De la Pamant la Luna - Partea 1 - Capitolul 9

de Jules Verne

Rămînea de discutat problema pulberii. Publicul aştepta cu îngrijorare această ultimă decizie. Grosimea proiectilului, lungimea tunului fiind stabilite, care va fi cantitatea de pulbere necesară pentru a produce impulsia? Acest factor teribil, ale cărui efecte omul le-a stăpînit totuşi, era chemat să-şi joace rolul în proporţii neobişnuite.

În general se ştie şi se susţine fară ezitare că pulberea a fost inventată în secolul al XlV-lea de călugărul Schwartz, care şi-a sacrificat viaţa marii sale descoperiri. Dar este aproape dovedit acum că această istorie trebuie să fie clasată printre legendele Evului Mediu. Pulberea n-a fost inventată de nimeni; ea provine direct din focurile greceşti, compuse ca şi ea din sulf şi salpetru. Mai tîrziu, aceste amestecuri, care nu erau decît nişte amestecuri inflamabile, au fost transformate în amestecuri explozive.

Dar dacă învăţaţii cunosc perfect falsa legendă a pulberii, puţini oameni îşi dau seama de puterea sa mecanică. Or, ea trebuie cunoscută pentru a înţelege importanţa problemei examinate de comitet.

Astfel, un litru de pulbere cîntăreşte aproximativ două livre (900 grame); produce, aprinzîndu-se, patru sute litri de gaze; aceste gaze, lăsate libere şi sub acţiunea unei temperaturi de două mii patru sute de grade, ocupă spaţiul a patru mii de litri. Aşadar, raportul dintre volumul pulberii şi volumul de gaze produse prin arderea sa este de unu la patru mii. În cazul acesta, imaginaţi-vă nemaipomenita putere de propulsie, atunci cînd aceste gaze sînt comprimate într-un spaţiu de patru mii de ori mai mic.

Iată ce ştiau perfect membrii comitetului cînd, a doua zi, intrară în şedinţă. Barbicane dădu cuvîntul maiorului Elphiston, care fusese director al pulberăriilor în timpul războiului.

– Dragii mei camarazi, zise acest chimist distins, vreau să încep cu cifre de netăgăduit care ne vor servi ca bază de discuţii. Proiectilul de douăzeci şi patru despre care ne vorbea alaltăieri onorabilul J.T. Maston, în termeni atît de poetici, poate fi aruncat din gura de foc cu numai şaisprezece livre de pulbere.

– Sînteţi sigur de cifră? întrebă Barbicane.

– Absolut sigur, răspunse maiorul. Tunul Armstrong nu foloseşte decît şaptezeci şi cinci de livre de pulbere pentru un proiectil de opt sute de livre, şi Columbiadul Rodman nu depăşeşte o sută şaizeci de livre de pulbere pentru a trimite la 6 mile ghiuleaua sa de o jumătate de tonă. Aceste fapte nu pot fi puse la îndoială, căci eu însumi le-am trecut în procesele-verbale ale comitetului de artilerie.

– Perfect adevărat, întări generalul.

– Ei bine, reluă maiorul, concluzia pe care trebuie s-o tragem din aceste cifre este următoarea: cantitatea de pulbere nu creşte odată cu greutatea proiectilului; într-adevăr, ne-ar trebui şaisprezece livre de pulbere pentru un proiectil de douăzeci şi patru; cu alte cuvinte, în tunurile obişnuite se întrebuinţează o cantitate de pulbere cîntărind două treimi din greutatea proiectilului; dar această proporţionalitate nu este constantă. Calculaţi şi veţi vedea că pentru un proiectil de o jumătate de tonă, în loc de trei sute treizeci şi trei de livre de pulbere, această cantitate a fost redusă la o sută şaizeci de livre.

– Unde vreţi să ajungeţi? întrebă preşedintele.

– Dacă duceţi la extrem teoria dumneavoastră, dragul meu maior, zise J.T. Maston, veţi ajunge la concluzia că, atunci cînd proiectilul va fi suficient de greu, nu veţi mai pune pulbere deloc.

– Prietenul meu Maston este glumeţ chiar şi în lucrurile serioase, replică maiorul, dar îl rog să se calmeze; voi propune îndată cantităţi de pulbere care vor satisface amorul său propriu de artilerist. Atît doar, ţin să constat că, în timpul războiului, şi pentru cele mai groase tunuri greutatea pulberii a fost redusă, după experienţe, la o zecime din greutatea proiectilului.

– Nimic mai exact, zise Morgan. Dar înainte de a decide cantitatea de pulbere necesară pentru a da impulsie, eu mă gîndesc că e bine să cădem de acord asupra naturii sale.

– Vom folosi o pulbere cu boabe mari, răspunse maiorul; aprinderea şi explozia sînt mai rapide decît acelea ale pulberii mărunte.

– Fără îndoială, replică Morgan, dar ea este foarte sfarîmicioasă şi sfîrşeşte prin a degrada interiorul pieselor.

– Bine! Acesta este un inconvenient pentru un tun destinat a face un lung serviciu, dar nu pentru Columbiadul nostru. Nu ne expunem nici unui pericol de explozie, trebuie doar ca pulberea să se aprindă brusc, pentru ca efectul său mecanic să fie complet.

– Am putea, zise J.T. Maston, să facem mai multe găuri, în aşa fel, încît să ia foc în diferite puncte simultan.

– Fără îndoială, răspunse Elphiston, dar aceasta ar face manevrarea prea dificilă. Revin aşadar, la pulberea mea cu boabe mari, care elimină aceste dificultăţi.

– Fie, răspunse generalul.

– Pentru a încărca Columbiadul, reluă maiorul, Rodman întrebuinţa o pulbere cu boabe mari cît castanele, făcută din cărbune de salcie arsă, pur şi simplu, în cazane de fontă. Această pulbere era dură şi lucioasă, nu lăsa nici o urmă pe mînă, conţinea într-o mare proporţie hidrogen şi oxigen, se aprindea instantaneu şi, cu toate că era foarte sfarîmicioasă, nu degrada simţitor gurile de foc.

– Ei bine, mi se pare, răspunse J.T. Maston, că nu mai avem de ce să ezităm şi că alegerea noastră este gata făcută.

– Doar dacă nu preferaţi pulberea de aur, replică maiorul rîzînd, ceea ce îi aduse un gest ameninţător cu cîrligul din partea prietenului său supărăcios.

Pînă atunci, Barbicane nu se amestecase în discuţie. Îi lăsa să vorbească şi asculta. Avea desigur o idee. De aceea se mulţumi să zică doar:

– Acum, prieteni, ce cantitate de pulbere propuneţi?

Cei trei membri ai Gun-Clubului se priviră o clipă.

– Două sute de mii de livre, zise în sfîrşit Morgan.

– Cinci sute de mii, replică maiorul.

– Opt sute de mii! strigă J.T. Maston.

De data aceasta, Elphiston nu îndrăzni să-l acuze pe colegul său de exagerare. Într-adevăr, trebuia să se trimită pînă la Lună un proiectil cîntărind douăzeci de mii de livre şi să i se dea o forţă iniţială de douăsprezece mii yarzi pe secundă. Un moment de linişte urmă deci triplei propuneri făcută de cei trei colegi. El fu în sfirşit întrerupt de preşedintele Barbicane.

– Bravii mei camarazi, zise el cu o voce liniştită, plec de la principiul că rezistenţa tunului nostru, construit în condiţiile dorite, este nelimitată. Vreau, ca urmare, să-l uimesc pe onorabilul J.T. Maston spunîndu-i că a fost timid în calculele sale şi îi propun să dublăm cele opt sute de mii de livre de pulbere.

– Şaisprezece mii de livre? făcu J.T. Maston, sărind de pe scaun.

– Exact.

– Dar atunci va trebui să revenim la tunul meu de o jumătate de milă lungime.

– Este evident, zise maiorul.

– Un milion şase sute de mii de livre de pulbere, reluă secretarul comitetului, va ocupa un spaţiu de douăzeci şi două de mii de picioare cubice, aproximativ; or, cum tunul dumitale nu are decît o capacitate de cincizeci şi patru de mii de picioare cubice, el va fi umplut pe jumătate şi gura de foc a tunului nu va fi destul de lungă pentru ca detenta gazelor să imprime proiectilului o impulsie suficientă.

Nu aveai ce răspunde. J.T. Maston spunea adevărul. Se uitară la Barbicane.

– Totuşi, reluă preşedintele, eu ţin la această cantitate de pulbere. Gîndiţi-vă un milion şase sute de mii de livre de pulbere vor da naştere la şase miliarde de litri de gaz. Şase miliarde! Aţi auzit bine?

– Dar atunci cum procedăm? întrebă generalul.

– Foarte simplu; trebuie redusă această enormă cantitate de pulbere, păstrîndu-i totuşi puterea mecanică.

– Bine, dar prin ce mijloc?

– Am să vă spun, grăi simplu Barbicane.

Interlocutorii săi îl devorau din priviri.

– Nimic nu-i mai uşor, într-adevăr, reluă el, decît să micşorezi această masă de pulbere la un volum de patru ori mai mic. Cunoaşteţi cu toţii acea materie curioasă care formează ţesuturile elementare ale vegetalelor şi care se cheamă celuloză.

– Ah, facu maiorul, te înţeleg, dragul meu Barbicane!

– Această materie, spuse preşedintele, se obţine într-o stare de perfectă puritate din diferite corpuri şi mai ales din vată de bumbac, care nu-i altceva decît puful din capsulele bumbacului. Or, bumbacul, combinat cu acid azotic la rece, se transformă într-o substanţă cît se poate de insolubilă, de combustibilă şi de explozivă. Acum cîţiva ani, în 1832, un chimist francez, Braconnot, a descoperit această substanţă pe care a numit-o xiloidină. În 1838, un alt francez, Pelouze, i-a studiat diferitele proprietăţi, şi, în sfîrşit, în 1846, Shonbein, profesor de chimie la Bâle, a propus-o ca pulbere de război.

Această pulbere este bumbacul azotic...

– Sau pyroxilul, răspunse Elphiston.

– Sau fulmicotonul, replică Morgan.

– Nu s-a aflat nici un nume de american care să-şi pună semnătura pe această descoperire? strigă J.T. Maston, împins de un puternic sentiment de amor-propriu naţional.

– Nici unul, din nenorocire, răspunse maiorul.

– Totuşi, pentru a-l satisface pe Maston, reluă preşedintele, îi voi spune că lucrările unuia dintre concetăţenii noştri pot fi legate de studiul celulozei, căci colodiul, care este unul din principalii agenţi în tehnica fotografiei, este tot pyroxil dizolvat în eter, cu adaos de alcool, şi el a fost descoperit de Maynard, pe atunci student în medicină la Boston.

– Ei bine! Ura pentru Maynard şi pentru fulmicoton! strigă gălăgiosul secretar al Gun-Clubului.

– Revin la pyroxil, reluă Barbicane. Cunoaşteţi proprietăţile sale, care ni-l fac atît de preţios; el se prepară cu cea mai mare uşurinţă; bumbac cufundat în acid azotic fumegînd timp de 15 minute, apoi spălat cu multă apă, pe urmă uscat şi asta-i totul

– Nimic mai simplu, într-adevăr, zise Morgan.

– Ba, mai mult, pyroxilul este inalterabil la umiditate, calitate preţioasă în ochii noştri, pentru că vor trebui mai multe zile pentru a se umple tunul; inflamabilitatea sa are loc la 170 de grade în loc de 240 grade şi aprinderea sa este atît de bruscă, încît poate să fie aprins pe o pulbere obişnuită, fără ca ea să aibă timp să ia foc.

– Perfect, răspunse maiorul.

– Atît doar că este mai scump.

– Ce contează! facu J.T. Maston.

– În sfîrşit, el dă proiectilelor o viteză de patru ori mai mare decît aceea a pulberii. Voi adăuga, totuşi, că dacă se amestecă opt zecimi din greutatea sa cu nitrat de potasiu, puterea sa de expansiune va fi sporită în mare proporţie.

– Va fi necesar? întrebă maiorul.

– Nu cred, răspunse Barbicane. Astfel, în loc de un milion şase sute de mii de livre de pulbere, nu vom avea decît patru sute de mii de livre de fulmicoton şi, cum cinci sute de livre de bumbac se pot comprima fară pericol în douăzeci şi şapte picioare cubice, această materie nu va ocupa decît o înălţime de treizeci de stînjeni în Columbiad. În felul acesta, proiectilul nu va avea de parcurs mai mult de şapte sute de picioare de-a lungul ţevii, sub presiunea a şase miliarde de litri de gaz, înainte de a-şi lua zborul spre astrul nopţilor.

În acest moment, J.T. Maston nu-şi mai putu înfrîna emoţia; el se aruncă în braţele prietenului său cu violenţa unui proiectil, şi l-ar fi dărîmat dacă Barbicane n-ar fi fost clădit să reziste şi unei bombe.

Acest incident încheie cea de-a treia şedinţă a comitetului. Barbicane şi îndrăzneţii săi colegi, cărora nimic nu li se părea imposibil, rezolvaseră problema atît de complexă a proiectilului, a tunului şi a pulberii.

Planul lor fiind întocmit, nu le mai rămînea decît să-l execute.

– Un simplu detaliu, o bagatelă! zise J.T. Maston.

Notă. În această discuţie, preşedintele Barbicane pretindea pentru unul din compatrioţii săi paternitatea invenţiei colodiului. Este o greşeală, să nu-i fie cu supărare bravului J.T. Maston, şi ea provenea din asemănarea a două nume. În 1847, Maynard, student în medicină la Boston, avu într-adevăr fericita idee de-a folosi colodiul în tratarea rănilor, dar colodiul fusese cunoscut în 1846. Unui francez, spirit distins, savant, în acelaşi timp pictor, poet, filozof, elenist şi chimist – domnului Louis Menard îi revine onoarea acestei mari descoperiri. (n.a.)

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!