De la Pamant la Luna - Partea 1 - Capitolul 5

de Jules Verne

Un observator înzestrat cu o privire extrem de ascuţită şi aşezat în acel centru necunoscut în jurul căruia gravitează lumea, ar fi văzut o cantitate infinită de atomi care umpleau spaţiul în epoca haotică a universului. Dar, puţin cîte puţin, cu secolele, o schimbare se produse; se manifesta o lege de atracţie la care se supuseră atomii, pînă atunci rătăcitori; aceşti atomi se combinară chimic potrivit cu afinităţile lor, se făcură molecule şi formară îngrămădirile nebuloase cu care sînt presărate profunzimile cerului.

Aceste îngrămădiri fură imediat animate de o mişcare de rotaţie în jurul punctului lor central. Acest centru, format din molecule nedesluşite, începu a se roti în jurul lui însuşi, condensîndu-se progresiv; delatfel, potrivit legilor neclintite ale mecanicii, pe măsură ce volumul său se diminua prin condensare, mişcarea sa de rotaţie se accelera, şi aceste două efecte persistînd, rezultă un astru principal, centru al îngrămădirii nebuloase.

Privind cu atenţie, observatorul ar fi văzut atunci celelalte molecule ale îngrămădirii nebuloase comportîndu-se ca astrul central, condensîndu-se ca şi el printr-o mişcare de rotaţie progresiv accelerată şi gravitînd înjurai lui sub formă de nenumărate stele. Aşa s-au alcătuit nebuloasele, din care astronomii numără pînă acum aproape cinci mii.

Printre aceste cinci mii de nebuloase, există una pe care oamenii au numit-o Calea Lactee şi care cuprinde optsprezece milioane de stele, iar fiecare stea este centrul unei lumi solare.

Dacă observatorul ar fi examinat atunci, în mod special, între aceste optsprezece milioane de aştri, unul dintre cei mai modeşti şi mai puţin strălucitori, o stea de mărimea a patra aceea care se numeşte cu mîndrie Soarele, toate fenomenele cărora li se datorează formarea universului s-ar fi înfăptuit sub ochii săi.

Într-adevăr, acest Soare, încă în stadiu gazos şi compus din molecule mobile, l-ar fi zărit mişcîndu-se în jurul axei sale pentru a-şi încheia acţiunea de concentrare. Această mişcare, fidelă legilor mecanicii, s-ar fi accelerat odată cu micşorarea volumului şi ar fi venit un moment cînd forţa centrifugă ar fi învins forţa centripetă, care tinde să împingă moleculele spre centru.

Atunci un alt fenomen s-ar fi petrecut în faţa ochilor observatorului: moleculele situate în planul ecuatorului, scăpînd ca piatra dintr-o praştie a cărei coardă s-ar fi rupt subit, ar fi format în jurul Soarelui mai multe inele concentrice asemănătoare cu cele ale lui Saturn.

La rîndul lor, aceste inele din materie cosmică, dobîndind o mişcare de rotaţie în jurul masei centrale, s-ar fi frînt şi descompus în nebulozităţi secundare, cu alte cuvinte în planete.

Dacă observatorul şi-ar fi concentrat atunci toată atenţia asupra acestor planete, el le-ar fi văzut comportîndu-se exact ca şi Soarele şi dînd naştere la unul sau mai multe inele cosmice, originile unor aştri de ordin inferior care se numesc sateliţi.

Astfel, plecînd de la atom la moleculă, de la moleculă la îngrămădirea nebuloasă, de la îngrămădirea nebuloasă la nebuloasă, de la nebuloasă la steaua principală, de la steaua principală la Soare, de la Soare la planetă, de la planetă la satelit, iată întreaga serie de transformări suferite de corpurile cereşti din primele zile ale lumii.

Soarele pare pierdut în imensităţile lumii stelare, şi totuşi el este legat, conform teoriilor actuale ale ştiinţei, de nebuloasa Căii Lactee.

Centru al lumii, chiar dacă pare mic în mijlocul regiunilor eterice, este totuşi enorm, căci are un volum de o mie patru sute ori mai mare decît al Pămîntului. În juru-i gravitează opt planete, ieşite din înseşi măruntaiele sale în primele timpuri ale creaţiunii. Acestea sînt, pornind de la cea mai apropiată pînă la cea mai îndepărtată, Mercur, Venus, Pămîntul, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun. În plus, între Marte şi Jupiter circulă regulat alte corpuri mai puţin apreciabile, poate rămăşiţele rătăcitoare ale unui astru farîmat în mai multe mii de bucăţi, dintre care, pînă în ziua de azi, telescopul a recunoscut nouăzeci şi şapte.

Dintre aceşti slujitori pe care Soarele îi menţine pe orbita sa eliptică prin marea lege a gravitaţiei, unii posedă la rîndul lor sateliţi. Uranus are opt, Saturn opt, Jupiter patru, Neptun poate trei, Pămîntul unul; acesta din urmă, printre cei mai puţin importanţi în lumea solară, se numeşte Luna şi pe el pretindea să-l cucerească geniul întreprinzător al americanilor.

Astrul nopţilor, prin apropierea sa relativă şi spectacolul repede reînnoit al fazelor sale diverse, mai întîi a împărţit cu Soarele atenţia locuitorilor Terrei; dar Soarele este obositor de privit şi splendorile luminii sale îi obligă pe contemplatori să-şi plece ochii.

Blonda Phoebe, mai umană, dimpotrivă, se lasă văzută cu bunăvoinţă în graţia sa modestă; ea este plăcută la privit, puţin ambiţioasă, şi totuşi îşi permite cîteodată să-şi eclipseze fratele, radiosul Apollon, fără ca vreodată să fie eclipsată de el. Mahomedanii au înţeles recunoştinţa pe care o datorează acestei fidele prietene a Pămîntului şi şi-au orînduit lunile după mişcarea sa de revoluţie.

Primele popoare au închinat un cult deosebit acestei neprihănite zeiţe. Egiptenii o numeau Isis; fenicienii Astartea; grecii o adorară sub numele de Phoebe, fiica Latonei şi a lui Jupiter, şi ei explicau eclipsele sale prin vizitele misterioase ale Dianei la frumosul Endymion. Dînd crezare legendei mitologice, leul din Nemea ar fi parcurs cîmpiile de pe Lună înaintea apariţiei sale pe Pămînt, iar poetul Agesianax, citat de Plutarc, celebra în versurile sale ochii dulci, nasul fermecător şi gura drăgălaşă, conturate de părţile luminoase ale adorabilei Selene.

Dar dacă anticii au înţeles bine caracterul, temperamentul, într-un cuvînt, calităţile morale ale Lunii din punct de vedere mitologic, cei mai înţelepţi dintre ei rămaseră tare ignoranţi în selenografie.

Totuşi, numeroşi astronomi ai epocilor îndepărtate descoperiră anumite particularităţi confirmate astăzi de ştiinţă. Dacă arcadienii au pretins că au locuit pe Pămînt într-o epocă în care Luna nu exista încă, dacă Tatius o privea ca pe un fragment detaşat din discul solar, dacă Clearc, discipolul lui Aristotel, făcu din ea o oglindă, şlefuită, în care se reflectau imaginile oceanului, dacă alţii, în sfîrşit, nu văzură în ea decît o îngrămădire de vapori degajaţi de Pămînt, sau un glob pe jumătate de foc, pe jumătate de gheaţă, care se învîrtea în jurul axei sale, cîţiva savanţi, cu ajutorul observaţiilor pătrunzătoare, în lipsă de instrumente optice, presupuseră majoritatea legilor care conduc astrul nopţilor.

Astfel, Thales din Milet, în anul 460 î.e.n., emise ipoteza că Luna era luminată de Soare. Aristarc din Samos a dat adevărata explicaţie a fazelor sale. Cleomen a indicat că ea strălucea de la o lumină reflectată. Caldeianul Beros a descoperit că durata mişcării sale de rotaţie este egală cu aceea a mişcării sale de revoluţie şi el explica astfel cum se face că Luna prezintă totdeauna aceeaşi faţă. În sfirşit, Hipparc, cu două secole î.e.n., a recunoscut cîteva inegalităţi în mişcările aparente ale satelitului Pămîntului.

Aceste diverse observaţii se confirmară mai tîrziu şi slujiră noilor astronomi. Ptolemeu, în secolul al II-lea, arabul Abu-Wefa, în al zecelea, completară remarcile lui Hipparc asupra inegalităţilor de care suferă Luna urmînd linia ondulată a orbitei sale sub acţiunea Soarelui. Apoi, Copernic, în secolul al XV-lea şi Tycho Braho, în al XVI-lea, expuseră în mod complet sistemul universului şi rolul pe care-l joacă Luna în ansamblul corpurilor cereşti.

În această epocă, mişcările sale erau aproape determinate; dar de constituţia sa fizică se ştiau puţine lucruri. Atunci Galileu a explicat fenorpenele de lumină, produse în diferite faze, prin existenţa munţilor lunari, cărora le dădu o înălţime de patru mii cinci sute de stînjeni, în medie. După el, Hevelius, un astronom din Dantzig, coborî cele mai înalte altitudini la două mii şase sute stînjeni, dar confratele său Riccioli le ridică din nou la şapte mii.

Herschell, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, înarmat cu un puternic telescop, micşoră cu mult măsurile precedente. El dădu o mie nouă sute stînjeni munţilor celor mai înalţi şi reduse media diferitelor înălţimi la numai patru sute stînjeni. Dar Herschell se înşela şi trebuiră observaţiile lui Shroeter, Louville, Halley, Nasmyth, Bianchini, Pastorf, Lohrman, Gruithuysen şi îndeosebi studiile perseverente ale lui M.M. Beer şi Moedeler pentru a rezolva definitiv problema. Datorită acestor savanţi, înălţimea munţilor Lunii este cunoscută perfect astăzi. M.M. Beer şi Moedeler au măsurat o mie nouă sute cinci înălţimi, din care şase sînt de peste două mii şase sute stînjeni şi douăzeci şi două de peste două mii patru sute. Cel mai înalt vîrf al lor se înalţă la trei mii opt sute unu stînjeni pe suprafaţa discului lunar.

În acelaşi timp, cunoştinţele despre Lună s-au completat; acest astru apărea ciuruit de cratere şi natura sa prin esenţă vulcanică se afirma la flecare observaţie. Datorită refracţiei luminii planetelor eclipsate de ea, s-a ajuns la concluzia că atmosfera îi lipsea aproape cu desăvîrşire. Această absenţă de aer cauza absenţa apei. Devenea, aşadar, clar că seleniţii, pentru a trăi în aceste condiţii, trebuiau să aibă o constituţie specială şi se deosebeau cu mult de locuitorii Pămîntului.

În sfîrşit, datorită metodelor noi, instrumentele mai perfecţionate scormoniră Luna fără răgaz, nelăsînd nici un punct de pe faţa sa neexplorat, cu toate că diametrul său măsoară două mii una sută cincizeci mile, suprafaţa este a treisprezecea parte din suprafaţa globului pămîntesc, volumul său a patruzeci şi noua parte din volumul sferoidului terestru; dar nici unul din secretele sale nu putea scăpa ochiului astronomilor şi aceşti iscusiţi savanţi făcură mai departe uimitoarele lor observaţii.

Astfel, ei remarcară că în timpul Lunii pline discul apărea în anumite părţi brăzdat de linii albe, iar în timpul fazelor brăzdat de linii negre.

Studiind cu o mare precizie, ei reuşiră să-şi dea seama exact de natura acestor linii. Erau dîre lungi şi înguste, săpate între maluri paralele, mărginind, în general, contururile craterelor; ele aveau o lungime cuprinsă între zece şi o sută mile şi o lăţime de opt sute de stînjeni. Astronomii le denumiră canale, dar atît ştiură să facă, să le numească astfel. Cît despre problema să ştie dacă aceste canale erau albii secate ale unor foste rîuri sau nu, ei n-au putut s-o rezolve într-un mod complet. Încît americanii sperau să determine, într-o zi sau alta, acest fapt geologic. Ei îşi rezervau în egală măsură dreptul de a recunoaşte seria de metereze paralele descoperite pe suprafaţa Lunii de Gruithuysen, un savant profesor din München, care le considera ca un sistem de fortificaţii ridicate de inginerii seleniţi. Aceste două puncte, încă neclarificate, şi fără îndoială şi multe altele nu puteau fi definitiv stabilite decît după o comunicare directă cu Luna.

Cît despre intensitatea luminii sale, nu mai este nimic de învăţat în această privinţă; se ştie că ea este de trei sute de mii de ori mai redusă decît cea a Soarelui, iar căldura sa nu are o acţiune considerabilă asupra termometrelor; în ce priveşte fenomenul cunoscut sub numele de lumină palidă, slabă, el se explică desigur prin efectul razelor soarelui retrimise de la Pămînt la Lună şi care par să completeze discul lunar, cînd el se prezintă sub forma unui corn în prima şi ultima fază.

Acesta era stadiul cunoştinţelor dobîndite despre satelitul Pămîntului, pe care Gun-Clubul îşi propunea să le completeze din toate punctele de vedere: cosmografie, geologic, politic şi moral.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!