Claudius Bombarnac - Capitolul 22

de Jules Verne

CAPITOLUL XXII

Nu l-am văzut pe Cincu de patruzeci şi opt de ore, iar ultima
dată când am fost la el n-am putut să-i spun decât câteva vorbe
de îmbărbătare. La noapte, voi încerca să mă duc în furgon; am
grijă să-i cumpăr nişte provizii din gara Suchow.

Plecăm la ora trei. Vagoanele sunt trase de o locomotivă mai
puternică. In aceste teritorii mai accidentate, rampele sunt une-
ori destul de abrupte. Şapte sute de kilometri ne despart de impor-
tantul oraş Lanzhou, unde vom ajunge de-abia mâine dimineaţă,
mergând cu o viteză de zece leghe pe oră.

La cină, domnul şi doamna Ephrinell, aşezaţi alături, de-abia
dacă au schimbat câteva cuvinte. Intimitatea lor e mai puţin strân-
să de când s-au căsătorit. Poate sunt cufundaţi în calculul dobân-
zilor pe care şi le-au oferit reciproc şi care n-au fuzionat încă aşa
cum trebuie.

Peste noapte, vremea a fost proastă. Cerul purpuriu şi atmos-
fera încărcată prevesteau încă de cu seară o furtună. Aerul era
înăbuşitor şi tensiunea electrică excesivă. Se pregătea „o furtună
foarte reuşită", după expresia domnului Caterna, care a adăugat
că n-a văzut ceva mai bun, în afară, poate, de al doilea act din
Freischütz, în timpul vânătorii infernale. Adevărul este că trenul
aleargă însoţit de fulgere orbitoare, de bubuitul tunetelor pe care
ecoul munţilor îl prelungeşte la nesfârşit. Cred chiar că trăsne-
tul a lovit foarte aproape în câteva rânduri; dar şinele metalice
atrag electricitatea, constituindu-se în adevărate paratrăsnete care
feresc vagoanele. Spectacolul este într-adevăr frumos, dar puţin
înspăimântător; focurile spaţiului, pe care ploaia torenţială nu le
poate stinge, descărcările neîncetate ale norilor împletite cu
şuierele stridente ale locomotivei noastre când trece prin gările
Yanlu, Yongchang, Hulan-Sieu şi Datong. Profitând de această
noapte tulbure, am putut să stau puţin de vorbă cu Cincu şi să-i
dau proviziile.

— Vom ajunge la Beijing după-amiază? m-a întrebat.

— Da, după-amiază, dacă trenul n-are întârziere.

— Ah! Nu mă tem de întârzieri, domnule Bombarnac. însă
chiar şi atunci când lada mea va fi în gara Beijing, nu va însem-
na că am ajuns în bulevardul Sha-Kua...

— Ce importanţă mai are, Cincu, de vreme ce frumoasa Zinca
Klork va fi în gară...

— Nu, am stăruit să nu vină.

— De ce?

— Femeile sunt atât de sensibile! Va încerca să vadă furgonul
în care am călătorit, va cere lada cu o insistenţă care ar putea trezi
bănuieli... în sfârşit, ar risca să se trădeze...

— Ai dreptate, Cincu.

— De altfel, vom ajunge în gară abia după-amiaza târziu.
Poate că şi încărcarea coletelor în camioane nu se va face decât
a doua zi...

— Probabil.

— Ei bine, domnule Bombarnac, dacă nu cer prea mult, v-aş
ruga să-mi mai faceţi un mic serviciu...

— Ce anume aş putea să mai fac pentru tine?

— Să asistaţi la plecarea lăzii în vederea livrării la domiciliu,
astfel încât să evit orice accident...

— Voi fi acolo, Cincu, voi fi acolo, îţi promit. La naiba! Oglinzile
se sparg uşor şi voi veghea să fie mânuite cu cea mai mare grijă.
Şi, dacă vrei, pot însoţi lada până în bulevardul Sha-Kua...

— Nu îndrăzneam să vă rog, domnule Bombarnac.

— Şi greşeai, Cincu. Nu trebuie să te sfieşti de un amic, şi eu
îţi sunt un prieten adevărat. De altfel, mi-ar face mare plăcere
s-o cunosc pe domnişoara Zinca Klork. Vreau să fiu de faţă când
va fi predată lada, preţioasa ladă... O voi ajuta să-i scoată cuiele...

— Să-i scoată cuiele? Şi panoul meu? îl voi deschide şi voi
ieşi din ladă cât ai clipi...

Un îngrozitor bubuit de tunet ne-a întrerupt convorbirea. Am
crezut că trenul va sări de pe şine. L-am părăsit, aşadar, pe tânărul
român şi m-am întors în vagon, la locul meu.

Dimineaţa - în ziua de 26 mai, ora şapte - am ajuns în gara
Lanzhou. O staţionare de trei ore - numai trei ore. Iată urmările
atacului lui Ki-Tsang. Haideţi, domnule maior Noltitz, Pan-Ciao,
doamnă şi domnule Caterna, la drum... N-avem nici un minut de
pierdut.

Dar, când să ieşim din gară, ne opreşte apariţia unui personaj
înalt, voinic, cenuşiu, gras şi grav. Este guvernatorul oraşului, cu
un halat îmbrăcat peste o haină lungă de mătase albă şi galbenă,
cu evantaiul în mînă, cu un cordon cu cataramă, cu o mantie nea-
gră pe umeri, potrivită mai curând unei doamne. Este însoţit de un
număr de mandarini scunzi şi rotofei, iar chinezii îl salută apro-
piindu-şi pumnii, pe care îi mişcă de jos în sus, înclinând capul.

Ei! Ce vine să facă aici? Mai e vreo formalitate? O să reînceapă
cercetarea călătorilor şi a bagajelor? Şi Cincu, pe care îl credeam
scutit de complicaţii. Nu, nu-i nimic îngrijorător. E vorba de te-
zaur. Guvernatorul şi suita lui s-au oprit în faţa preţiosului vagon,
ferecat şi plumbuit, şi—1 privesc cu o admiraţie respectuoasă, aşa
cum o ai - în China, ca şi pretutindeni altundeva - în faţa unei
case de bani în care se află mai multe milioane.

Il întreb pe Popov ce semnificaţie are prezenţa sus-numitului
guvernator şi dacă ne priveşte cumva.

— în nici un fel, răspunde Popov. De Ia Beijing a venit ordinul
ca sosirea tezaurului să fie anunţată telegrafic. Asta a făcut şi guver-
natorul, care aşteaptă acum un răspuns pentru a şti dacă să-l tri-
mită mai departe la Beijing sau să-l păstreze provizoriu la Lanzhou.

— Povestea asta n-o să ne întârzie din nou?

— Nu cred.

— Atunci, la drum! le spun tovarăşilor mei de călătorie.
Dar, dacă pe noi spusele lui Popov ne lasă nepăsători, situaţia

nu pare să fie aceeaşi pentru seniorul Faruskiar. Şi totuşi, mă întreb,

ce-l priveşte pe el dacă vagonul cu tezaurul pleacă sau nu, dacă
rămâne ataşat sau este detaşat de trenul nostru? Ghangir şi admi-
nistratorul companiei par însă foarte supăraţi, deşi încearcă să
n-o arate, în timp cc mongolii, rostind câteva cuvinte cu voce gra-
vă, îi aruncă guvernatorului priviri care sunt departe de a fi pline
de simpatie.

în acest moment, guvernatorul este pus la curent cu ceea ce
s-a întâmplat în timpul atacării trenului, cu contribuţia eroului nos-
tru la apărarea tezaurului imperial, află de curajul cu care s-a lup-
tat şi cum a scăpat ţara de teribilul Ki-Tsang. Şi, în cuvinte de
laudă, pe care Pan-Ciao se grăbeşte să ni le traducă, îi mulţumeşte
seniorului Faruskiar, îl felicită, îl face să înţeleagă că împăratul
îl va răsplăti pentru serviciile aduse.

Administratorul Marelui Transasiatic îl ascultă cu calmul care-l
caracterizează, dar văd limpede că l-a cuprins o oarecare nerăbdare.
Poate că se simte deasupra elogiilor şi a recompenselor, chiar dacă
vin de foarte de sus. Recunosc că e un om deosebit de mândru.

Dar să nu mai stăm locului. Ce ne pasă dacă vagonul cu tezau-
rul pleacă sau nu spre Beijing? Este cu mult mai interesant să vi-
zităm Lanzhou. Şi, cu toate că am făcut-o destul de sumar, mi-au
rămas amintiri foarte vii.

în primul rând, există un oraş exterior şi unul interior. De astă
dată, nu este în ruină. Este un oraş viu, mişunând de lume, cu o
populaţie foarte activă, familiarizată, datorită căii ferate, cu pre-
zenţa străinilor, pe care nu-i urmăreşte, ca odinioară, cu o curio-
zitate indiscretă. Cartiere vaste ocupă partea dreaptă a fluviului
Huanhe, care se întinde pe o porţiune de doi kilometri. Huanhe
este Fluviul Galben, lung de patru mii cinci sute de kilometri şi
care îşi varsă apele nămoloase în adâncurile golfului Pechili.

— Oare nu aici, Ia gurile fluviului de lângă Tianjin, trebuie
să ia baronul pachebotul spre Yokohama? întreabă maiorul Noltitz.

— Ba da, răspund eu.

— îl va pierde, spune comicul.

— Nu l-ar pierde dacă ar avea aripi la picioare, acest înaripat
concurent care face înconjurul globului.

— înariparea unui catâr, cum s-ar zice, ripostează domnul
Caterna, nu-i de-ajuns şi nici nu va ajunge...

— Va ajunge, dacă trenul n-o să aibă întârziere, afirmă maiorul.
Vom fi la Tianjin pe data de 23, la şase dimineaţa, iar pachebo-
tul nu pleacă decât la unsprezece.

— Până vom afla dacă pierde sau nu pachebotul, dragi prie-
teni, să nu ne pierdem noi plimbarea.

în locul în care ne-am oprit, o punte de nave traversează Flu-
viul Galben, care curge atât de năvalnic, încât tablierul este supus
unei adevărate hule. Doamna Caterna, care a crezut că se poate
aventura, începe să pălească.

— Caroline, Caroline..., îi strigă soţul, o să ai rău de mare!
Vino-ncoace! Vino-ncoace!

Doamna Caterna se-ntoarce şi o luăm spre pagoda care se află
în susul pantei.

Ca toate monumentele de acest gen, pogoda seamănă cu o gră-
madă de castronaşe de compot puse unul peste altul. Dar aceste
castronaşe au o formă frumoasă şi nu m-ar mira dacă ar fi din
porţelan chinezesc. Am văzut, fără să intrăm, şi importante obiec-
tive industriale: o turnătorie de tunuri, o fabrică de puşti, amân-
două lucrând cu muncitori chinezi. Am trecut printr-o grădină fru-
moasă, de lângă casa guvernatorului, cu capriciosul ei ansamblu
de poduri, chioşcuri, havuzuri, porţi în formă de vas mare de porţe-
lan. Posedă mai multe pavilioane cu acoperişuri cu marginile
întoarse, decât copaci şi umbrare. Apoi ne plimbăm pe aleile pavate
cu cărămizi, printre resturile temeliei Marelui Zid. Este zece fără
zece când ne înapoiem la gară, frânţi de oboseală, căci plimbarea
n-a fost uşoară. Abia mai respirăm din cauza arşiţei. Prima mea
grijă este să-mi arunc privirea asupra vagonului cu milioane. Se
află în acelaşi loc, penultimul vagon al trenului, supravegheat de jan-
darmi chinezi. între timp, sosise depeşa aşteptată de guvernator,

cu ordinul de a trimite vagonul mai departe până la Beijing, unde
tezaurul urma să fie înmânat ministrului de Finanţe.

Dar unde se află seniorul Faruskiar? Nu-l văd niciunde. Oare
a renunţat la ultima etapă a călătoriei? Nu! Iată-l pe una dintre
platforme. Mongolii s-au urcat în vagonul lor. Şi Fulk Ephrinell
s-a dus în oraş să facă nişte drumuri - probabil pentru a arăta
mostre ale produselor sale. Doamna Ephrinell a plecat separat -
fără îndoială ca să încheie o afacere cu părul pe care-l vinde sau
îl cumpără. Amândoi se-ntorc în acest moment şi-şi reiau locurile,
fără a părea că se cunosc.

Urcă în tren şi călătorii chinezi care vor coborî unii la Beijing,
alţii în gările intermediare Xi'an, Honan, Luo-Yang, Taiyuan. Sunt
cu totul vreo sută de pasageri în tren. Toate numerele mele se află
la locul lor. Nu lipseşte nici unul. Treisprezece, tot treisprezece!

Ne găseam încă pe platformă când s-a auzit semnalul de ple-
care. Domnul Caterna o întrebase pe doamna Caterna ce i se păruse
cel mai ciudat la Lanzhou.

— Cel mai ciudat, Adolphe? Cuştile mari agăţate pe pereţi şi
în copaci, în care erau închise nişte păsări neobişnuite.

— Neobişnuite, într-adevăr, doamnă Caterna, zice Pan-Ciao,
păsări care vorbeau când erau în viaţă.

— Cum, erau papagali?

— Nu, capete de tâlhari.

— Ce îngrozitor! exclamă ingenua şi pe chip i se aşterne o
expresie de silă.

— Ce vrei, Caroline, dacă asta-i moda locală! rosteşte sen-
tenţios domnul Caterna.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!