De la Pamant la Luna - Partea 1 - Capitolul 2

de Jules Verne

La 5 octombrie, orele opt seara, o mulţime compactă se înghesuia în saloanele Gun-Clubului din Union-Square nr. 21. Toţi membrii clubului care locuiau în Baltimore se prezentară la invitaţia preşedintelui lor. În ce priveşte membrii corespondenţi, expresurile îi debarcau cu sutele pe străzile oraşului şi, oricît de mare era sala şedinţelor, această lume de savanţi nu-şi putu găsi loc; de aceea se revărsa în sălile învecinate, în fundul culoarelor, pînă-n mijlocul curţilor exterioare; acolo se întîlneau cu ceilalţi cetăţeni care se înghesuiau în faţa porţilor, flecare încercînd să ajungă în primele rînduri,toţi avizi de a cunoaşte importanta comunicare a preşedintelui Barbicane, împingîndu-se, înghiontindu-se, strivindu-se, cu acea libertate de acţiune specifică maselor crescute în ideile self government-ului.

În seara aceea, un străin care s-ar fi aflat în Baltimore n-ar fi reuşit, nici cu preţul aurului, să pătrundă în marea sală; aceasta era exclusiv rezervată membrilor locali sau corespondenţi; nimeni altul nu putea să capete un loc şi notabilităţile oraşului, magistraţii consiliului selectmenilor trebuiră să se amestece în mulţimea pe care o administrau, pentru a prinde din zbor noutăţile din interior.

Totuşi, imensa sală oferea privitorilor un spectacol curios. Vasta încăpere era grozav de potrivită pentru destinaţia sa. Înalte coloane formate din tunuri suprapuse, cărora mortiere solide le serveau de temelii, susţineau delicatele armături ale bolţii, veritabile dantele de fontă executate cu priboiul. Panoplii cu puşti, flinte, archebuze, carabine, toate armele de foc vechi sau moderne se înşirau pe pereţi în combinaţii pitoreşti.

Gazul ţîşnea cu o flacără puternică din mii de revolvere aşezate în formă de lustre, în timp ce sfeşnice din pistoale şi candelabre făcute din puşti, unite în mănunchi, completau această splendidă iluminare. Modelele de tunuri, eşantioanele de bronz, ţintele ciuruite de lovituri, plăcile sparte de forţa ghiulelelor Gun-Clubului, garniturile de împingătoare şi perii de tun, şiragurile de bombe, colierele de proiectile, ghirlandele de obuze, într-un cuvînt, toate instrumentele artileriei surprindeau ochiul prin uimitoarea lor dispunere şi te faceau să te gîndeşti că adevărata lor destinaţie era mai mult decorativă decît ucigătoare.

La loc de onoare se vedea, adăpostită într-o splendidă vitrină, o bucată de chiulasă spartă şi răsucită sub presiunea prafului de puşcă, preţioasă relicvă a mortierului lui J.T. Maston.

În fundul sălii, preşedintele, asistat de patru secretari, era aşezat pe o largă estradă. Jilţul său, înălţat pe un afet sculptat, închipuia, în ansamblul său, formele puternice ale unui mortier de 32 de degete; el era fixat sub un unghi de 90° şi suspendat pe pivoturi mobile, în aşa fel că preşedintele putea să-i imprime, ca la rocking-chairs, un balans foarte agreabil, în timpul marilor călduri. Pe birou, vastă placă din tablă susţinută de 6 tunuri din cele folosite în marină, se vedea o călimară de un gust rafinat, făcută dintr-o ghiulea frumos cizelată, şi un clopoţel cu detunătură, care pocnea la nevoie ca un revolver. În timpul discuţiilor vehemente, clopoţelul, de un gen cu totul deosebit, abia dacă reuşea să acopere vocea acestei legiuni de artilerişti surescitaţi.

În faţa biroului, bănci aşezate în zig-zag, ca tranşeele unei fortificaţii, formau o succesiune de bastioane şi curtine unde luau loc toţi membrii Gun-Clubului, şi-n acea seară se putea zice că «lumea se afla pe metereze». Preşedintele era suficient de cunoscut pentru a se şti că nu-şi deranja colegii fară un motiv de cea mai mare gravitate.

Impey Barbicane era un om de patruzeci de ani, calm, rece, auster, un spirit cît se poate de serios şi concentrat; precis ca un cronometru, cu un temperament gata de orice încercare şi o fire intransigentă; prea puţin exaltat şi totuşi aventuros, dar intervenind cu idei practice chiar şi în întreprinderile sale cele mai îndrăzneţe; om aparţinînd prin excelenţă Noii Anglii, tipul nordistului colonizator, descendentul acelor Capete Rotunde - atît de nefaşti pentru Stuarţi - şi duşmanul implacabil al gentilomilor din Sud, aceşti vechi cavaleri ai patriei mamă. Într-un cuvînt, un yankeu dintr-o bucată.

Barbicane făcuse o mare avere din comerţul cu lemne; fiind numit comandant de artilerie în timpul războiului, el s-a arătat inventiv, cutezător în ideile sale, a contribuit din toată puterea la progresele acestei arme şi a dat lucrărilor experimentale un incomparabil elan.

Era de statură mijlocie, avînd, printr-o rară excepţie a Gun-Clubului, toate membrele intacte. Trăsăturile sale puternice păreau trase cu echerul şi cu rigla, şi dacă e adevărat că pentru a ghici instinctele unui om se cere să te uiţi la el din profil, Barbicane, privit astfel, oferea indiciile cele mai sigure ale energiei, curajului şi sîngelui rece. În acest moment el stătea nemişcat în fotoliul său, mut, cufundat în gînduri, cu privirea interiorizată, adăpostită sub pălăria sa înaltă - cilindrul de mătase neagră care pare înşurubat pe capetele americanilor.

Colegii săi discutau gălăgioşi în jurul lui, fără să-l distragă; întrebau, se lansau pe tărîmul presupunerilor, îşi examinau preşedintele şi încercau zadarnic să descifreze pe chipul lui impasibil răspunsul la întrebarea care-i frămînta.

Cînd orologiul cu explozie al marii săli bătu ora opt, Barbicane, ca împins de un resort, se ridică brusc în picioare; în sală se facu linişte generală, şi oratorul, cu un ton puţin retoric, luă cuvîntul în aceşti termeni:

– Bravi colegi, de prea multă vreme, o pace nerodnică i-a silit pe membrii Gun-Clubului să vegeteze într-o regretabilă inactivitate.

După o perioadă de cîţiva ani, dar plină de incidente, a trebuit să părăsim lucrurile noastre şi să ne oprim în plin progres. Nu mă tem să spun cu voce tare că orice război care ne va pune din nou armele în mînă va fi binevenit.

– Da, războiul! strigă nestăpînitul J.T. Maston.

– Ascultaţi, nu întrerupeţi! se ripostă din toate părţile.

– Dar războiul, urmă Barbicane, războiul este imposibil în împrejurările actuale, şi, oricît ar spera onorabilul coleg care m-a întrerupt, mulţi ani se vor scurge înainte ca tunurile noastre să bubuie pe cîmpul de bătălie. Trebuie deci să luăm o hotărîre şi să căutăm o altă hrană pentru nevoia de activitate care ne devoră.

Adunarea simţi că preşedintele său aborda punctul delicat. Ea îşi spori atenţia.

– De cîteva luni, bravii mei colegi, reluă Barbicane, mă întreb dacă, menţinîndu-ne în specialitatea noastră, n-am putea întreprinde o mare experienţă demnă de secolul al XlX-lea şi dacă progresele balisticii nu ne-ar permite s-o ducem la bun sfirşit. Am cercetat, deci, am muncit, am calculat, şi din studiile mele a rezultat convingerea că trebuie să reuşim într-o acţiune care ar părea cu neputinţă de realizat într-altă ţară. Acest proiect, îndelung elaborat, constituie obiectul comunicării mele; el este demn de voi, demn de trecutul Gun-Clubului şi e cu neputinţă să nu facă zgomot în întreaga lume!

– Mult zgomot? strigă un artilerist pasionat.

– Mult zgomot în adevăratul sens al cuvîntului, răspunse Barbicane.

– Nu întrerupeţi! repetară mai multe voci.

– Vă rog, deci, bravi colegi, reluă preşedintele, să-mi acordaţi toată atenţia voastră.

Un freamăt străbătu adunarea. Barbicane, înfundîndu-şi cu un gest rapid pălăria în cap, îşi continuă discursul cu o voce calmă:

– Nu există nimeni printre voi, bravi colegi, care să nu fi văzut Luna, sau cel puţin să nu fi auzit vorbindu-se despre ea. Nu vă miraţi dacă vă reţm aici pentru a vă vorbi despre astrul nopţilor. Ne este hărăzit, poate, să fim Columbii acestei lumi necunoscute, fnţelegeţi-mă, sprijiniţi-mă cu toată puterea voastră şi vă voi conduce la cucerirea ei, iar numele său se va alătura celor treizeci şi şase de state care formează această mare ţară a Uniunii!

– Ura pentru Lună! strigă Gun-Clubul într-un singur glas.

– Luna a fost mult studiată, reluă Barbicane; masa ei, densitatea, greutatea, volumul, forma, mişcările sale, distanţa, rolul ei în sistemul solar sînt perfect determinate; au fost întocmite hărţi selenografice, de o perfecţiune care egalează, dacă nu întrece chiar hărţile terestre; fotografierea a dat satelitului nostru copii de o incomparabilă frumuseţe. Într-un cuvînt, se ştie despre Lună tot ceea ce ştiinţele matematicii, astronomia, geologia, optica pot afla; dar pînă acum niciodată n-a fost stabilită o comunicare directă cu ea.

Un freamăt puternic, de interes şi surpriză, întîmpină aceste cuvinte.

– Permiteţi-mi, urmă preşedintele, să vă reamintesc în cîteva cuvinte că anumite spirite exaltate, îmbarcate pentru călătorii imaginare, au pretins că ar fi descoperit tainele satelitului nostru. În secolul al XVII-lea, un oarecare David Fabricius se lăuda că a văzut cu ochii săi locuitorii de pe Lună. În 1649, un francez, Jean Baudoin, tipărea «Călătoria în lumea Lunii a lui Dominique Gonzales, aventurier spaniol». În aceeaşi epocă, Cyrano de Bergerac vorbi despre expediţia celebră care se bucură de atîta succes în Franţa. Mai tîrziu, un alt francez - oamenii ăştia se ocupă mult de Lună - numit Fontenelle, scrise «Pluralitatea lumilor», o capodoperă a timpului său. Dar ştiinţa, în mersul ei, zdrobeşte chiar şi capodoperele! Către 1835, o scriere tradusă din New-York American relata că sir John Herschell, trimis la Capul Bunei Speranţe pentru a face studii de astronomie cu ajutorul unui telescop perfecţionat printr-o iluminare interioară, ar fi adus Luna la o distanţă de 80 yarzi. Atunci el ar fi observat distinct grote în care trăiau hipopotami, munţi verzi şi dantelaţi tiviţi cu aur, oi cu coarne de fildeş, căprioare albe, locuitori cu aripi membranoase ca ale liliecilor. Această broşură, opera unui american numit Locke, avu un foarte mare succes. Dar curînd se constată că era o mistificare ştiinţifică, şi francezii fură primii care rîseră.

– Să rîzi de un american! strigă J.T. Maston, dar iată un casus belii!

– Linişteşte-te, onorabilul meu prieten. Francezii, înainte de a rîde, au fost pe de-a-ntregul păcăliţi de compatriotul nostru. Pentru a termina acest scurt îsioric, voi adăuga că cunoscutul Hans Pfaal din Rotterdam, ridicîndu-se cu un balon umplut cu azot, de treizeci şi şapte de ori mai uşor decît hidrogenul, a ajuns pe Lună după nouăsprezece zile de zbor. Această călătorie, ca şi încercările precedente, era pur imaginară, dar a fost opera unui scriitor cunoscut în America, un geniu straniu şi contemplativ. Se numea Poe.

– Ura pentru Edgar Poe! strigă adunarea electrizată de cuvintele preşedintelui său.

– Am încheiat, reluă Barbicane, cu aceste încercări, pe care le voi numi pur literare şi insuficiente pentru a stabili relaţii serioase cu astrul nopţilor. Totuşi, trebuie să adaug, cîteva spirite practice au încercat să intre într-o comunicare serioasă cu Luna. Astfel, acum cîţiva ani, un geometru german a propus să se trimită o comisie de savanţi în stepele Siberiei. Acolo, pe vastele cîmpii, trebuiau plasate imense figuri geometrice, trasate cu ajutorul reflectoarelor luminoase, între altele pătratul ipotenuzei, atît de vulgar numit de francezi «podul măgarilor». Orice fiinţă inteligentă, a spus geometrul, trebuie să priceapă sensul ştiinţific al acestei figuri. Seleniţi, dacă există, vor răspunde printr-o figură asemănătoare şi, comunicarea odată stabilită, va fi uşor să se creeze un alfabet care va face posibile convorbirile cu locuitorii Lunii. Aceasta era părerea geometrului german, dar proiectul său n-a fost pus în aplicare şi pînă acum n-a existat nici o legătură directă între Pămînt şi satelitul său. Dar geniului practic al americanilor îi este hărăzit de a se pune în legătură cu lumea siderală. Mijlocul de a reuşi e simplu, uşor, sigur, fără greş şi el constituie obiectul propunerii mele.

O zarvă, o furtună de exclamaţii întîmpină aceste cuvinte. Nu era nici unul dintre cei de faţă care să nu fi fost subjugat, atras, entuziasmat de cuvintele oratorului.

– Nu întrerupeţi! Linişte, vă rugăm! se striga din toate părţile.

Cînd agitaţia se potoli, Barbicane îşi reluă, cu o voce mai gravă, discursul întrerupt:

– Cunoaşteţi, zise el, ce progrese a făcut balistica de cîţiva ani şi la ce grad de perfecţiune ar fi ajuns armele de foc dacă războiul ar fi continuat. Cunoaşteţi de asemenea că, în linii mari, forţa de rezistenţă a tunurilor şi puterea expansivă a pulberii sînt nelimitate.

Ei bine! Pornind de la acest principiu, m-am întrebat dacă, cu ajutorul unui aparat special, avînd condiţii de rezistenţă determinate, nu va fi posibil să se trimită o ghiulea în Lună.

La aceste cuvinte, un «oh» de uluire scăpă din miile de piepturi care gîfîiau; după care se lăsă un moment de linişte, asemănător cu calmul profund dinaintea tunetului. Şi într-adevăr tunetul bubui, dar un tunet de aplauze, de strigăte, de aclamaţii care cutremură sala de şedinţe. Preşedintele voia să vorbească, dar nu putea. Abia după zece minute reuşi să se facă auzit:

– Lăsaţi-mă să termin, reluă el cu calm. Am examinat problema sub toate aspectele, am abordat-o cu hotărîre, şi din calculele mele indiscutabile rezultă că orice proiectil, dotat cu o viteză iniţială de douăsprezece mii de yarzi pe secundă şi dirijat spre Lună, va ajunge negreşit pînă la ea. Am, aşadar, onoarea de a vă propune, bravii mei colegi, să încercăm această mică experienţă!

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!