De la Pamant la Luna - Partea 1 - Capitolul 19

de Jules Verne

A doua zi, astrul zilei răsări foarte tîrziu pentru nerăbdarea publicului, care îl găsi cam leneş pentru un soare care trebuia să lumineze o asemenea sărbătoare. Barbicane, temîndu-se de întrebări indiscrete pentru Michel Ardan, ar fi vrut să reducă auditoriul la un mic număr de adepţi, la colegii săi, de exemplu. Dar ar fi fost ca şi cum ai încerca să stăvileşti Niagara. Aşadar, cu părere de rău, renunţă la proiectele sale şi îl lăsă pe noul său prieten să rişte o conferinţă publică. Noua sală a Bursei din Tampa-Town, în pofida dimensiunilor uriaşe, fu considerată insuficientă pentru ceremonie, căci reuniunea anunţată lua proporţiile unui adevărat miting.

Locul ales era o întinsă cîmpie situată în afara oraşului; în cîteva ore reuşiră să o ferească de razele soarelui; navele portului, bogate în vele, greemente catarge de rezervă, vergi, furnizară accesoriile necesare construirii unui cort colosal. În curînd, un uriaş cer de pînză se întinse peste cîmpia arsă şi o apără de arşiţa zilei. Acolo, trei sute de mii de persoane găsiră loc înfruntînd cu curaj, timp de mai multe ore, o temperatură înăbuşitoare, în aşteptarea sosirii francezului.

Din această mulţime de spectatori, o primă treime putea să vadă şi să audă, o a doua treime vedea rău şi nu auzea, iar în ce priveşte a treia, nu vedea nimic şi n-auzea nici atît. Totuşi, aceştia nu fură mai puţin zeloşi în a-şi împărţi cu dărnicie aplauzele.

La ora trei, Michel Ardan îşi făcu apariţia, însoţit de principalii membri ai Gun-Clubului. Dăduse braţul drept preşedintelui Barbicane şi braţul stîng lui J.T. Maston, mai radios decît soarele în plină zi şi aproape la fel de sclipitor.

Ardan se urcă pe o estradă, de la înălţimea căreia privirile sale se întindeau peste un ocean de pălării negre. El nu părea nicidecum stînjenit, nu-şi da aere; era acolo ca la el acasă: vesel, familiar, amabil. Uralelor care-l primiră le răspunse printr-un salut graţios, apoi, cu mîna, ceru linişte, linişte în care luă cuvîntul în limba engleză şi se exprimă foarte corect în aceşti termeni:

– Domnilor, zise el, deşi e foarte cald, vreau să profit de momentele dumneavoastră libere pentru a vă da cîteva explicaţii asupra unor proiecte ce par a vă interesa. Eu nu sînt nici orator, nici savant, şi nu socoteam că voi vorbi în public; dar prietenul meu Barbicane mi-a spus că aceasta vă face plăcere şi eu m-am supus acestei dorinţe. Aşadar, ascultaţi-mă cu cele şase sute de mii de urechi ale dumneavoastră şi scuzaţi greşelile oratorului.

Acest început simplu fu foarte apreciat de asistenţă, care-şi exprimă mulţumirea printr-un imens murmur de satisfacţie.

– Domnilor, continuă el, orice manifestare de aprobare sau dezaprobare nu vă este interzisă. După ce am convenit asupra acestui lucru, îmi permit să încep. Mai întîi, nu uitaţi că aveţi de-a face cu un neştiutor, a cărui ignoranţă merge atît de departe încît nu cunoaşte nici măcar piedicile din calea lui. Prin urmare, i s-a părut că era un lucru simplu, natural, uşor să intre într-un proiectil şi să plece în Lună. Această călătorie spre Lună trebuia să se facă, mai devreme sau mai tîrziu, şi în ceea ce priveşte modul de locomoţie adoptat, el urmează pur şi simplu legea progresului. Omul a început prin a călători în patru labe, apoi, într-o frumoasă zi, pe două picioare, apoi în căruţă, apoi cu poştalionul, cu diligenţa, apoi cu trăsura, apoi pe drumul de fier; ei bine, proiectilul este vehiculul viitorului, şi, la drept vorbind, planetele nu sînt decît nişte proiectile, simple ghiulele de tun lansate de Natură. Dar să revenim la vehiculul nostru. Unii dintre dumneavoastră, domnilor, au putut să creadă că viteza care îi va fi imprimată este excesivă; nu-i adevărat, toţi aştrii îl depăşesc în rapiditate şi Pămîntul însuşi, în mişcarea sa de translaţie în jurul Soarelui, ne duce cu sine de trei ori mai rapid. Iată cîteva exemple. Însă vă cer permisiunea de-a mă exprima în leghe, căc măsurile americane nu-mi sînt prea familiare şi mi-e frică să nu mă încurc în calculele mele.

Cererea păru întru totul simplă şi nu întîmpină nici o greutate. Oratorul îşi reluă discursul.

– Iată, domnilor, viteza diferitelor planete. Sînt obligat să recunosc că, în ciuda ignoranţei mele, cunosc cu multă precizie acest mic amănunt astronomic, dar în nici două minute veţi fi la fel de savanţi ca şi mine. Aflaţi, aşadar, că Neptun face cinci mii de leghe pe oră; Uranus, şapte mii; Saturn, opt mii opt sute cincizeci şi opt;

Jupiter, unsprezece mii şase sute şaptezeci şi cinci; Marte, douăzeci şi două de mii unsprezece; Pămîntul douăzeci şi şapte de mii cinci sute; Venus, treizeci şi două de mii o sută nouăzeci; Mercur, cincizeci şi două de mii cinci sute douăzeci; iar unele comete, un milion patru sute de mii de leghe la periheliu. În ceea ce ne priveşte pe noi, ca nişte adevăraţi hoinari care nu se grăbesc, viteza noastră nu va depăşi nouă sute de mii nouă sute de leghe şi ea va descreşte mereu! Vă întreb, avem motiv să ne extaziem? Oare nu-i evident că această viteză va fi depăşită într-o zi de viteze şi mai mari, cărora lumina şi electricitatea le vor fi probabil agenţii mecanici?

Nimeni nu păru să pună la îndoială această afirmaţie a lui Michel Ardan.

– Dragii mei auditori, reluă el, dacă ar fi să ne luăm după unele spirite mărginite - acesta-i calificativul care li se potriveşte - umanitatea ar fi închisă într-un cerc al lui Popilius, pe care ea nu ar şti să-l treacă, şi condamnată să trăiască fără perspective pe acest glob, fără ca vreodată să se poată avînta în spaţiile planetare! Dar nu va fi aşa! Se va merge în Lună, se va merge pe planete, se va merge în stele, cum se merge astăzi de la Liverpool la New-York, uşor, rapid, sigur, şi oceanul atmosferic va fi în curînd străbătut ca şi oceanele Lumii. Distanţa nu-i decît ceva relativ şi va sfîrşi prin a fi redusă la zero.

Adunarea, cu toate că era foarte exaltată în favoarea eroului francez, rămase puţin uimită în faţa acestei îndrăzneţe teorii. Michel

Ardan păru că o înţelege.

– Nu păreţi convinşi, bunele mele gazde, reluă el cu un surîs amabil. Ei bine! Să gîndim un pic. Ştiţi cît timp îi trebuie unui tren expres pentru a ajunge în Lună? Trei sute de zile. Nu mai mult. Un traseu de optzeci şi şase de mii patru sute zece leghe - dar ce înseamnă aceasta? Nici măcar de nouă ori ocolul Pămîntului, şi nu există marinar sau călător, un pic mai mişcăreţ, care să nu fi făcut mai mult de atîta în timpul existenţei sale. Gîndiţi-vă, aşadar, că eu nu voi avea de mers decît nouăzeci şi şapte de ore. Ah, vă închipuiţi că Luna este depărtată de Pămînt şi că trebuie să cugeţi mult înainte de a întreprinde aventura. Dar ce aţi spune dacă ar fi vorba de mers în Neptun, care gravitează la o mie una sută patruzeci şi şapte milioane de leghe de Soare? Iată o călătorie pe care puţini oameni ar putea-o face, chiar dacă ar costa numai cinci soli de fiecare kilometru! Baronul Rothschild însuşi, cu miliardul său, n-ar avea cu ce să-şi plătească locul, şi fără o sută patruzeci şi şapte de milioane ar rămîne în drum!

Acest mod de a argumenta păru că face multă plăcere adunării; dealtfel, Michel Ardan, obsedat de subiectul său, se lansă în el cu trup şi suflet, într-un avînt superb şi ştiindu-se ascultat cu lăcomie, reluă cu o siguranţă admirabilă:

– Ei bine, prieteni, această distanţă de la Neptun la Soare nu-i mare lucru, dacă o comparăm cu aceea a stelelor; într-adevăr, pentru a aprecia depărtarea de aceşti aştri, trebuie să intrăm în acea numărătoare uimitoare unde cel mai mic număr are nouă cifre şi unde miliardul este luat drept unitate. Vă cer scuze că sînt atît de bun cunoscător în această problemă, dar ea este de un interes pasionant. Ascultaţi şi judecaţi! Alfa din Centaur este la opt mii miliarde de leghe, Wega la cincizeci mii de miliarde, Sirius la cincizeci mii de miliarde, Arcturus la cincizeci şi două mii de miliarde, Steaua Polară la o sută şaptesprezece mii de miliarde, Capra la o sută şaptezeci mii de miliarde, alte stele la mii şi milioane şi miliarde de miliarde de leghe! Şi să mai faci caz de distanţa care separă planetele de Soare! Şi să mai susţii că această distanţă există! Eroare! Inexactitate! Greşeală de sens! Ştiţi ce gîndesc eu despre această lume care începe de la radiosul astru şi se sfîrşeşte la Neptun? Vreţi să cunoaşteţi teoria mea? Ea este cît se poate de simplă! Pentru mine, lumea solară este un corp solid, omogen, planetele care îl compun se presează, se ating, aderă, şi spaţiul existent între ele nu-i decît un spaţiu care desparte moleculele celui mai compact metal, argint sau fier, aur sau platină! Am, aşadar, dreptul de-a afirma şi repet cu o convingere care vă va pătrunde pe toţi: «Distanţa este un cuvînt fără rost, distanţa nu există!»

– Bine zis! Bravo! Ura! strigă într-un singur glas adunarea, entuziasmată de gesturile, de intonaţia oratorului, de îndrăzneala concepţiilor sale.

– Nu, strigă J.T. Maston mai puternic decît ceilalţi, distanţa nu există!

Şi dus de violenţa mişcărilor sale, de elanul corpului pe care cu greu şi-l putu înfrîna, era cît pe ce să cadă de pe estradă pe pămînt. Dar reuşi să-şi regăsească echilibrul şi evită căderea care i-ar fi dovedit cu brutalitate că distanţa nu era un cuvînt fără rost. Apoi discursul captivantului vorbitor îşi reluă cursul.

– Prieteni, zise Michel Ardan, gîndesc că această problemă este acum rezolvată. Dacă nu v-am convins pe toţi, este pentru că sunt timid în demonstraţiile mele, slab în argumentele mele şi trebuie să atribuiţi aceasta insuficientelor mele studii teoretice. Oricum, vă repet, distanţa de la Pămînt la satelitul său este realmente puţin Importantă şi nedemnă de a preocupa o minte serioasă. Eu nu cred, deci, că sînt prea îndrăzneţ spunînd că-n viitor se vor construi trenuri de proiectile în care se va face comod călătoria de la Pămînt la Lună. Nu vei avea să te temi nici de şoc, nici de zdruncinătură, nici de vreo deraiere; ele îşi vor atinge ţinta cu iuţeală, fără oboseală, în linie dreaptă, ca un «zbor de albină», pentru a vorbi în limba traperilor voştri. Nu vor trece nici douăzeci de ani, şi jumătate din locuitorii Pămîntului vor fi vizitat Luna.

– Ura! Ura pentru Michel Ardan! strigară cei prezenţi, chiar şi cei mai puţin convinşi.

– Ura pentru Barbicane! răspunse modest vorbitorul.

Acest act de recunoştinţă faţă de promotorul experienţei fu primit cu aplauze generale.

– Acum, prieteni, reluă Michel Ardan, dacă aveţi de pus unele întrebări, evident că veţi încurca pe un biet om ca mine, dar îmi voi da totuşi osteneala de-a vă răspunde.

Pînă aici, preşedintele Gun-Clubului avea motive să fie foarte mulţumit de întorsătura pe care o luase discuţia. Ea se purta pe tărîmul teoriilor speculative, în care Michel Ardan, înflăcărat de via sa imaginaţie, se arăta foarte sclipitor. Trebuia, prin urmare, să fie împiedicat să se abată spre problemele practice, din care ar fi ieşit mai puţin bine, fără îndoială. Barbicane se grăbi să ia cuvîntul şi îl întrebă pe noul său prieten dacă este de părere că Luna sau planetele sînt locuite.

– Ai pus o mare problemă, stimabilul meu preşedinte, răspunse oratorul surîzînd, totuşi, dacă nu mă înşel, oameni de o mare inteligenţă ca Plutarc, Swedenborg, Bernardin de Saint-Pierre şi mulţi alţii s-au pronunţat afirmativ. Privind din punctul de vedere al filozofiei naturale, aş fi îndemnat să gîndesc ca ei; mi-aş zice că nimic nu există nefolositor în lumea aceasta şi, răspunzînd la întrebarea ta printr-o altă întrebare, prietene Barbicane, aş afirma că dacă lumile sînt locuibile, atunci ele ori sînt locuite, ori au fost, ori vor fi.

– Foarte bine! strigară primele rînduri de spectatori, a căror opinie avea forţă de lege pentru ultimele rînduri.

– Nu se poate răspunde cu mai multă logică şi justeţe, zise preşedintele Gun-Clubului. Întrebarea se rezumă, aşadar, la aceasta: sînt lumile locuibile? Dinspre partea mea, cred că da.

– Şi eu, sînt sigur, răspunse Michel Ardan.

– Totuşi, replică unul dintre spectatori, sînt argumente contra posibilităţii de a locui în aceste lumi. Ar trebui, bineînţeles, ca cea mai mare parte dintre principiile de viaţă să fie modificate. Astfel, pentru a nu vorbi decît despre planete, ar însemna să fii ars în unele şi să fii îngheţat în altele, după cum ele sînt mai mult sau mai puţin depărtate de Soare.

– Regret, răspunse Michel Ardan, că nu-l cunosc personal pe onorabilul meu adversar, căci aş încerca să-i răspund. Obiecţia are valoarea ei, dar eu cred că se poate combate cu oarecare succes, la fel ca şi cele despre posibilitatea de locuire a lumilor. Dacă eram fizician, aş fi spus că dacă se cheltuieşte mai puţină energie calorică pentru planetele vecine Soarelui, şi, din contră, mai multă pentru planetele îndepărtate, acest simplu fenomen ajunge pentru a echilibra căldura şi a regla temperatura în aceste lumi, suportabilă pentru fiinţe organizate cum sîntem noi. Dacă eram naturalist, i-aş fi spus că, după afirmaţia mai multor savanţi iluştri, natura ne oferă pe Pămînt exemple de animale trăind în condiţii de viaţă cu totul diferite - că peştii respiră într-un mediu mortal altor animale, că amfibiile au o dublă existenţă destul de dificil de explicat, că anumiţi locuitori ai mărilor se menţin în straturi de apă la o mare adîncime şi suportă fără a fi striviţi presiuni de cincizeci sau şaizeci de atmosfere, că diverse insecte acvatice, insensibile la temperatură, se întîlnesc în acelaşi timp în izvoarele fierbinţi şi în întinderile îngheţate ale Oceanului îngheţat, în sfirşit, că trebuie să recunoaştem naturii o diversitate în mijloacele sale de acţiune, deseori de neînţeles, dar nu mai puţin reală şi care merge pînă la atotputernicie. Dacă aş fi chimist, i-aş spune că aeroliţii, aceste corpuri fără îndoială formate în afara lumii terestre, au dezvăluit la analiză urme neîndoielnice de carbon, că această substanţă nu-şi datoreşte originea decît unor fiinţe organizate, şi că, în urma experienţelor lui Reichenbach, ea trebuie să fi fost în mod necesar «animalizată». În sfirşit, dacă eram teolog, i-aş fi spus că învierea pare, după părerea sfintului Pa vel, a fi aplicată nu numai pe Pămînt, ci în toate lumile cereşti. Dar eu nu sînt nici teolog, nici chimist, nici naturalist, nici fizician. De asemenea, în perfecta mea neştiinţă a marilor legi care dirijează universul, eu mă limitez să răspund: nu ştiu dacă lumile sînt locuite şi, pentru că nu ştiu, mă duc să văd!

Adversarul teoriilor lui Michel Ardan avea să încerce să-i opună alte argumente? Era imposibil să spui dacă da sau nu, căci strigătele frenetice ale mulţimii ar fi împiedicat de a se face cunoscută orice opinie. Atunci cînd liniştea se restabili pînă în grupurile cele mai îndepărtate, victoriosul orator se mulţumi să adauge:

– Vă daţi seama, vrednicii mei yankei, că această uriaşă problemă a fost abia atinsă de mine; nu vreau deloc să vă fac aici un curs public şi să susţin o teză despre acest subiect vast. Există o întreagă serie de argumente în favoarea posibilităţii de locuire a lumilor. Eu o las la o parte. Permiteţi-mi numai să insist asupra unui punct. Oamenilor care susţin că planetele nu sînt locuite, trebuie să li se răspundă: poate că aveţi dreptate, doar dacă a fost demonstrat că Pămîntul este cea mai bună dintre lumile posibile; dar nu-i aşa, orice ar fi zis Voltaire. Planeta noastră nu are decît un satelit, pe cînd Jupiter, Uranus, Saturn, Neptun au mai mulţi în serviciul lor, avantaj care nu-i deloc de dispreţuit. Dar ceea ce face mai cu seamă globul nostru puţin confortabil este înclinaţia axei sale pe orbită. De aici, inegalitatea zilelor şi a nopţilor, de aici această diversitate incomodă de anotimpuri. Pe nenorocosul nostru sferoid e totdeauna prea cald sau prea frig, ger iarna, arşiţă vara - este planeta guturaiului, a răcelilor, a congestiilor pulmonare - în timp ce pe suprafaţa lui Jupiter, de exemplu, unde axa este foarte puţin înclinată, locuitorii ar putea profita de temperaturi invariabile; este zona primăverilor, zona verilor, zona toamnelor şi zona iernilor veşnice; fiecare locuitor de pe Jupiter poate alege climatul care-i place şi să se pună pentru toată viaţa la adăpostul variaţiilor de temperatură. Veţi admite fără greutate această superioritate a lui Jupiter faţă de planeta noastră, fără a vorbi de anii săi care durează doisprezece ani fiecare. Ba, mai mult, este clar pentru mine că sub aceste auspicii şi în aceste condiţii minunate de existenţă, locuitorii acestei lumi fericite sînt fiinţe superioare, că savanţii acolo sînt mai savanţi, că artiştii sînt mai artişti, că răii sînt mai puţin răi şi că cei buni sînt mai buni. Vai! Ce-i lipseşte sferoidului nostru pentru a atinge această perfecţiune? Nu mare lucru! O axă de rotaţie mai puţin înclinată faţă de planul orbitei sale.

– Ei bine, strigă o voce năvalnică, să ne unim eforturile, să inventăm maşini şi să redresăm axa Pămîntului!

Un tunet de aplauze izbucni la această propunere, al cărei autor era şi nu putea fi decît J.T. Maston. Este probabil ca impetuosul secretar să fi fost mînat de instinctele sale de inginer pentru a se încumeta la această propunere îndrăzneaţă. Dar trebuie spus - căci este adevărul - că mulţi îl spriiiniră cu strigătele lor şi, fără îndoială, dacă ar fi avut punctul de sprijin cerut de Arhimede, americanii ar fi construit o pîrghie capabilă să ridice Pămîntul şi să-i îndrepte axa.

Dar punctul de sprijin, iată ceea ce le lipsea acestor cutezători mecanici.

Totuşi, această idee «eminamente practică» avu un succes enorm; discuţia fu suspendată timp de mai bine de un sfert de oră şi mult timp, foarte mult timp încă, se vorbi în Statele Unite ale Americii de propunerea formulată atît de energic de secretarul permanent al Gun-Clubului.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!