De la Pamant la Luna - Partea 1 - Capitolul 23

de Jules Verne

După terminarea celebrului Columbiad, interesul public se îndreptă imediat asupra proiectilului, acest nou vehicul destinat să transporte prin spaţiu pe cei trei îndrăzneţi aventurieri. Nimeni nu uitase că, prin telegrama sa din treizeci septembrie, Michel Ardan cerea o modificare a planurilor stabilite de membrii Comitetului.

Preşedintele Barbicane se gîndea atunci, pe bună dreptate, că forma proiectilului contează foarte puţin, căci, după ce avea să străbată atmosfera în cîteva secunde, traseul său trebuia să se efectueze în vid absolut. Comitetul adoptase, deci, forma rotundă, pentru ca proiectilul să se poată învîrti în jurul lui însuşi şi să se comporte cum îi plăcea. Dar, din momentul în care se transforma în vehicul, era cu totul altceva. Lui Michel Ardan nu-i ardea să călătorească precum o veveriţă; el voia să urce cu capul în sus, cu picioarele în jos, avînd tot atîta demnitate ca şi-n nacela unui balon, fără îndoială mai repede, dar fară a face tumbe prea puţin convenabile.

Noi planuri fură, aşadar, trimise la firma «Breadwill et Company» din Albany, cu recomandarea de a le executa fără întîrziere. Proiectilul astfel modificat fu turnat la două noiembrie şi expediat imediat la Stone's-Hill pe calea ferată ce ducea spre est. În zece, el sosi fară nici un accident la locul destinaţiei sale. Michel Ardan, Barbicane şi Nicholl aşteptau cu cea mai vie nerăbdare acest «vagon-proiectil», în care trebuiau să ia loc pentru a zbura către descoperirea unei lumi noi.

Trebuie să recunoaştem că era o piesă de metal măreaţă, un produs metalurgic care făcea cea mai mare onoare geniului industrial al americanilor.

Se obţinea pentru prima dată o masă de aluminiu atît de importantă, ceea ce putea fi privit, pe drept cuvînt, ca un rezultat uimitor. Preţiosul proiectil strălucea în razele soarelui. Privindu-l, cu formele sale impunătoare şi acoperit cu pălăria sa conică, îl puteai lua uşor drept unul din acele turnuleţe de pază, aducînd cu o piperniţă, pe care arhitecţii evului mediu le suspendau în colţul cetăţilor întărite. Nu-i lipseau decît meterezele şi girueta.

– M-aştept, strigă Michel Ardan, ca din el să apară un războinic purtînd archebuză şi platoşă de oţel. Vom fi acolo, înăuntru, ca nişte seniori feudali, şi cu cîteva tunuri am putea ţine piept tuturor armatelor selenite, dacă se vor fi aflînd în Lună!

– Îţi place deci vehiculul? îl întrebă Barbicane pe prietenul său.

– Da, da, fără îndoială, răspunse Michel Ardan, care-l examina ca un artist. Îmi pare rău numai că formele sale nu sînt mai alungite, conul mai graţios; trebuia terminat cu un mănunchi de ornamente din metal, împodobit cu o himeră, de pildă, un gargui, o salamandră ieşind din foc, cu aripile întinse şi cu botul deschis...

– La ce bun? zise Barbicane, al cărui spirit practic era puţin sensibil la frumuseţile artei.

– La ce bun, prietene Barbicane? Vai! De vreme ce mă întrebi, mi-e teamă că n-ai să înţelegi niciodată!

– Zi, totuşi, bravul meu tovarăş.

– Ei bine, după mine, trebuie totdeauna să pui un pic de artă în ceea ce faci, aşa-i mai bine. Cunoşti o piesă indiană care se cheamă «Căruciorul copilului»?

– Nici măcar titlul, răspunse Barbicane.

– Asta nu mă miră, reluă Michel Ardan. Află, prin urmare, că, în această piesă, este un hoţ care, în momentul cînd se pregăteşte să găurească peretele unei case, se întreabă dacă va da acestei găuri forma unei lire, a unei flori, a unei păsări sau amfore. Ei bine, spune-mi, prietene Barbicane, dacă în acea epocă ai fi fost membru al juriului, l-ai fl condamnat pe acel hoţ?

– Fără să ezit, răspunse preşedintele Gun-Clubului, şi cu circumstanţă agravantă de spargere.

– Eu l-aş fi achitat, prietene Barbicane! Iată pentru ce tu nu mă vei putea înţelege niciodată!

– Nici măcar nu voi încerca, viteazul meu artist.

– Dar, cel puţin, reluă Michel Ardan, pentru că exteriorul vagonului nostru proiectil lasă de dorit, îmi vei permite să-l mobilez după cum îmi place şi cu tot luxul care se cuvine ambasadorilor Pămîntului?

– În această privinţă, bravul meu Michel, răspunse Barbicane, vei face cum îţi spune fantezia şi noi te vom lăsa să procedezi cum ţi-e voia.

Dar, înainte de a trece la plăcut, preşedintele Gun-Clubului se gîndise la util şi mijloacele inventate de el pentru a reduce efectele reculului fură aplicate cu o inteligenţă desăvîrşită.

Barbicane îşi spusese, nu fără motive, că nici un arc nu va avea destulă putere pentru a amortiza şocul şi, în timpul plimbării sale faimoase în pădurea Skersnaw, el sfirşise prin a rezolva această mare dificultate în chip ingenios. Îşi pusese în gînd să-i ceară apei să-i facă acest serviciu şi iată cum:

Proiectilul trebuia să fie umplut pînă la înălţimea de trei picioare cu un strat de apă destinat să suporte un disc de lemn perfect etanş, care luneca prin frecare pe pereţii interiori ai proiectilului. Pe această adevărată plută, călătorii luau loc. În ce priveşte masa lichidă, ea era divizată de pereţi orizontali pe care şocul lansării trebuia să-i distrugă succesiv. Atunci, fiecare porţiune de apă, de la cea mai de jos pînă la cea mai de sus, ţîşnea prin tuburi de degajare spre partea superioară a proiectilului, acţionînd astfel ca un arc, iar discul, înzestrat el însuşi cu tampoane foarte puternice, nu putea izbi partea inferioară decît după sfărîmarea succesivă a tuturor pereţilor intermediari. Fără îndoială, călătorii aveau să mai resimtă încă un şoc puternic după completa risipire a masei lichide, dar primul şoc trebuia să fie aproape în întregime amortizat de acest resort de o mare putere.

Este adevărat că trei picioare de apă pe o suprafaţă de cincizeci şi patru picioare pătrate trebuiau să cîntărească peste unsprezece mii cinci sute de livre, dar descărcarea gazelor acumulate în Columbiad ajungea, după părerea lui Barbicane, să învingă această creştere a greutăţii; dealtfel, şocul trebuia să înlăture toată această apă în mai puţin de-o secundă şi proiectilul îşi recăpătă numaidecît greutatea normală.

Iată ce inventase preşedintele Gun-Clubului şi în ce fel gîndea el că a rezolvat grava problemă a reculului. În plus, această muncă, înţeleasă în mod inteligent de inginerii casei Breadwill, fu minunat executată; efectul odată produs şi apa aruncată în afară, călătorii puteau să se elibereze cu uşurinţă de pereţii sfărîmaţi şi să demonteze discul mobil care îi susţinea în clipa plecării.

În privinţa pereţilor superiori ai proiectilului, erau capitonaţi cu un strat gros de piele, aplicată pe spirale din cel mai bun oţel, care aveau supleţea arcurilor de ceas.

În consecinţă, toate precauţiile posibile pentru a amortiza primul şoc fuseseră luate, şi pentru a te lăsa zdrobit, zicea Michel Ardan, trebuia să fii, într-adevăr, dintr-un material foarte prost.

Proiectilul măsura nouă picioare lăţime în exterior, pe douăsprezece picioare înălţime. Pentru a nu depăşi greutatea fixată, era nevoie să fie micşorată puţin greutatea pereţilor şi consolidată partea inferioară, care trebuia să suporte toată intensitatea gazelor dezvoltate prin aprinderea pyroxilului. Dealtfel, aşa se întîmplă şi cu bombele şi obuzele cilindrice-conice, a căror bază este întotdeauna mai groasă.

În acest turn de metal se pătrundea printr-o deschizătură îngustă făcută în pereţii conului şi asemănătoare acelor găuri din cazanele cu aburi. Ea se închidea ermetic cu ajutorul unei plăci de aluminiu, reţinută din interior prin puternice şuruburi de presiune. Călătorii puteau, aşadar, să iasă după voie din închisoarea lor mobilă, chiar din momentul cînd ar fi atins astrul nopţilor.

Dar nu era suficient să mergi, trebuia să şi vezi pe drum. Nimic mai uşor. Într-adevăr, în pereţi se găseau patru hublouri de sticlă lenticulară foarte groasă, două găurite în peretele circular al proiectilului, al treilea în partea sa inferioară, iar al patrulea în pălăria sa conică. Călătorii ar fi putut deci să observe, chiar în timpul drumului, Pămîntul pe care-l părăseau, Luna de care se apropiau şi spaţiile înstelate ale cerului. Atît doar că aceste hublouri erau apărate contra şocurilor pornirii cu plăci solid încastrate, care erau uşor de îndepărtat, deşurubînd piuliţele interioare. În acest fel, observaţiile deveneau posibile fără ca aerul existent în proiectil să se piardă.

Toate aceste mecanisme, admirabil executate, funcţionau cu cea mai mare uşurinţă, iar inginerii n-au dat dovadă de mai puţină inteligenţă şi în amenajările vagonului proiectil.

Recipiente solid fixate erau destinate pentru a conţine apa şi alimentele necesare celor trei călători, aceştia putînd chiar să-şi procure focul şi lumina cu ajutorul gazului înmagazinat într-un recipient special, sub o presiune de mai multe atmosfere. Era suficient să învîrţi un robinet şi timp de şase zile acest gaz trebuia să lumineze şi să încălzească acest vehicul confortabil. Se vede că nimic nu lipsea din lucrurile esenţiale vieţii şi chiar bunăstării. Mai mult, datorită instinctelor lui Michel Ardan, plăcutul veni să se îmbine cu utilul sub forma obiectelor de artă, şi ar fi făcut din proiectilul său un adevărat atelier de artist dacă nu i-ar fi lipsit spaţiul. Dealtfel, s-ar înşela acela care şi-ar închipui că trei persoane s-ar fi aflat înghesuite în acest turn de metal. El avea o suprafaţă de cincizeci şi patru de picioare patrate, aproximativ pe zece picioare înălţime, ceea ce permitea locatarilor săi o anume libertate în mişcare. N-ar fi stat atît de comod nici în cel mai confortabil vagon din Statele Unite. Problema alimentelor şi a iluminatului fiind rezolvată, rămînea problema aerului. Era evident că aerul închis în proiectil nu ajungea timp de patru zile pentru respiraţia călătorilor; într-adevăr, fiecare om consumă într-o oră aproximativ tot oxigenul existent într-o sută de litri de aer. Barbicane, cei doi tovarăşi ai săi şi doi cîini, pe care voiau să-i ducă cu ei, trebuiau să consume, în douăzeci şi patru de ore, două mii patru sute litri de oxigen, sau, exprimat în greutate, aproximativ şapte livre. Trebuia, aşadar, reînnoit aerul proiectilului. Cum? Printr-un procedeu foarte simplu, acela al domnilor Reiset şi Regnault, indicat de Michel Ardan în timpul discuţiei de la miting.

Se ştie că aerul se compune în principal din douăzeci şi una părţi oxigen şi şaptezeci şi nouă părţi azot. Or, ce se petrece în timpul actului respiraţiei? Un fenomen foarte simplu. Omul absoarbe oxigenul din aer, neapărat necesar pentru a întreţine viaţa, şi elimină intact azotul. Aerul expirat a pierdut aproape cinci la sută din oxigenul său şi conţine atunci un volum aproximativ egal de bioxid de carbon, produs definitiv al arderii elementelor din sînge prin oxigenul inspirat. Se ajunge, deci, ca în mediu închis şi după oarecare timp, tot oxigenul din aer să fie înlocuit cu bioxidul de carbon.

Azotul conservîndu-se intact, problema se reduce, din acest moment, la următoarele: 1. refacerea oxigenului absorbit; 2. distrugerea bioxidului de carbon expirat. Nimic mai uşor, cu ajutorul cloratului de potasiu şi al potasei caustice.

Cloratul de potasiu este o sare care se prezintă sub formă de cristale albe; la o temperatură mai mare de patru sute de grade, se transformă în clorură de potasiu, şi oxigenul pe care-l conţine se degajă în întregime. Or, optsprezece livre de clorat de potasiu restituie şapte livre de oxigen, cu alte cuvinte, cantitatea necesară călătorilor în timp de douăzeci şi patru de ore. Iată, deci, cum se poate reface oxigenul.

În ceea ce priveşte potasa caustică este o materie foarte avidă de bioxidul de carbon amestecat în aer şi este suficient să o agiţi pentru ca să-l ia şi împreună cu el să formeze bicarbonatul de potasiu. Iată, deci, cum se absoarbe bioxidul de carbon.

Combinînd aceste două mijloace, era sigur că aerul viciat îşi recăpăta toate calităţile înviorătoare. Lucru pe care cei doi chimişti, Reiset şi Regnault, l-au experimentat cu succes. Dar trebuie spus că experienţa avusese loc pînă atunci in anima viliOricît de mare ar fi fost precizia sa ştiinţifică, nu se ştia deloc cum o vor suporta oamenii.

Observaţia fu făcută la şedinţa unde se discuta această gravă problemă. Michel Ardan, care nu voia să se pună la îndoială posibilitatea de a trăi cu ajutorul acestui aer artificial, propuse să se facă o încercare înaintea plecării. Onoarea de a suporta această încercare fu cerută cu energie de J.T. Maston.

– De vreme ce nu plec, zise acest brav artilerist, cel puţin să locuiesc în proiectil vreo opt zile.

Ar fi fost rea-voinţă să-l refuzi. Acceptară dorinţa sa. O cantitate suficientă de clorat de potasiu şi potasă caustică fu pusă la dispoziţia lui, cu alimente pentru opt zile, apoi, strîngînd mîna prietenilor săi, la doisprezece noiembrie, ora şase dimineaţa, după ce preciză limpede să nu i se deschidă temniţa înainte de douăzeci ale lunii, la ora şase seara, el se strecură în proiectil, a cărui placă fu închisă ermetic. Ce se petrecu cu el în aceste opt zile? Imposibil să ne dăm seama. Grosimea pereţilor proiectilului împiedica orice zgomot din interior să ajungă afară.

La douăzeci noiembrie, ora şase seara precis, placa fu îndepărtată. Prietenii lui J.T. Maston erau foarte îngrijoraţi. Dar se liniştiră repede auzind o voce veselă care scotea un «ura» formidabil. În curînd, secretarul Gun-Clubului apăru în vîrful conului, într-o atitudine triumfătoare. Se îngrăşase.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!