De la Pamant la Luna - Partea 1 - Capitolul 18

de Jules Verne

Dacă această fulgerătoare noutate, în loc să zboare pe firele electrice, ar fi sosit pur şi simplu prin poştă şi într-un plic sigilat, dacă funcţionarii francezi, irlandezi, din Terra-Nova, americani, n-ar fi fost în mod firesc părtaşi la mărturisirea telegrafului, Barbicane n-ar fi ezitat nici măcar o clipă. El ar fi tăcut, din prudenţă şi pentru a nu-şi deprecia opera. Această telegramă putea ascunde o înşelătorie, ea venind, mai ales, de la un francez. Cum arăta oare acel om, destul de curajos pentru a concepe numai ideea unei asemenea călătorii? Şi dacă acest om exista, nu era cumva un nebun care trebuia închis într-un balamuc şi nu într-un proiectil?

Dar telegrama era cunoscută, căci aparatele de transmisie sînt prin natura lor prea puţin discrete, şi propunerea lui Michel Ardan străbătea deja diferitele state ale Uniunii. Astfel încît Barbicane n-avea nici o posibilitate de a tăcea. El îi întruni, aşadar, pe colegii săi prezenţi la Tampa-Town şi, fără a-i lăsa să vadă ce gîndeşte, fără a comenta cîtă încredere trebuie acordată telegramei, citi cu calm textul laconic.

– Imposibil! De necrezut! Curată glumă! Îşi bate joc de noi! Ridicol! Absurd!

Toată seria de expresii care servesc la exprimarea nesiguranţei, neîncrederii, prostiei, nebuniei se debitară timp de cîteva minute, însoţite de gesturile folosite în astfel de împrejurare. Fiecare zîmbea, rîdea, ridica din umeri sau hohotea de rîs, după cum îi era dispoziţia.

Singur J.T. Maston avu o ieşire admirabilă.

– Asta-i o idee! strigă el.

– Da, îi răspunse maiorul, dar dacă este permis cîteodată să ai asemenea idei, le ai cu condiţia ca nici măcar să nu-ţi treacă prin gînd să le pui în aplicare.

– Şi de ce nu? replică înflăcărat secretarul Gun-Clubului, decis să discute. Dar nu vrură să-l întărite mai mult.

Totuşi, numele lui Michel Ardan începea să circule prin oraşul Tampa. Străinii şi localnicii se priveau, se întrebau şi vorbeau în glumă nu despre acest european - un mit, un individ himeric - ci despre J.T. Maston, care putuse crede în existenţa acestui personaj legendar. Cînd Barbicane propusese să se trimită un proiectil în Lună, fiecare găsise experienţa naturală, posibilă, o simplă treabă de balistică! Dar ca o fiinţă raţională să se ofere să plece în proiectil, să încerce să facă această călătorie de necrezut era o propunere fantezistă, o glumă, o farsă şi, pentru a folosi un cuvînt pentru care francezii au o traducere exactă în limba lor maternă, un humbug.

Ironiile ţinură pînă seara fără încetare şi se poate afirma că toată Uniunea fu cuprinsă de un hohot de rîs nepotolit, ceea ce nu prea era obişnuit într-o ţară unde experienţele imposibile găsesc cu plăcere predicatori, adepţi, partizani.

Totuşi, propunerea lui Michel Ardan, ca toate ideile noi, nu înceta să frămînte unele spirite. Aceasta stînjenea cursul de emoţii obişnuite. «Nimănui nu-i trecuse prin minte aşa ceva». Acest incident deveni în curînd o obsesie prin însăşi ciudăţenia sa. Mulţi se gîndeau la el. Cîte lucruri negate în ajun nu devin a doua zi realităţi! Pentru ce această călătorie nu s-ar realiza într-o zi sau alta? Dar, în orice caz, omul care voia să rişte astfel trebuie să fie nebun şi, hotărît lucru, de vreme ce proiectul său nu putea fi luat în serios, el ar face mai bine să tacă, în loc să tulbure o populaţie întreagă cu trăsnelile sale caraghioase.

Dar, mai întîi, acest personaj exista de-adevăratelea? Mare întrebare! Acest nume, Michel Ardan, nu era necunoscut în America. El aparţinea unui european deseori citat pentru experienţele sale curajoase. Apoi, telegrama trimisă să traverseze adîncimile Atlanticului, indicarea navei pe care zicea că s-a îmbarcat francezul, data exactă a sosirii sale apropiate, toate aceste precizări dădeau propunerii un oarecare caracter de verosimilitate.

Dar trebuie să fii cu conştiinţa împăcată. Curînd indivizi izolaţi se strînseră în grupuri, grupările se măriră sub acţiunea curiozităţii, ca atomii în virtutea atracţiei moleculare, şi, în sfîrşit, rezultă o mulţime compactă, care se îndreptă spre locuinţa preşedintelui Barbicane.

Acesta, după sosirea telegramei, nu se pronunţase, lăsînd să se audă părerea lui J.T. Maston, fară a manifesta nici aprobare, nici dezaprobare; tăcea şi îşi propusese să aştepte evenimentele; dar nu pusese la socoteală nerăbdarea publică şi văzu cu nemulţumire populaţia din Tampa strîngîndu-se sub ferestrele sale. Curînd murmure, vociferări îl obligară să se arate. Se vedea că are toate îndatoririle şi, în consecinţă, toate neplăcerile celebrităţii.

El apăru, aşadar. Se făcu linişte şi un cetăţean, luînd cuvîntul, îi puse fară înconjur următoarea întrebare:

– Persoana specificată în telegramă sub numele de Michel Ardan este în drum spre America, da sau nu?

– Domnilor, răspunse Barbicane, nici eu nu ştiu mai mult ca voi.

– Trebuie să ştim! strigară voci nerăbdătoare.

– Timpul ne va arăta, răspunse cu sînge rece preşedintele.

– Timpul nu are dreptul să ţină cu sufletul la gură o ţară întreagă, reluă oratorul. Aţi modificat planurile proiectilului, aşa cum cere telegrama?

– Încă nu, domnilor, dar, aveţi dreptate, trebuie să ştim la ce ne putem aştepta; telegraful care a produs toată această emoţie va binevoi să completeze informaţiile.

– La telegraf! La telegraf! strigă mulţimea.

Barbicane coborî şi, în fruntea numeroasei gloate, se îndreptă spre birourile administraţiei.

Cîteva minute mai tîrziu, o telegramă fu trimisă reprezentantului armatorilor din Liverpool. Se cerea răspuns la următoarele întrebări:

«Ce este cu nava A TLANTA? Cînd a părăsit Europa? Avea la bordul ei un francez cu numele de Michel Ardan?»

După două ore, Barbicane primea informaţii de o precizie care nu lăsa loc nici la cea mai mică îndoială.

«Nava ATLANTA a pornit din Liverpool la 2 octombrie, navigînd spre Tampa-Town, avînd la bordul său un francez, trecut în registrul pasagerilor sub numele de Michel Ardan.»

La această adeverire a primei telegrame, în ochii preşedintelui se aprinsese o flacără neaşteptată, pumnii săi se strînseră cu violenţă şi fu auzit murmurînd:

– Prin urmare, este adevărat! Aşadar, este posibil! Acest francez există! Şi în cincisprezece zile va fl aici! Dar este un nebun! O minte înfierbîntată! Niciodată nu voi consimţi...

Şi totuşi, în aceeaşi seară, el scrie casei Breadwill and Co., rugînd-o să suspende pînă la noi ordine turnarea proiectilului.

Acum, să povestim despre emoţia de care fu cuprinsă întreaga

Americă, cum efectul comunicării lui Barbicane deveni de zece ori mai mare, ce ziceau jurnalele Uniunii, felul în care ele acceptară noutatea şi în ce mod cîntară sosirea acestui erou al vechiului continent; să zugrăvim agitaţia febrilă în care trăia flecare, numărînd orele, numărînd minutele, numărînd secundele; să dăm o imagine, chiar dacă ştearsă, a acestei obsesii chinuitoare a tuturor minţilor stăpînite de un singur gînd; să arătăm cum ocupaţiile au cedat unei singure preocupări; cum lucrul s-a oprit, comerţul a fost suspendat, navele gata de plecare au rămas ancorate în port pentru a nu pierde sosirea Atlantei, garnituri de tren au venit pline şi s-au întors goale, iar golful Espiritu-Santo era străbătut fără încetare de nave cu aburi, pacheboturi, iahturi de croazieră, ambarcaţiuni de toate dimensiunile; să enumerăm toate acestea, amintind şi de miile de curioşi care sporiseră de patru ori, în numai cincisprezece zile, populaţia din Tampa-Town şi care au trebuit să stea în corturi ca armata în campanie, este, fară doar şi poate, o sarcină pe deasupra puterilor omeneşti şi care nu poate fl întreprinsă fără cutezanţă.

La 20 octombrie, la ora nouă dimineaţa, semafoarele canalului

Bahama semnalară o trîmbă groasă de fum la orizont. Două ore mai tîrziu, o mare navă cu aburi schimba cu ele semnalele de recunoaştere.

De îndată, numele Atlantei ajunse la Tampa-Town.

La orele patru, nava engleză ancora în rada golfului Espiritu-Santo.

La ora cinci, ea străbătea rada Hillisboro cu toată viteza. La ora şase ancora în portul Tampa.

Ancora încă nu se înfipsese în nisip, că cinci sute de ambarcaţiuni înconjurară Atlanta şi steamerul fu luat cu asalt. Barbicane străbătu primul bastingajele şi cu o voce a cărei emoţie în zadar încerca s-o stăpînească, strigă:

– Michel Ardan!

– Prezent! răspunse un individ urcat pe dunetă.

Barbicane, cu braţele încrucişate, cu privirea întrebătoare, cu gura mută, se uita ţintă la călătorul de pe Atlanta.

Era un bărbat de patruzeci şi doi de ani, înalt, dar puţin adus din spate, ca acele cariatide care poartă balcoane pe umerii lor. Capul puternic, precum o căpăţînă de leu, îşi scutura cîteodată părul bogat ca o adevărată coamă. O faţă scurtă, lată la tîmple, împodobită cu o mustaţă zbîrlită ca smocurile de blană ale unei pisici şi cu mici mănunchiuri de păr gălbui crescut pe obraji, ochii rotunzi, puţin rătăciţi, cu o privire de miop, completau această fizionomie cît se poate de felină. Dar nasul avea o linie îndrăzneaţă, gura era deosebit de umană, fruntea înaltă, inteligentă şi brăzdată ca un cîmp care nu rămîne niciodată în paragină. În sfirşit, un trunchi viguros şi bine înfipt pe lungile-i picioare, braţe musculoase, ca nişte pîrghii puternice şi bine fixate, un mers hotărît făceau din acest european un tip solid, «mai degrabă forjat decît turnat», pentru a împrumuta una din expresiile artei metalurgice.

Discipolii lui Lavater sau Gratiolet ar fi descifrat fără dificultate pe craniul şi figura acestui personaj semnele de netăgăduit ale combativităţii, cu alte cuvinte ale curajului în caz de primejdie şi ale tendinţei de a învinge obstacolele; acelea ale bunăvoinţei şi acelea ale înclinaţiei pentru extraordinar, instinct care face unele temperamente să se pasioneze pentru lucruri supraomeneşti; dar, în schimb, liniile care indică setea de înavuţire, această necesitate de a acumula şi de a dobîndi, lipseau cu totul.

Pentru a isprăvi cu descrierea fizică a pasagerului de pe Atlanta, trebuie să semnalăm veşmintele sale largi, bogat răscroite, pantalonii şi paltonul ample, cusute cu o asemenea risipă de stofă, că însuşi Michel Ardan se poreclise «moartea postavului», cravata sa legată neglijent, gulerul cămăşii deschis cu dărnicie, de unde se ivea un gît robust, manşetele mereu desfăcute, de sub care scăpau mîinile sale fără astîmpăr.

Se simţea că, pînă şi în cele mai cumplite ierni sau primejdii, acest om nu tremura niciodată şi în faţa nimănui.

Dealtfel, pe puntea vasului, în mijlocul mulţimii, el se ducea, venea, nu stătea locului, «trăgîndu-şi ancora», cum spuneau mateloţii, gesticulînd, tutuind pe toată lumea şi rozîndu-şi unghiile cu o lăcomie nervoasă. Era unul dintre acei originali pe care Creatorul îi inventează într-un moment de fantezie şi al căror tipar îl distruge imediat.

Într-adevăr, personalitatea morală a lui Michel Ardan oferea un cîmp larg observaţiilor analistului. Acest om uimitor trăia într-o continuă tendinţă de a exagera şi nu depăşise încă vîrsta superlativelor; obiectele se perindau pe retina ochiului său cu dimensiuni nemăsurate; de aici, o asociaţie de idei gigantice - el vedea totul în mare, cu excepţia dificultăţilor şi a oamenilor.

Era, dealtfel, o natură darnică, cu instinct de artist, un băiat spiritual, care nu rostea vorbe de duh ca să impresioneze, ci, mai degrabă, ca să nimerească ţinta. În discuţii, preocupat prea puţin de logică, nesupus silogismului, pe care nu l-ar fi inventat niciodată, el îşi apăra părerile cum putea. Adevărat scandalagiu, el arunca în pieptul adversarului argumente ad hominem de un efect sigur şi îi plăcea să lupte cu ghearele şi cu dinţii pentru cauzele deznădăjduite.

Printre alte manii, el se proclama «un neştiutor sublim», ca Shakespeare, şi-şi făcea o profesie de credinţă din a-i dispreţui pe savanţi: «Nişte oameni, zicea el, care nu fac decît să marcheze punctele, cînd noi jucăm partida». Era, într-un cuvînt, un nomad din lumea piscurilor şi a minunilor, un aventuros, dar nu un aventurier, un temerar, un Phaeton, conducînd în goana mare carul Soarelui, un Icar cu aripi de rezervă. În plus, el plătea cu propria sa persoană şi plătea bine, se arunca cu capul înainte în acţiuni nebuneşti, îşi tăia orice posibilitate de a da înapoi cu mai mult zel decît Agathocles, şi, gata să-şi rupă oasele la orice oră, sfîrşea, în mod constant, prin a recădea pe propriile-i picioare, ca drăcuşorii din esenţă de soc cu care se amuză copiii.

Pe scurt, deviza sa era «Orice ar fl!», şi dragostea pentru imposibil o «ruling pasion»[5], după frumoasa expresie a lui Pope.

Dar acest om întreprinzător avea şi defectele calităţilor sale. «Cine nu riscă nu cîştigă», se zice. Ardan risca adeseori, şi n-avea mai mult cîştig din asta. Era un gîde al banului, un butoi al Danaidelor. Om perfect dezinteresat, dealtfel, el facea tot atîtea fapte de vitejie cîte nebunii; milos, generos, el n-ar fl semnat «bun de spînzurat» nici pentru cel mai crud duşman şi s-ar fl vîndut ca sclav pentru a răscumpăra un negru.

În Franţa, în Europa, toată lumea cunoştea acest personaj interesant şi gălăgios. Nu-i trîmbiţa oare numele, fară încetare, glasul faimei pusă în slujba sa? Nu trăia el într-o casă de sticlă, luînd universul întreg drept confident al celor mai intime secrete ale lui? Dar avea şi o admirabilă colecţie de duşmani, printre cei pe care, mai mult sau mai puţin, i-a ofensat, i-a supărat, i-a răsturnat fără milă, făcîndu-şi drum cu coatele prin mulţime.

Totuşi, îndeobşte era iubit, tratat ca un copil răzgîiat. Era, cum zice expresia populară, «un om pe care să-l iei aşa cum e» şi merita «să-l iei». Toţi se interesau de experienţele sale îndrăzneţe şi îl urmăreau cu privirea neliniştită.

Îl ştiau de un curaj atît de lipsit de prudenţă! Atunci cînd vreun prieten voia să-l oprească prezicîndu-i o viitoare catastrofa, el răspundea cu un surîs prietenos şi fără a bănui că citează unul dintre cele mai frumoase proverbe arabe: «Pădurea nu-i arsă decît de propriii ei copaci».

Aşa era acest pasager de pe Atlanta, totdeauna agitat, totdeauna fierbînd sub acţiunea unui foc lăuntric, totdeauna emoţionat, nu pentru ceea ce venea să facă în America - nici nu se gîndea la aşa ceva - dar ca efect al temperamentului său înflăcărat. Dacă vreodată nişte oameni au oferit un contrast mai izbitor, aceştia fură bineînţeles francezul Michel Ardan şi yankeul Barbicane, amîndoi, totuşi, întreprinzători, îndrăzneţi, curajoşi de felul lor.

Contemplarea în care căzuse preşedintele Gun-Clubului în prezenţa acestui rival, care venea să-l pună pe el pe planul al doilea, fu repede întreruptă de uralele şi strigătele mulţimii. Aceste strigăte deveniră atît de furtunoase şi entuziasmul luă forme atît de personale, încît Michel Ardan, după ce strînse mii de mîini în care era să-şi lase cele zece degete, trebui să se refugieze în cabina sa.

Barbicane îl urmă fără a scoate un cuvînt.

– Dumneata eşti Barbicane? îl întrebă Michel Ardan îndată ce fură singuri, cu tonul cu care ar fi vorbit cuiva cu care era prieten de douăzeci de ani.

– Da, răspunse preşedintele Gun-Clubului.

– Ei bine, bună ziua, Barbicane. Cum merg treburile? Foarte bine? Atunci, cu atît mai bine! Cu atît mai bine!

– Deci, zise Barbicane, fară altă introducere în materie, eşti hotărît să pleci?

– Absolut hotărît.

– Nimic nu te va opri?

– Nimic. Ai modificat proiectilul aşa cum indica telegrama mea?

– Am aşteptat sosirea dumitale. Dar, întrebă Barbicane insistînd din nou, te-ai gîndit bine?

– Dacă m-am gîndit? Am eu timp de pierdut? Am găsit ocazia să fac o plimbare în Lună şi profit de ea, asta-i tot. Mi se pare că nu merită atîtea reflecţii.

Barbicane îl sorbea din ochi pe acest om care vorbea despre proiectul său de călătorie cu o uşurinţă, o nepăsare atît de completă şi cu o atît de desăvîrşită lipsă de îngrijorare.

– Dar, cel puţin, îi zise el, ai un plan, mijloace de a-l executa?

– Excelente, dragul meu Barbicane. Dar permite-mi să fac o remarcă: îmi place să istorisesc povestea mea doar o singură dată, întregii lumi, şi să nu mai fie vorba de ea. Aceasta va evita repetările. Prin urmare, dacă n-ai altă idee mai bună, convoacă-ţi prietenii, colegii, tot oraşul, toată Florida, toată America, dacă vrei, şi mîine eu voi fi gata să dezvălui mijloacele mele şi să răspund obiecţiilor, oricare vor fi. Fii liniştit, le voi aştepta fără să dau înapoi. Eşti de acord?

– Sînt de acord, răspunse Barbicane.

Acestea fiind zise, preşedintele ieşi din cabină şi împărtăşi mulţimii propunerea lui Michel Ardan. Cuvintele sale fură întîmpinate cu tropăituri şi strigăte de bucurie. Această decizie preîntîmpină orice dificultate. A doua zi fiecare putea să-l contemple în voie pe eroul european. Totuşi, unii spectatori mai încăpăţînaţi nu vrură să părăsească puntea Atlantei şi petrecură noaptea la bord. Printre alţii, J.T. Maston îşi înşurubase cîrligul în dunetă şi ar fi fost nevoie de un cabestan pentru a-l smulge de acolo.

– Este un erou! Un erou! striga el pe toate tonurile. Iar noi nu sîntem decît nişte papă-lapte pe lîngă acest european!

În ceea ce-l priveşte pe preşedinte, după ce-i pofti pe vizitatori să se retragă, reintră în cabina pasagerului şi n-o părăsi pînă în momentul cînd clopotul navei sună cartul miezului nopţii.

La ora aceea, cei doi rivali de mare popularitate îşi strîngeau cu căldură mîna, iar Michel Ardan îl tutuia pe preşedintele Barbicane.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!