De la Pamant la Luna - Partea 1 - Capitolul 20

de Jules Verne

Această intervenţie părea că trebuie să încheie discuţia. Era «ultimul cuvînt» şi nu s-ar fi găsit ceva mai bun. Totuşi, cînd agitaţia se calmă, se auziră vorbele următoare, rostite de-o voce puternică şi severă:

– Acum, cînd oratorul a dat în mare parte frîu liber fanteziei, n-ar vrea oare să reintre în subiectul său, făcînd mai puţină teorie şi discutînd partea practică a expediţiei sale?

Toate privirile se îndreptară spre persoana ce vorbise astfel. Era un bărbat uscăţiv, slab, cu o figură energică, cu o barbă tâiată după moda americană, mai deasă sub bărbie. Profitînd de agitaţia produsă în mulţihie, el înaintă puţin cîte puţin şi ajunse în primul rînd al spectatorilor. Acolo, cu braţele încrucişate, cu ochii sclipitori şi îndrăzneţi, îl fixa imperturbabil pe eroul mitingului. După ce-şi formulă cererea, tăcu şi nu păru să se emoţioneze de miile de priviri care se îndreptară spre el, nici de murmurul dezaprobator stîrnit de cuvintele sale.

Răspunsul lăsîndu-se aşteptat, el puse din nou întrebarea cu aceeaşi intonaţie clară şi precisă, apoi adăugă:

– Ne aflăm aici pentru a ne ocupa de Lună şi nu de Pămînt.

– Aveţi dreptate, domnule, răspunse Michel Ardan, discuţia a deviat. Să revenim la Lună.

– Domnule, reluă necunoscutul, pretindeţi că satelitul nostru este locuit. Bine. Dar dacă există seleniţi, aceia, negreşit, trăiesc fară să respire, căci - vă previn în interesul dumneavoastră - nu se află nici cea mai mică moleculă de aer pe suprafaţa Lunii.

La această afirmaţie, Ardan îşi aranjă coama sălbatică. Înţelese că lupta cu acest om va începe pornind de la miezul problemei. Îl privi fix la rîndul său şi zise:

– Ah! Care va să zică, nu se află aer pe Lună. Şi cine pretinde aceasta, mă rog?

– Savanţii.

– Adevărat?

– Adevărat.

– Domnule, reluă Michel, lăsind gluma la o parte, eu am o profundă stimă pentru savanţii care ştiu, dar un profund dispreţ pentru savanţii care nu ştiu.

– Cunoaşteţi pe unii care aparţin acestei ultime categorii?

GOOGLEADSENSE

– Fără doar şi poate. În Franţa există unul care susţine că, din punct de vedere matematic, pasărea nu poate să zboare, şi altul ale cărui teorii demonstrează că peştele nu a fost făcut pentru a trăi în apă.

– Nu-i vorba de aceştia, domnule, şi aş putea să citez în sprijinul afirmaţiei mele nume pe care nu le veţi nega.

– Atunci, domnule, veţi pune în încurcătură un biet neştiutor, care, dealtfel, nu cere mai mult decît să se instruiască.

– Atunci de ce abordaţi problemele ştiinţifice, dacă nu le-aţi studiat? întrebă necunoscutul cu destulă brutalitate.

– De ce? răspunse Ardan. Din cauză că este totdeauna viteaz acela care nu bănuieşte pericolul! Eu nu ştiu nimic, este adevărat, dar tocmai slăbiciunea mea îmi dă tărie.

– Slăbiciunea dumneavoastră merge pînă la nebunie! strigă necunoscutul, prost dispus.

– Ei! Cu atît mai bine, ripostă francezul, dacă nebunia mea mă va duce pînă la Lună.

Barbicane şi colegii săi îl sfîşiau din ochi pe acest intrus care venea cu atîta neruşinare să se pună de-a curmezişul experienţei.

Nimeni nu-l cunoştea şi preşedintele, mai puţin liniştit în privinţa urmărilor unei discuţii atît de deschise, îl privea pe noul său prieten cu oarecare teamă.

Adunarea era atentă şi serios îngrijorată, căci această luptă putea, în consecinţă, să atragă atenţia asupra primejdiilor sau chiar a imposibilităţilor reale ale expediţiei.

– Domnule, reluă adversarul lui Michel Ardan, există teorii numeroase şi indiscutabile, care demonstrează absenţa oricărei atmosfere în jurul Lunii. Eu aş zice chiar a priori că, dacă această atmosferă a existat vreodată, ea trebuie să fi fost atrasă de Pămînt. Dar prefer să vă opun fapte indiscutabile.

– Opuneţi-le, domnule, răspunse Michel Ardan cu o galanterie desăvîrşită, opuneţi-le atît cît vă face plăcere.

– Ştiţi, spuse necunoscutul, că atunci cînd razele luminoase străbat un mediu cum e aerul, ele sînt deviate de la linia dreaptă sau, în alţi termeni, ele suferă o refracţie. Ei bine! Cînd stelele sînt ascunse de Lună, niciodată razele lor, tangente cu marginile discului, n-au avut nici cea mai mică deviere şi nici n-au arătat cel mai uşor indiciu de refracţie. De aici, concluzia clară că Luna nu este învelită de atmosferă.

– Într-adevăr, răspunse Michel Ardan, iată argumentul dumneavoastră cel mai bun, pentru a nu spune singurul, şi care ar pune poate în încurcătură un savant; eu vă spun, însă, că acest argument n-are o valoare absolută, pentru că el presupune diametrul unghiular al Lunii determinat cu precizie, ceea ce nu e cazul. Dar să trecem mai departe şi spuneţi-mi, dragul meu domn, dacă admiteţi existenţa vulcanilor pe suprafaţa Lunii.

– Vulcani stinşi, da; activi, nu.

– Lăsaţi-mă să cred, cu toate acestea şi fără a depăşi limitele logicii, că aceşti vulcani au fost totuşi în activitate o oarecare perioadă!

– Aceasta este sigur, dar cum puteau să furnizeze ei înşişi oxigenul necesar arderii, erupţia lor nu dovedeşte nicidecum prezenţa unei atmosfere lunare.

– Atunci, răspunse Michel Ardan, să lăsăm deoparte acest fel de argumente, pentru a ajunge la observaţii directe. Dar vă previn că vreau să citez nume.

– Spuneţi.

– În 1715, astronomii Louville şi Halley, urmărind eclipsa de la trei mai, remarcă unele explozii de-o natură bizară. Aceste fulgerări rapide şi des repetate fură atribuite de către ei furtunilor care se dezlănţuiau în atmosfera Lunii.

– În 1715, replică necunoscutul, astronomii Louville şi Halley au luat drept fenomene lunare fenomene pur terestre, asemănătoare cu bolizii sau altele, care se produceau în atmosfera noastră. Iată ce au răspuns savanţii la enunţarea acestor fapte şi ce răspund şi eu, alături de ei.

– Să trecem mai departe, răspunse Ardan, fără a fi tulburat de ripostă. Herschell n-a observat, în 1787, un număr mare de puncte luminoase pe suprafaţa Lunii?

– Fără îndoială, dar, neputînd să-şi explice care este originea acestor puncte luminoase, Herschell, el însuşi, n-a tras concluzia din apariţia lor că ar exista o atmosferă lunară.

– Bun răspuns, zise Michel Ardan, complimentîndu-şi adversarul, văd că sînteţi foarte tare în selenografie.

– Foarte tare, domnule, şi voi adăuga că cei mai iscusiţi observatori, Beer şi Moelder, care au studiat mai bine astrul nopţilor, sînt de acord asupra lipsei absolute de aer pe suprafaţa lui.

O mişcare se produse printre cei prezenţi, ce păreau tulburaţi de argumentele acestei ciudate persoane.

GOOGLEADSENSE

– Să trecem totuşi mai departe, răspunse Michel Ardan cu cel mai mare calm, şi să ajungem acum la un fapt important. Un priceput astronom francez, M. Laussedat, observînd eclipsa de la 18 iulie 1860, a constatat că vîrfurile cornului solar erau rotunjite şi ciuntite. Or, acest fenomen nu putea fi produs decît de o deviaţie a razelor Soarelui, care străbat atmosfera Lunii, şi el nu are altă explicaţie posibilă.

– Dar faptul este sigur? întrebă cu promptitudine necunoscutul.

– Absolut sigur.

O mişcare inversă întoarse adunarea din nou către eroul său favorit, al cărui adversar rămase tăcut. Ardan reluă cuvîntul şi, fără a se împăuna cu ultimul său avantaj, zise cu simplitate:

– Vezi, aşadar, bine, domnul meu drag, că nu trebuie să te pronunţi într-un mod absolut contra existenţei unei atmosfere la suprafaţa

Lunii; această atmosferă este probabil puţin densă, destul de subţire, dar astăzi ştiinţa admite în general că ea există.

– Nu pe munţi, nu vă fie cu supărare, ripostă necunoscutul, care nu voia să renunţe.

– Nu, dar în fundul văilor şi nedepăşind în înălţime cîteva sute de picioare.

– În tot cazul, aţi face bine să vă luaţi măsuri de precauţie, căci acest aer va fi îngrozitor de rarefiat.

– Oh, bunul meu domn, va fi totdeauna destul pentru un singur om; dealtfel, odată ajuns acolo sus, mă voi strădui să mi-l drămuiesc cum pot mai bine şi să nu respir decît la ocazii mari!

Un puternic hohot de rîs bubui în urechile misteriosului interlocutor, care-şi plimbă privirile asupra adunării sfidînd-o cu mîndrie.

– Prin urmare, reluă Michel Ardan cu un aer degajat, pentru că sîntem de acord asupra prezenţei unei oarecare atmosfere, iată-ne obligaţi să admitem prezenţa unei oarecare cantităţi de apă. Este o constatare care mă bucură grozav pentru soarta mea. Dealtfel, amabilul meu adversar, permiteţi-mi să supun atenţiei dumneavoastră încă o observaţie. Noi nu cunoaştem decît o parte a discului Lunii, şi dacă se găseşte mai puţin aer pe faţa pe care o privim, este posibil să fie mai mult pe faţa opusă.

– Şi pentru care motiv?

– Pentru că Luna, sub acţiunea atracţiei terestre, a luat forma unui ou al cărui mic vîrf noi îl zărim. De aici concluzia, potrivit calculelor lui Hansen, că centrul său de gravitaţie este situat în cealaltă emisferă. De aici, părerea că întreaga masă de aer şi de apă ar fi fost antrenată pe cealaltă faţă a satelitului nostru, în primele zile ale creării sale.

– Curate închipuiri!

– Nu, curate teorii, care se bazează pe legile mecanicii, şi mi se pare dificil să le respingem. Mă adresez, aşadar, acestei adunări şi pun la vot problema dacă viaţa, asemenea celei care există pe Pămînt, este posibilă pe suprafaţa Lunii?

Trei sute de mii de spectatori, în acelaşi timp, aplaudară propunerea.

Adversarul lui Michel Ardan vru să mai vorbească, dar nu se mai putu face auzit. Strigătele, ameninţările cădeau asupra lui ca grindina.

– De ajuns! De ajuns! ziceau unii.

– Alungaţi-l pe acest intrus! repetau alţii.

– Afară! Afară! striga mulţimea enervată.

Dar el, neclintit, agăţîndu-se cu mîinile de estradă, rămase nemişcat şi lăsă să treacă furtuna, care ar fi luat proporţii uriaşe dacă Michel Ardan n-ar fi liniştit-o cu un gest. Era prea cavaler pentru a-şi părăsi adversarul într-o asemenea împrejurare.

– Vreţi să adăugaţi cîteva cuvinte? îl întrebă el cu tonul cel mai graţios.

– Da! Sute, mii! răspunse necunoscutul cu vehemenţă. Sau mai degrabă, nu, doar unul singur! Pentru a stărui în experienţa dumneavoastră, trebuie să fiţi...

– Imprudent! Cum puteţi să mă consideraţi astfel, pe mine care am cerut un proiectil cilindric-conic prietenului meu Barbicane, pentru a nu mă învîrti pe drum ca veveriţele?

– Dar, nefericitule, înfiorătorul recul te va face bucăţi la plecare!

– Dragul meu adversar, aţi venit să puneţi degetul pe adevărata şi singura dificultate; totuşi, eu am o prea bună părere despre geniul industrial al americanilor, pentru a crede că ei nu vor izbuti s-o rezolve.

– Dar căldura dezvoltată de viteza proiectilului străbătînd păturile de aer?

– Oh, pereţii săi sînt groşi, şi eu voi străbate atît de repede atmosfera!

– Dar alimentele? Apa?

– Am socotit că pot să duc pentru un an, şi călătoria mea va dura patru zile!

– Dar aerul pentru a respira pe drum?

– Îl voi obţine prin procedee chimice.

– Dar căderea dumneavoastră pe Lună, dacă veţi ajunge vreodată?

– Ea va fi de şase ori mai puţin rapidă decît o cădere pe Pămînt, pentru că gravitaţia pe suprafaţa Lunii este de şase ori mai mică.

– Dar ea va fi suficientă pentru a vă face ţăndări.

– Şi cine mă va împiedica de a-mi încetini căderea cu ajutorul rachetelor aşezate în modul cel mai potrivit şi aprinse la momentul oportun?

– Dar, în sfirşit, presupunînd că toate dificultăţile vor fi rezolvate, toate piedicile înlăturate, grupînd toate şansele în favoarea dumneavoastră, admiţînd că veţi sosi viu şi nevătamat pe Lună, cum vă veţi întoarce?

– Nu mă voi întoarce.

GOOGLEADSENSE

La acest răspuns, care atingea sublimul prin simplitatea sa, adunarea rămase mută. Dar tăcerea sa fu mult mai semnificativă decît ar fi fost strigătele de entuziasm. Necunoscutul profită pentru a protesta pentru ultima dată.

– Vă sinucideţi în mod inevitabil, strigă el, şi moartea dumneavoastră, care nu va fi decît moartea unui smintit, nu va servi nici măcar ştiinţei!

– Continuaţi, generosul meu necunoscut, căci, într-adevăr, faceţi preziceri într-un mod tare agreabil.

– Ah! Este prea mult, strigă adversarul iui Michel Ardan, şi nu ştiu de ce mai continui o discuţie atît de puţin serioasă! Urmaţi-vă, dacă aşa vă place, această experienţă nebunească. Nu de dumneavoastră trebuia să mă leg!

– Oh! Nu vă jenaţi!

– Nu! Un altul va purta răspunderea faptelor dumneavoastră.

– Şi cine anume, mă rog? întrebă Michel Ardan cu o voce autoritară.

– Ignorantul care a organizat această încercare, pe cît de imposibilă, pe atît de ridicolă!

Atacul era direct. Barbicane, de la intervenţia necunoscutului, făcea violente eforturi să se stăpînească, să nu mai fiarbă ca un cazan pe foc, dar, văzîndu-se vizat atît de jignitor, se ridică grăbit şi merse drept spre adversar, care-l sfida în faţă, cînd deodată se văzu despărţit de el.

Estrada fu ridicată dintr-o dată de sute de braţe viguroase şi preşedintele Gun-Clubului trebui să împartă cu Michel Ardan onorurile triumfului. Platforma era grea, dar purtătorii se schimbau fără încetare şi fiecare se certa, lupta, se bătea pentru a oferi sprijinul umerilor săi la această manifestare.

Totuşi necunoscutul nu profita de larmă pentru a părăsi locul. Ar fi putut, dealtfel, din mijlocul acestei mulţimi îndesate? Nu, fără îndoială. În orice caz, el se menţinea în nndul întîi cu braţele încrucişate, fulgerîndu-l din ochi pe preşedintele Barbicane.

Acesta nu-l scăpă din vedere şi privirile celor doi oameni continuau să se înfrunte ca două săbii cu lama vibrînd.

Strigătele imensei mulţimi se menţinură la maxima lor intensitate în timpul acestui marş triumfal. Michel Ardan se complăcea evident. Faţa sa radia. Cîteodată estrada părea luată de tangaj şi ruliu, ca o navă bătută de valuri. Dar cei doi eroi ai mitingului aveau picioare de marinar, ei nu se clinteau şi vasul lor ajunse fară avarii în portul Tampa-Town. Michel Ardan reuşi, din fericire, să se sustragă ultimelor îmbrăţişări ale viguroşilor săi admiratori; el se refugie la hotelul Franklin, ajunse iute în camera sa şi se strecură cu rapiditate în pat, în timp ce o armată de sute de mii de oameni veghea sub ferestre.

În timpul acesta, o scenă scurtă, gravă, decisivă avu loc între personajul misterios şi preşedintele Gun-Clubului.

Barbicane, liber în sfirşit, merse drept spre adversarul său.

– Veniţi! îi zise el tăios.

Acesta îl urmă pe chei şi curînd amîndoi se găsiră singuri la intrarea unui debarcader care dădea spre Jone’s-Fall.

Acolo, aceşti duşmani, încă necunoscuţi unul altuia, se priviră.

– Cine sînteţi? întrebă Barbicane.

– Căpitanul Nicholl.

– Nu mă-ndoiam. Pînă acum întîmplarea nu v-a aruncat niciodată în drumul meu...

– Am venit.

– M-aţi insultat!

– Public.

– Şi îmi veţi da socoteală pentru această insultă.

– Pe loc.

– Nu. Doresc ca totul să se petreacă în secret, între noi doi.

Există o pădure situată la trei mile de Tampa, pădurea Skersnaw.

O cunoaşteţi?

– O cunosc.

– V-ar plăcea să intraţi în ea mîine dimineaţă, la ora cinci, dintr-o parte?

– Da, dacă la aceeaşi oră intraţi şi dumneavoastră, din cealaltă parte.

– Şi n-o să vă uitaţi puşca? spuse Barbicane.

– Nu, dacă nu veţi uita-o pe a dumneavoastră, răspunse Nicholl.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!