricţionăm, Nicholl, să-l fricţionăm cu putere.

Şi cei doi medici improvizaţi făcură totul atît de bine, că Barbicane îşi veni în fire. El deschise ochii, se ridică,luă mîna celor doi prieteni ai săi şi prima lui vorbă fu:

– Mergem?

Nicholl şi Barbicane se priviră. Nu se preocupaseră încă de proiectil. Prima lor grijă fusese pentru călători, nu pentru vagon.

– De fapt, mergem oare? repetă Michel Ardan.

– Sau ne aflăm liniştiţi pe ţărmul Floridei?

– Sau în fundul Golfului Mexic? adăugă Michel Ardan.

– Ei, asta-i! strigă preşedintele Barbicane.

Şi această dublă ipoteză, sugerată de tovarăşii săi, avu ca efect imediat de a-l readuce în întregime în simţiri.

Orice ar fi fost, încă nu se puteau pronunţa asupra situaţiei proiectilului. Imobilitatea sa aparentă, lipsa oricărei comunicări cu exteriorul nu permiteau să se dea un răspuns problemei.

Poate că proiectilul îşi desfăşura traiectoria sa în spaţiu. Poate, după o scurtă ridicare, căzuse pe Pămînt sau chiar în Golful Mexicului, cădere ce devenea posibilă datorită îngustimii peninsulei Florida.

Situaţia era gravă, problema interesantă. Trebuia rezolvată cît de curînd. Barbicane, înfrigurat şi triumfînd prin energia sa morală asupra slăbiciunii fizice, se ridică. Ascultă. În exterior, linişte profundă. Dar prin grosimea capitonării s-ar fi putut intercepta toate zgomotele Pămîntului. Totuşi o împrejurare îl uimi pe Barbicane. Temperatura din interiorul proiectilului era neobişnuit de ridicată. Preşedintele luă un termometru din învelitoarea care-l proteja şi-l privi. Instrumentul marca patruzeci şi cinci de grade centigrade.

– Da! le strigă el atunci. Da! Mergem! Această căldură înăbuşitoare străbate prin pereţii proiectilului. Ea este produsă prin frecarea de straturile atmosferice. În curînd se va micşora, pentru că deja plutim în vid, şi după ce vom fi gata să ne sufocăm, vom îndura un ger foarte puternic.

– Cum? întrebă Michel Ardan, după părerea ta, Barbicane, am şi trecut dincolo de limitele atmosferei terestre?

– Fără nici o îndoială, Michel. Ascultă-mă. Este ora zece şi cincizeci şi cinci de minute. Noi sîntem plecaţi de aproximativ opt minute.

Or, dacă viteza noastră iniţială n-ar fi fost micşorată prin frecare, şase secunde ne-ar fi fost de ajuns pentru a trece de cele şasesprezece leghe ale atmosferei care înconjură sferoidul.

– Perfect, răspunse Nicholl, dar în ce proporţie apreciezi micşorarea acestei viteze prin frecare?

– În proporţie de o treime, Nicholl, răspunse Barbicane. Această scădere este apreciabilă, dar, după calculele, mele atîta este. Dacă am avut, aşadar, viteza iniţială de unsprezece mii de metri, la ieşirea din atmosferă această viteză se va reduce la şapte mii trei sute treizeci şi doi de metri; oricum, noi am şi străbătut acest interval, şi...

– Şi atunci, făcu Michel Ardan, prietenul Nicholl a pierdut cele două pariuri ale sale: patru mii de dolari fiindcă Columbiadul n-a explodat,cinci mii de dolari pentru că proiectilul s-a ridicat la o înălţime de peste şase mile. Aşadar, Nicholl, fă bine şi plăteşte.

– Să constatăm mai întîi faptele, răspunse căpitanul, şi după aceea voi plăti. E foarte posibil ca raţionamentele lui Barbicane să fie cît se poate de exacte şi că eu am pierdut cei nouă mii de dolari ai mei. Dar o nouă ipoteză îmi vine în cap şi ea va anula pe cea a pariului.

– Care? întrebă cu vioiciune Barbicane.

– Ipoteza că, dintr-o cauză sau alta, să nu se fi dat foc la pulbere şi noi să nu fi plecat.

– Vai de mine, căpitane, strigă Michel Ardan, asta-i o ipoteză demnă de mintea mea. Nu-i serioasă! N-am fost oare pe jumătate omorîţi de zdruncinătură? Nu te-am readus la viaţă? Umărul preşedintelui nu sîngerează încă datorită reculului care l-a izbit?

– De acord, Michel, repetă Nicholl, dar am o singură întrebare.

– Pune-o.

– Ai auzit detunătura, care trebuie să fi fost extraordinară?

– Nu, răspunse Ardan, foarte surprins, într-adevăr, n-am auzit detunătura.

– Dar dumneata, Barbicane?

– Nu.

– Ei bine? fâcu Nicholl.

– Într-adevăr, murmură preşedintele, de ce n-am auzit detunătura?

Cei trei prieteni se priviră destul de descumpăniţi. Se prezenta astfel un fenomen inexplicabil. Proiectilul plecase totuşi şi, în consecinţă, detunătura ar fi trebuit să se producă.

– Mai întîi să aflăm unde sîntem, zise Barbicane, să deschidem panourile.

Această operaţiune deosebit de simplă fu executată de îndată. Piuliţele, care menţineau buloanele pe plăcile din afară ale hublourilor din dreapta, cedară sub presiunea unei chei engleze. Aceste butoane fură scoase şi obturatoare de cauciuc astupară gaura prin care trecuseră. Imediat, placa exterioară se lăsă în jos pe balamaua sa cu un sabord, şi apăru geamul lenticular care închidea hubloul.

Un hublou identic se vedea în grosimea peretelui celeilalte feţe a proiectilului, un altul în vîrful cu care se termina proiectilul şi, în sfîrşit, al patrulea în mijlocul părţii de jos a proiectilului. Se putea deci observa în patru direcţii opuse; bolta cerească prin geamurile laterale şi, mai de-a dreptul, Pămîntul sau Luna prin deschizăturile de sus şi de jos ale proiectilului.

Barbicane şi cei doi tovarăşi ai săi se repeziră spre geamul descoperit. Nu se zărea nici o rază de lumină. O profundă obscuritate înconjura proiectilul. Ceea ce nu-l împiedică pe preşedintele Barbicane să strige:

– Nu, dragii mei prieteni, n-am căzut pe Pămînt! Nu ne-am scufundat în adîncurile Golfului Mexic! Da! Urcăm în spaţiu! Priviţi aceste stele ce strălucesc în noapte şi această întunecime de nepătruns care s-a adunat între Pămînt şi noi.

– Ura! Ura! strigară într-un glas Michel Ardan şi Nicholl.

Într-adevăr această beznă densă demonstra că proiectilul părăsise Pămîntul, altminteri solul, luminat cu intensitate de strălucirea lunară, ar fi apărut înaintea ochilor celor trei călători, a căror priviri s-ar fi odihnit pe suprafaţa sa. Această întunecime dovedea de asemenea că proiectilul depăşise pătura atmosferică, întrucît lumina difuză, răspîndită în aer, s-ar fi reflectat asupra pereţilor metalici, reflex care de asemenea lipsea. Această lumină ar fi pătruns prin geamul hubloului, dar şi aceasta era întunecată. Nu mai era permisă nici o îndoială. Călătorii părăsiseră pămîntul.

– Am pierdut, zise Nicholl.

– Te felicit, răspunse Ardan.

– Iată nouă mii de dolari, zise căpitanul, scoţînd din buzunarul său un teanc de dolari.

– Vrei o chitanţă? întrebă Barbicane, luînd suma.

– Dacă aceasta nu te deranjează, răspunse Nicholl, aşa-i mai legal.

Şi cu seriozitate, flegmatic, ca şi cum ar fi fost la casieria sa, preşedintele Barbicane îşi scoase carnetul, desprinse o filă albă, scrise cu creionul o chitanţă în regulă, îi puse data, semnătura, ştampila şi o dădu căpitanului care o ascunse cu grijă în portofelul său.

Michel Ardan, scoţîndu-şi şapca, se înclină, fară a spune nimic, în faţa celor doi tovarăşi ai săi. Atîta formalism, în asemenea împrejurări, îi lua graiul. Nu văzuse niciodată nimic mai «american».

Barbicane şi Nicholl, după ce terminară operaţiunea, se aşezară la fereastră şi priviră constelaţiile. Stelele se distingeau ca nişte puncte vii pe fondul negru al cerului. Dar, din această parte, nu se putea observa astrul nopţilor, căci acesta, în drumul său de la est către vest, se înălţa puţin cîte puţin spre zenit. Absenţa lui stîrni nedumerirea lui Ardan.

– Şi Luna? zise el. Oare, din întîmplare, ea va lipsi cumva la întîlnirea noastră?

– Linişteşte-te, răspunse Barbicane. Viitorul nostru sferoid este la locul său, dar noi nu-l putem zări din această parte. Vom deschide celălalt hublou lateral.

În momentul în care Barbicane vru să se îndepărteze de geam pentru a degaja hubloul opus, atenţia sa fu atrasă de apropierea unui obiect strălucitor. Era un disc enorm, ale cărui dimensiuni gigantice nu puteau fi apreciate. Faţa sa întoarsă spre Pămînt strălucea cu intensitate.

S-ar fi zis că este o mică Lună care reflectă lumina celei mari. Ea înainta cu o viteză uimitoare şi părea să descrie în jurul Pămîntului o orbită care tăia traiectoria proiectilului. Mişcarea de translaţie a acestui mobil se completa cu o mişcare de rotaţie în jurul său. El se comporta, prin urmare, ca toate corpurile cereşti părăsite în spaţiu.

– Ei, strigă Michel Ardan, ce-o mai fi şi asta? Un alt proiectil?

Barbicane nu zise nimic. Apariţia acestui uriaş corp îl surprindea şi-l îngrijora în acelaşi timp. O ciocnire care ar fi avut nişte rezultate dezastruoase era posibilă, fie că proiectilul ar fi deviat de pe traiectoria sa, fie că o lovitură, distrugîndu-i viteza, l-ar fi azvîrlit spre Pămînt, fie că, în sfirşit, s-ar fi văzut în mod irezistibil atras de forţa de atracţie a acestui asteroid.

Preşedintele Barbicane pricepuse cu repeziciune urmările acestor trei ipoteze care, într-un fel sau altul, ameninţau inevitabil succesul experienţei. Tovarăşii săi, muţi, priveau în spaţiu. Obiectul, apropiindu-se, se mărea uimitor şi, printr-o anume iluzie optică, părea că poriectilul se precipită înaintea lui.

– Nemaipomenit! strigă Michel Ardan. Cele două trenuri se vor ciocni!

Instinctiv, călătorii se aruncară înapoi. Spaima lor fu extrem de mare, dar ea nu dură mult timp, doar cîteva secunde. Asteroidul trecu la cîteva sute de metri de proiectil şi dispăru, nu atît datorită rapidităţii cursei sale, cît pentru că faţa sa opusă Lunii se pierdu brusc în întunecimea absolută a spaţiului.

– Călătorie plăcută! strigă Michel Ardan scoţînd un suspin de mulţumire. Cum? Infinitul nu-i destul de mare pentru ca un biet micuţ proiectil să se plimbe fară frică? Ah! Ce-o fi fost oare acest glob pretenţios de care era cît pe ce să ne ciocnim?

– Ştiu, răspunse Barbicane.

– Formidabil! Toate le ştii!

– Este, zise Barbicane, un simplu bolid, dar un bolid uriaş pe care atracţia Pămîntului îl retine în stadiul de satelit.

– Este posibil! strigă Michel Ardan. Pămîntul are, aşadar, două Luni, ca şi Neptun.

– Da, dragă prietene, două Luni, cu toate că se crede, în general, că nu are decît una. Dar această a doua Lună este atît de mică şi viteza sa este atît de mare, că locuitorii Pămîntului n-o pot zări. Ţinînd seama de oarecare perturbaţii, un astronom francez, domnul Petit, a ştiut să determine existenţa celui de-al doilea satelit şi să-i calculeze elementele. Potrivit observaţiilor sale, acest bolid efectuează mişcarea sa de revoluţie în jurul Pămîntului în numai trei ore şi douăzeci de minute, ceea ce atrage după sine o viteză uluitoare.

– Toţi astronomii, întrebă Nicholl, admit existenţa acestui satelit?

– Nu, răspunse Barbicane, dar de s-ar fi întîlnit şi ei, ca şi noi, cu el, nu s-ar mai putea îndoi. În fond, mă gîndesc că acest bolid, care ne-ar fi încurcat foarte mult lovind proiectilul, ne permite să precizăm situaţia noastră în spaţiu.

– Cum? zise Ardan.

– Pentru că distanţa sa este cunoscută şi, în punctul unde noi l-am întîlnit, ne aflam la exact opt mii o sută patruzeci de kilometri de suprafaţa globului terestru.

– Mai bine de două mii de leghe! strigă Michel Ardan. Iată cum întrecem trenurile expres ale acestui glob vrednic de milă, care se cheamă Pămînt.

– Ba bine că nu, răspunse Nicholl, privindu-şi cronometrul. Este ora unsprezece şi noi n-am părăsit continentul american decît de treizeci de minute.

– Numai de treizeci de minute? se miră Barbicane.

– Da, răspunse Nicholl, şi dacă viteza noastră iniţială de unsprezece mii km ar fi fost constantă, am fi făcut aproape zece mii de leghe pe oră!

– Totul este foarte bine, dragii mei, zise preşedintele, dar rămîne încă o întrebare neclarificată. De ce n-am auzit detunătura Columbiadului?

În lipsa unui răspuns, conversaţia se opri şi Barbicane, tot reflectînd, se apucă să coboare oblonul celui de-al doilea hublou lateral.

Operaţiunea sa reuşi şi, prin geamul astfel eliberat, Luna umplu interiorul proiectilului cu o lumină strălucitoare. Nicholl, ca un om econom ce era, stinse gazul care devenea inutil şi a cărui licărire, dealtfel, împiedica observarea spaţiilor interplanetare.

Discul lunar strălucea atunci cu o puritate fără seamăn. Razele sale, care nu mai treceau prin atmosfera vaporoasă a globului terestru, pătrundeau prin geam şi umpleau aerul din interiorul proiectilului cu reflexe argintii. Perdeaua neagră a bolţii cereşti dubla într-adevăr strălucirea Lunii, care în acest vid de eter, nepotrivit difuzării luminii, nu eclipsa stelele învecinate. Cerul, astfel văzut, prezenta un aspect cu totul nou, pe care ochiul omenesc nu-l putea bănui.

Se înţelege cu ce interes admirau aceşti oameni curajoşi astrul nopţilor, scopul suprem al călătoriei lor. Satelitul Pămîntului, în mişcarea sa de translaţie, se apropia puţin cîte puţin de zenit, punct matematic pe care trebuia să-l atingă în aproximativ nouăzeci şi şase de ore. Munţii, cîmpiile, tot relieful său nu se desluşea mai clar înaintea ochilor decît dac-ar fi fost privit cu atenţie din orice punct al Pămîntului, dar lumina sa, trecînd prin vid, se desfăşura cu o putere de neasemuit. Discul strălucea ca o oglindă de platină. Despre Pămîntul care le fugea de sub picioare, călătorii uitaseră tot ce le-ar fi putut aminti de el.

Căpitanul Nicholl fu primul care le atrase atenţia asupra globului dispărut.

– Da, răspunse Michel Ardan, să nu fim nerecunoscători faţă de el. De vreme ce ne părăsim patria, să-i dăruim ei ultimele noastre priviri. Vreau să revăd Pămîntul înainte ca el să dispară în întregime din faţa ochilor mei.

Barbicane, pentru a îndeplini dorinţa prietenului său, se apucă se degajeze fereastra din fundul proiectilului, cea care trebuia să permită observarea Pămîntului în mod direct. Discul, mobil, pe care forţa proiectării îl adusese pînă în fundul proiectilului, fu demontat nu fără dificultate. Bucăţile sale, sprijinite cu grijă de pereţi, puteau fi încă folosite, în caz de nevoie. Atunci apăru o deschidere de formă circulară, cu diametrul de cincizeci de centimetri, scobită în partea inferioară a proiectilului. Un geam gros de cincisprezece centimetri, consolidat de o armătură din cupru, o închidea. Mai jos era aplicată o placă din aluminiu, fixată cu buloane. Piuliţele odată deşurubate fură desfăcute, placa trasă şi comunicarea vizuală fu stabilită între interior şi exterior.

Michel Ardan îngenunche la fereastră. Geamul era întunecat şi opac.

– Ei bine, strigă el, şi Pămîntul?

– Pămîntul, zise Barbicane, iată-l!

– Care? făcu Ardan, firicelul acela subţire, cornul acela argintiu?

– Fără îndoială, Michel. După patru zile, cînd Luna va fi plină, chiar în momentul cînd noi o vom atinge, Pămîntul va fi „nou". El nu ne va apărea decît sub forma unui corn deşirat care nu va întîrzia să dispară, şi atunci se va pierde pentru cîteva zile într-un întuneric de nepătruns.

– Ăsta?! Pămîntul?! repeta Michel Ardan, privind cu ochi mari acea fişie neînsemnată a planetei sale natale.

Explicaţia dată de preşedintele Barbicane era justă. Pămîntul, în raport cu proiectilul, intra în ultima sa fază. Era în octantul său şi arăta ca un corn uşor schiţat pe fondul negru al cerului. Lumina sa albăstruie datorită grosimii straturilor atmosferice oferea mai puţină intensitate decît cea a cornului lunar. Acest corn al Pămîntului se prezenta de dimensiuni considerabile. S-ar fi zis că e un arc uriaş întins pe bolta cerească. Cîteva puncte strălucind cu intensitate, mai ales în partea sa concavă, făceau cunoscută prezenţa unor munţi înalţi; dar ei dispăreau din cînd în cînd sub grosimea unor pete care nu se vedeau niciodată pe suprafaţa discului lunar. Erau inele de nori aşezaţi concentric în jurul sferoidului terestru.

Totuşi, ca urmare a unui fenomen natural, identic aceluia care are loc pe Lună, cînd ea este în octant, se putea observa conturul întreg al globului terestru. Discul său apărea în mod destul de desluşit printr-un efect de lumină cenuşie, mai puţin vizibilă decît lumina cenuşie a Lunii. Şi explicaţia acestei intensităţi mai mici este uşor de înţeles. Cînd reflectarea luminii se produce asupra Lunii, ea se datoreşte razelor solare pe care Pămîntul le răsfrînge asupra satelitului său. Aici, printr-un efect invers, era datorită razelor solare reflectate de Lună spre Pămînt. Or, lumina terestră este aproximativ de treisprezece ori mai intensă decît lumina lunară, ceea ce provine din diferenţa de volum a celor două corpuri. De aici, consecinţa că, în fenomenul luminii cenuşii, partea obscură a discului pămîntesc se conturează mai puţin clar decît aceea a discului lunar, pentru că intensitatea este proporţională cu puterea de iluminare a celor doi aştri. Trebuie adăugat, de asemenea, că, în ce priveşte cornul pămîntesc, el părea să forneze o curbă mai alungită decît aceea a discului. Simplu efect al iradierii.

În timp ce călătorii căutau să pătrundă bezna adîncă din spaţiu, un buchet strălucitor de stele căzătoare se desfăşură înaintea ochilor lor. Sute de bolizi, aprinşi în contact cu atmosfera, tăiau întunericul cu dîre luminoase şi brăzdau cu focul lor partea cenuşie a discului, în această perioadă, Pămîntul era la periheliu şi luna decembrie este foarte potrivită apariţiei acestor stele căzătoare, pe care astronomii le-au socotit pînă la douăzeci şi patru de mii pe oră. Dar lui Michel Ardan, dispreţuind raţionamentele ştiinţifice, îi plăcea mai mult să creadă că Pămîntul saluta cu cele mai strălucitoare focuri de artificii plecarea celor trei copii ai săi.

În realitate, era tot ce mai vedeau din acest sferoid pierdut în umbră, un astru mic al lumii solare, care, pentru marile planete, este ca un simplu luceafăr de zi sau de seară! Un punct aproape neobservat în spaţiu, o semilună trecătoare, acesta era globul unde îşi lăsaseră ei toată afecţiunea.

Mult timp, cei trei prieteni priviră fără să scoată o vorbă, dar cu inimile unite, în vreme ce proiectilul se îndepărta cu o viteză ce descreştea în mod uniform. Apoi, îi cuprinse o toropeală irezistibilă. Era o oboseală a corpului şi a intelectului? Fără îndoială, căci după încordarea din aceste ultime ore petrecute pe Pămînt, reacţia trebuia în mod inevitabil să se producă.

– Ei bine, zise Michel, de vreme ce trebuie să dormim, hai să dormim.

Şi întinzîndu-se în paturile lor, cei trei se cufundară în curînd într-un somn adînc.

Dar nu dormiseră mai mult de un sfert de oră, cînd Barbicane se ridică deodată şi-şi trezi prietenii cu o voce puternică:

– Am găsit! le strigă el.

– Ce-ai găsit? întrebă Michel Ardan sărind în pat.

– Cauza pentru care n-am auzit detunătura Columbiadului.

– Adică? întrebă Nicholl.

– Pentru că proiectilul nostru merge mai repede decît sunetul.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!