De la Pamant la Luna - Partea 1 - Capitolul 6

de Jules Verne

CEEA CE NU SE POATE SĂ NU SE ŞTIE ŞI CEEA CE NU MAI ESTE PERMIS SĂ SE CREADĂ ÎN STATELE UNITE

Propunerea lui Barbicane avu ca rezultat imediat repunerea la ordinea zilei a tuturor faptelor astronomice relative la astrul nopţilor. Fiecare se puse să-l studieze stăruitor. Se părea că Luna apăruse pentru prima dată la orizont şi că nimeni n-o întrezărise pînă atunci pe cer. Deveni la modă; era eroina zilei fără a părea mai puţin modestă, şi îşi luă rangul printre stele fară a se arăta mai mîndră. Ziarele reînsufleţiră vechile anecdote în care acest «Soare al lupilor» juca un rol; ele reamintiră influenţele pe care i le atribuia ignoranţa primelor timpuri; o cîntară pe toate vocile; nu lipsea mult şi i-ar fi citat vorbele de duh; America întreagă fu cuprinsă de selenomanie.

La rîndul lor, revistele ştiinţifice expuseră în special problemele care priveau experienţa Gun-Clubului; scrisoarea Observatorului din Cambridge a fost publicată în toate periodicele, comentată şi încuviinţată fară rezervă.

Pe scurt, nu mai fu permis nici chiar celor mai puţin învăţaţi yankei să nu cunoască cel puţin unul din faptele legate de satelitul Pămîntului, nici celei mai mărginite dintre bătrînele mistress să admită încă superstiţioasele erori în privinţa sa. Ştiinţa le sosea sub toate formele; ea le pătrundea prin ochi şi urechi; imposibil să mai găseşti un ageamiu în astronomie.

Pînă atunci, destui oameni ignorau că s-ar putea calcula distanţa care separă Luna de Pămînt. Se profita de această împrejurare pentru a-i informa că această distanţă se obţine prin măsurarea paralaxei Lunii. În cazul cînd cuvîntul paralaxă părea că-i uimeşte, li se spunea că acesta era unghiul format de două linii drepte duse din fiecare capăt al razei terestre pînă la Lună. Dacă se îndoiau de perfecţiunea acestei metode, li se demonstra numaidecît că, nu numai că această distanţă medie era de două sute treizeci şi patru de mii trei sute patruzeci şi şapte mile (94 330 leghe), dar că astronomii nu se înşelau decît cu şaptezeci de mile (30 leghe).

Pentru acei care nu erau familiarizaţi cu mişcările Lunii, jurnalele demonstrau zilnic că ea posedă două mişcări distincte, prima denumită de rotaţie în jurul axei, a doua denumită de revoluţie în jurul Pămîntului, realizîndu-se amîndouă într-un timp egal, adică în douăzeci şi şapte de zile şi o treime

Mişcarea de rotaţie este aceea care produce ziua şi noaptea pe suprafaţa Lunii; numai că nu este decît o zi şi nu este decît o noapte într-o lună selenară, şi ele durează fiecare trei sute cincizeci şi patru de ore şi o treime. Dar, din fericire pentru ea, faţa întoarsă spre globul pămîntesc este luminată de acesta cu o intensitate egală cu lumina a paisprezece Selene. Cît despre cealaltă faţă, totdeauna invizibilă, ea are, fireşte, trei sute cincizeci şi patru de ore noapte absolută, risipită numai de acea «slabă licărire a stelelor». Fenomenul este datorat particularităţii că mişcările de rotaţie şi de revoluţie se realizează într-un timp riguros egal, fenomen comun, potrivit opiniilor lui Cassini şi Herschell, sateliţilor lui Jupiter şi foarte probabil şi tuturor celorlalţi sateliţi.

Cîteva spirite pline de dorinţa de a cunoaşte, dar puţin îndărătnice, nu înţelegeau, la început, că dacă Luna arăta invariabil aceeaşi faţă Pămîntului, în timpul mişcării sale de revoluţie, aceasta se datora faptului că, în acelaşi interval de timp scurs, ea facea o mişcare în jurul ei însăşi. Acestora li se spunea: «Mergeţi în sufrageria dumneavoastră şi învîrtiţi-vă în jurul mesei în aşa fel ca întotdeauna să priviţi centrul; cînd plimbarea voastră circulară se va termina, veţi fi făcut un ocol şi în jurul vostru înşivă, pentru că ochiul vostru va fi parcurs succesiv toate punctele încăperii. Ei bine! Încăperea este cerul, masa este Pămîntul şi Luna sînteţi dumneavoastră.» Şi ei plecau încîntaţi de această comparaţie.

Prin urmare, Luna arată fără încetare aceeaşi faţă Pămîntului; totuşi, pentru a fi exacţi, trebuie adăugat că, în urma unei anume legănări de la nord la sud şi de la vest la est, denumită «libraţie», ea lasă să se zărească puţin mai mult de jumătate din discul său, aproximativ patruzeci şi şapte sutimi.

Atunci cînd ignoranţii ştiură tot atît cît directorul Observatorului din Cambridge despre mişcarea de rotaţie a Lunii, ei se interesară neliniştiţi de mişcarea sa de revoluţie în jurul Pămîntului, şi douăzeci de reviste ştiinţifice se grăbiră să-i instruiască. Ei învăţară atunci că bolta cerească, cu infinitatea ei de stele, poate fi considerată ca un mare cadran pe care Luna se plimbă arătînd ora exactă tuturor locuitorilor Pămîntului; în această mişcare, astrul nopţilor prezintă diferitele sale faze; Luna este plină cînd ea este în opoziţie cu Soarele, cu alte cuvinte, cînd cei trei aştri sînt pe aceeaşi linie, Pămîntul fiind în mijloc; Luna este nouă cînd ea este în conjuncţie cu Soarele, adică atunci cînd ea se găseşte între Pămînt şi Soare, în sfirşit, Luna este în primul sau în ultimul său pătrar cînd ea face cu Soarele şi Pămîntul un unghi drept în care ea ocupă vîrful.

Cîţiva yankei isteţi deduseră atunci această consecinţă: eclipsele nu se puteau produce decît în perioadele de conjuncţie sau de opoziţie – şi judecau bine. În conjuncţie, Luna poate eclipsa Soarele, în timp ce în opoziţie, Pămîntul este acela care poate să-l eclipseze la rîndul său, şi dacă aceste eclipse au loc de două ori pe lună, este pentru că planul după care se mişcă Luna este înclinat pe ecliptică, altfel spus, pe planul după care se mişcă Pămîntul.

Cît despre înălţimea pe care astrul nopţilor o poate atinge deasupra orizontului, scrisoarea Observatorului din Cambridge spusese totul în această privinţă. Fiecare ştia că această înălţime variază în funcţie de latitudinea locului de unde se observă. Dar singurele zone ale globului pentru care Luna trece la zenit, adică vine să se plaseze chiar deasupra capului contemplatorilor săi, sint neapărat cuprinse între paralelele 28 şi ecuator. De aici, această recomandaţie importantă pentru încercarea experienţei dintr-un punct oarecare din această parte a globului, pentru ca proiectilul să poată fi lansat perpendicular şi să scape astfel mai repede de sub acţiunea gravitaţiei. Era o condiţie esenţială pentru succesul experienţei, şi ea nu înceta de a preocupa intens opinia publică.

În ce priveşte linia urmată de Lună în mişcarea sa de revoluţie în jurul Pămîntului, Observatorul din Cambridge îi învăţase suficient, chiar şi pe ignoranţii din toate părţile, că această linie este o curbă alungită, nu un cerc, ci o elipsă, căreia Pămîntul îi ocupă unul din focare. Aceste orbite eliptice sînt comune tuturor planetelor şi de asemenea tuturor sateliţilor, iar mecanica raţională dovedeşte riguros că nu poate fi altfel. Era de la sine înţeles că Luna la apogeul său se găseşte mai îndepărtată de Pămînt, şi mai apropiată de el la perigeul său.

Iată, deci, ce ştia orice american, de voie de nevoie, ceea ce nimeni nu putea să ignore. Dar dacă aceste principii adevărate se popularizară repede, multe erori sau anumite temeri nejustificate fură mai puţin uşor de dezrădăcinat.

Astfel, cîţiva oameni de treabă, de exemplu, susţineau că Luna era o fostă cometă, care, parcurgînd orbita sa alungită în jurul Soarelui, a trecut pe lîngă Pămînt şi a fost reţinută în cercul său de atracţie. Aceşti astronomi de salon pretindeau că explică astfel aspectul pîrjolit al Lunii, nenorocire ireparabilă de care ei învinuiau astrul luminos. Însă cînd li se atrăgea atenţia că orice cometă are o atmosferă şi că Luna nu are decît puţină sau chiar deloc, ei rămîneau tare încurcaţi cu răspunsul.

Alţii, aparţinînd rasei fricoşilor, manifestau oarecare temeri în privinţa Lunii; ei auziseră că, începînd de la observaţiile făcute pe timpul califilor, mişcarea sa de revoluţie se accelera într-o oarecare proporţie; ei deduseră de aici, foarte logic dealtfel, că o accelerare a mişcării trebuia să corespundă unei micşorări a distanţei dintre doi aştri, şi că, acest dublu efect prelungindu-se la infinit, Luna va sfirşi într-o zi prin a cădea pe Pămînt. Totuşi, fură siliţi să se potolească şi să înceteze de a se teme pentru generaţiile viitoare, cînd aflară că, în urma calculelor lui Laplace, un ilustru matematician francez, această accelerare a mişcării este cuprinsă în limite restrînse şi că o diminuare proporţională nu va întîrzia să-i urmeze. Astfel încît echilibrul lumii solare nu poate fi deranjat în secolele următoare.

La urmă trebuie puşi cei din tagma superstiţioşilor, a ignoranţilor; ei nu se mulţumeau să ignore, ei ştiau şi ce nu există, şi referitor la Lună, ştiau multe. Unii priveau discul său ca pe o oglindă şlefuită cu ajutorul căreia se puteau vedea din diferite puncte ale Pămîntului şi să-şi comunice gîndurile. Alţii pretindeau că Luna nouă, în nouă sute cincizeci de cazuri dintr-o mie, adusese schimbări însemnate, cum ar fi cataclisme, cutremure de pămînt, potop etc.; ei credeau în influenţa misterioasă a astrului nopţilor asupra destinelor umane; Îl priveau ca pe o adevărată «contra-greutate» a existenţei; gîndeau că fiecare selenit era legat prin simpatie de fiecare locuitor al Pămîntului; ei susţineau, împreună cu doctorul Mead, că sistemul vital al omului îi este în întregime supus Selenei, pretinzînd sus şi tare că băieţii se năşteau mai ales în timpul craiului nou, iar fetele în timpul ultimului pătrar etc.

Dar, pînă la urmă, trebuiră să renunţe la asemenea erori grosolane şi să revină la realitate, iar Luna, văduvită de influenţa sa, îşi pierdu în ochii unor curtezani toate puterile; însă, dacă aceştia îi întoarseră spatele, imensa majoritate se pronunţa pentru ea.

Cît despre yankei, ei nu mai avură altă ambiţie decît să ia în primire noul continent al spaţiilor eterice şi să arboreze pe cel mai înalt vîrf drapelul înstelat al Statelor Unite ale Americii.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!