De la Pamant la Luna - Partea 1 - Capitolul 13

de Jules Verne

Din clipa cînd membrii Gun-Clubului făcură alegerea în detrimentul Texasului, oricare om din America, unde toată lumea ştie să citească, îşi făcu o datorie din a studia geografia Floridei. Niciodată librarii nu vîndură atîtea volume din «Bartram's travel în Florida», «Roman's natural history of East and west Florida», «William's territory of Florida», «Cleland on the culture of the Sugar-Cane în East Florida». Trebui să se tipărească noi ediţii. Era o furie în toată legea.

Barbicane avea de făcut ceva mai bun decît să citească; el voia să vadă cu proprii săi ochi şi să fixeze poziţia locului unde se va turna Columbiadul. De aceea, fară să piardă o clipă, puse la dispoziţia Observatorului din Cambridge fondurile necesare pentru construirea unui telescop şi trată cu firma Breadwill and Co. din Albany confecţionarea proiectilului din aluminiu, apoi părăsi Baltimorul, însoţit de J.T. Maston, de maiorul Elphiston şi de directorul uzinei Goldspring.

A doua zi, cei patru tovarăşi de drum sosiră la New-Orleans. Acolo ei se îmbarcară de îndată pe Tampico, navă aparţinînd marinei federale, pe care guvernul o punea la dispoziţia lor, şi porniră, lăsînd în urmă ţărmurile Louisianei care dispărură curînd din ochii lor.

Traversarea n-a fost prea lungă; două zile după plecarea sa, Tampico străbătuse patru sute optzeci de mile şi ajunsese la ţărmul Floridei.

Apropiindu-se, Barbicane se văzu în prezenţa unui pămînt stîncos, plat, cu o înfăţişare destul de stearpă. După ce trecu pe lîngă o serie de golfuri mici, bogate în stridii şi homari, Tampico ajunse în golful Espiritu-Santo.

Acest golf se împărţea în două rade alungite, rada Tampa şi rada Hillisboro, a cărei intrare îngustă o străbătu steamerul. După puţin timp, fortul Brooke îşi contură bateriile sale razante deasupra valurilor, şi oraşul Tampa apăru culcat cu nepăsare în fundul micului port natural format de gura fluviului Hillisboro.

Acolo ancoră Tampico la 22 octombrie, la orele şapte seara; cei patru pasageri debarcară fără întîrziere.

Barbicane îşi simţi inima bătînd puternic atunci cînd păşi pe pămîntul floridian; i se părea că-l pipăie cu piciorul, aşa cum face un arhitect cu o casă căreia îi verifică rezistenţa. J.T. Maston rîcîi pămîntul cu capătul cîrligului său.

– Domnilor, zise atunci Barbicane, nu avem timp de pierdut şi chiar de mîine vom porni călare să cunoaştem regiunea.

În momentul sosirii lui Barbicane, cei trei mii de locuitori din Tampa-Town veniseră în întîmpinarea sa, onoare pe care i-o datorau din plin preşedintelui Gun-Clubului care îi favorizase cu alegerea sa.

Ei îl primiră în mijlocul unor aclamaţii formidabile; dar Barbicane fugi de toate ovaţiile, luă o cameră la hotelul Franklin şi nu vru să primească pe nimeni. Meseria de om celebru nu i se potrivea în nici un fel.

În ziua următoare, 23 octombrie, cai mici de rasă spaniolă, focoşi şi plini de vigoare, tropăiau sub ferestrele sale. Dar, în loc de patru, se aflau cincizeci de cai cu călăreţii lor. Barbicane coborî însoţit de cei trei colegi şi se miră la început că se găseşte în mijlocul unui asemenea alai. El observă că, în plus, flecare călăreţ purta o carabină în bandulieră şi pistoale la oblîncul şeii. Cauza unei astfel de desfăşurări de forţe îi fu de îndată lămurită de un tînăr floridian, care-i spuse:

– Domnule, sînt seminoli pe aici.

– Ce seminoli?

– Sălbatici care cutreieră preriile, şi noi am considerat prudent să vă facem o escortă.

– Phii! făcu J.T. Maston urcîndu-se pe cal.

– În sfîrşit, reluă floridianul, este mai sigur aşa.

– Domnilor, răspunse Barbicane, vă mulţumesc pentru atenţia voastră, şi acum, la drum!

Mica trupă se puse de îndată în mişcare, şi dispăru într-un nor de praf. Era ora cinci dimineaţă, soarele strălucea sus pe cer şi termometrul arăta 84° F, dar răcoarea brizei marine micşora această temperatură ridicată.

Părăsind Tampa-Town, Barbicane coborî spre sud şi merse de-a lungul coastei pentru a ajunge la creek-ul Alifia. Acest mic rîu se vărsa în golful Hillisboro, la douăsprezece mile mai jos de Tampa-Town. Barbicane şi escorta o luară pe malul drept, urcînd spre est.

În curînd valurile golfului dispărură în spatele unei ridicături de pămînt şi cîmpia floridiană se oferi ea singură privirilor.

Florida se împarte în două părţi: una la nord, mai populată, mai puţin părăsită, cu Tallahassee drept capitală şi cu Pensacola, unul dintre principalele arsenale maritime ale Statelor Unite; alta, între America şi golful Mexicului, ale căror ape o cuprind, nu-i decît o peninsulă îngustă, roasă de curentul Golfstream, limbă de pămînt pierdută în mijlocul unui mic arhipelag pe care îl străbat numeroase nave de pe canalul Bahama. Este santinela înaintată a golfului marilor furtuni.

Suprafaţa acestui stat este de treizeci şi opt de milioane, treizeci şi trei de mii două sute şaizeci şi şapte de acri, în mijlocul cărora trebuia ales un acru situat în partea de dincoace de paralela douăzeci şi opt şi convenabil acţiunii; de aceea, Barbicane, călărind, studia cu atenţie configuraţia solului şi natura sa particulară.

Florida, descoperită de Juan Ponce de Leon în 1512, în ziua de Florii, a fost mai întîi numită Duminica Floriilor. Nu i se prea potrivea această denumire încîntătoare, datorită malurilor sale sterpe şi pîrjolite. Dar, la cîteva mile de ţărm, natura terenului se schimba puţin cîte puţin, şi regiunea se dovedea vrednică de numele său; solul era întretăiat de o reţea de creek-uri, rîuri, cursuri de apă, heleştee, de mici lacuri, încît te puteai crede în Olanda sau Guyana; dar ţinutul se înălţa simţitor şi-şi dezvăluia în curînd ogoarele, unde reuşeau toate producţiile vegetale din nord şi din sud, cîmpiile sale imense în care soarele tropical şi apele conservate în argila solului întruneau toate condiţiile de cultură, apoi, în sfirşit, culturile de ananas, igname, de tutun, orez, bumbac şi trestie de zahăr, care se întindeau cît vezi cu ochii, arătîndu-şi bogăţiile cu o risipă nepăsătoare.

Barbicane păru foarte satisfăcut cînd constată ridicarea progresivă a terenului, şi cînd J.T. Maston îl întrebă de ce, îi răspunse:

– Onorabilul meu prieten, avem un interes de prim ordin să turnăm Columbiadul nostru pe ridicăturile de pămînt.

– Pentru a fi mai aproape de Lună? strigă secretarul Gun-Clubului.

– Nu, răspunse Barbicane surîzînd. Ce contează cîţiva stînjeni mai mult sau mai puţin? Nu, dar în mijlocul terenurilor ridicate lucrările noastre se vor desfăşura mai cu uşurinţă. Nu vom avea de luptat cu apele, ceea ce ne va scuti de tubaje lungi şi scumpe, şi e un lucru demn de luat în seamă, atunci cînd trebuie să sapi un puţ cu o adîncime de nouă sute de picioare.

– Aveţi dreptate, zise atunci inginerul Murchison, trebuie, pe cît posibil, să evităm cursurile de apă în timpul forajului; dar dacă vor întîlni surse de apă, nu-i nici o nenorocire: maşinile noastre le vor seca sau le vor schimba direcţia. Nu este vorba aici de un puţ artezian strîmt şi întunecos unde burghiul, dulia, sonda, într-un cuvînt toate uneltele de forat, să lucreze orbeşte. Nu. Noi vom opera sub cerul liber, în plină zi, cu sapa sau tîrnăcopul în mînă, şi, cu sprijinul minerilor, vom munci cu spor.

– Totuşi, reluă Barbicane, dacă datorită ridicăturii solului sau naturii sale putem evita o luptă cu apele subterane, munca va fi mai rapidă şi mai desăvîrşită. Să căutăm deci să deschidem tranşeea noastră într-un teren situat la cîteva sute de stînjeni deasupra nivelului mării.

– Aveţi dreptate, domnule Barbicane, şi, dacă nu mă înşel, vom găsi în scurt timp un loc convenabil.

– Ah, aş vrea să mă văd la prima lovitură de cazma! zise preşedintele.

– Şi eu la ultima! strigă J.T. Maston.

– Vom ajunge şi acolo, domnilor, răspunse inginerul, şi, credeţi-mă, compania Goldspring nu va trebui să vă plătească despăgubiri pentru întîrziere.

– Pe sfînta Barbara! Sper să aveţi dreptate! replică J.T. Maston.

O sută de dolari pe zi, pînă cînd Luna s-ar prezenta în aceleaşi condiţii, cu alte cuvinte timp de optsprezece ani şi unsprezece zile, ştiţi oare că asta ar face şase sute cincizeci şi opt de mii şi o sută de dolari?

– Nu, domnule, nu ştiam, răspunse inginerul, şi nu vom avea nevoie să aflăm.

Spre orele zece dimineaţa, mica trupă străbătuse vreo douăsprezece mile; cîmpurilor fertile le urmă regiunea de păduri. Acolo creşteau speciile cele mai felurite, într-o abundenţă tropicală. Aceste păduri aproape de nepătruns erau formate din rodii, portocali, lămîi, smochini, măslini, caişi, banani, mari butuci de viţă de vie, ale căror fructe şi flori se-ntreceau în culori şi parfumuri. La umbra înmiresmată a acestor arbori splendizi, cînta şi zburătăcea o întreagă lume de păsări în culori strălucitoare, în mijlocul cărora se remarcau îndeosebi stîrcii, al căror cuib trebuia să fi fost o cutie de bijuterii, pentru a fl vrednic de aceste podoabe cu pene.

J.T. Maston şi maiorul nu puteau să stea în prezenţa acestei naturi atît de îmbelşugate fără să-i admire încîntătoarele frumuseţi. Dar preşedintele Barbicane, puţin sensibil la aceste minunăţii, se grăbea să meargă înainte; această ţară, pe cît de rodnică, îi displăcea cu atît mai mult, prin însăşi fertilitatea ei; fără a fi specialist în descoperirea surselor de apă, el simţea apă sub paşi şi căuta, dar în zadar, semnele unei aridităţi de netăgăduit.

În timpul acesta, înaintau; trebuiră să treacă vadurile mai multor rîuri şi nu fară oarecare primejdie, căci ele erau năpădite de crocodili lungi de cincisprezece pînă la optsprezece picioare. J.T. Maston îi ameninţă curajos cu temutul său cîrlig, dar nu reuşi să sperie decît pelicanii, lişiţele, pescăruşii, locuitori sălbatici ai acestor maluri, în timp ce mari flamingo roşii îl priveau cu un aer nerod.

În sfîrşit, aceşti locuitori ai ţinuturilor umede dispărură la rîndul lor; arbori mai puţin groşi se împrăştiară în păduri mai puţin dese; cîteva pîlcuri răzleţe se desprindeau în mijlocul şesurilor nesfîrşite unde treceau turme de cerbi-lopătari, speriaţi.

– În sfîrşit, strigă Barbicane înălţîndu-se în şa, iată regiunea pinilor.

– Şi aceea a sălbaticilor, răspunse maiorul.

Într-adevăr, cîţiva seminoli apărură la orizont; se agitau şi alergau de la unul la altul pe caii lor rapizi, învîrtind deasupra capului lăncile lungi sau descărcîndu-şi puştile cu o detunătură înăbuşită: dealtfel, ei se limitară la aceste demonstraţii ostile, fără să-i supere pe Barbicane şi pe tovarăşii lui.

Aceştia ocupau în clipa aceea mijlocul unei cîmpii pietroase, vast spaţiu descoperit, avînd o întindere de mai mulţi acri, pe care soarele o inunda cu razele sale strălucitoare. Ea era formată dintr-o mare ridicătură a terenului, care părea că oferă membrilor Gun-Clubului toate condiţiile necesare pentru construirea Columbiadului lor.

– Staţi! zise Barbicane oprindu-se. Cum se cheamă acest loc?

– Se numeşte Stone’s-Hill răspunse unul dintre floridieni.

Barbicane, fără a spune o vorbă, descălecă, îşi luă instrumentele şi începu să calculeze poziţia cu o extremă rigoare; mica trupă, aşezată în jurul lui, îl privea într-o tăcere adîncă.

În acest moment, soarele trecea pe la meridianul locului. Barbicane, după cîteva clipe, notă la iuţeală rezultatul observaţiilor sale şi zise:

– Acest loc este plasat la trei sute de stînjeni deasupra nivelului mării, la 27 de grade şi 7 minute latitudine şi 5 grade şi 7 minute longitudine vestică; mi se pare că oferă, prin natura sa stearpă şi pietroasă, toate condiţiile favorabile încercării noastre; deci, pe acest cîmp se vor ridica magaziile, atelierele, furnalele noastre, colibele muncitorilor noştri, şi de aici, chiar de aici, repetă el lovind cu piciorul în creasta Stone's-Hill-ului, proiectilul nostru îşi va lua zborul spre spaţiile lumii solare!

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!