Claudius Bombarnac - Capitolul 7

de Jules Verne

CAPITOLUL VII

Trenul a ajuns la Kizyl-Arvat - la două sute patruzeci şi două
de verste de Marea Caspică - la ora şapte şi treisprezece minute seara,
în loc de ora şapte fix. Această mică întârziere a provocat treisprezece
proteste din partea baronului, câte unul pe minut. Ne oprim două
ceasuri în gara Kizyl-Arvat. Cu toate că se lasă seara, nu-mi pot între-
buinţa mai bine timpul decât vizitând orăşelul, care are mai mult de
două mii de locuitori, ruşi, persani şi turkmeni. Nu-i mare lucru de
văzut nici în urbe, nici în împrejurimile sale. Pe câmpia lipsită de
copaci nu creşte nici măcar un palmier - nu se zăresc decât păşuni
şi ogoare scăldate de un pârâu. Norocul a făcut să-l am drept însoţi-
tor, aş zice chiar de cicerone¹, pe maiorul Noltitz. Am făcut cunoştinţă
foarte simplu. Maiorul a venit spre mine şi eu m-am îndreptat spre
el, de îndată ce am pus piciorul pe peron.

— Domnule, i-am spus, sunt francez, corespondent la Secolul
XX, şi mă numesc Claudius Bombarnac, iar dumneata eşti maiorul
Noltitz din armata rusă. Te duci la Beijing, unde mă duc şi eu.
Cunosc limba rusă, cum probabil cunoşti şi dumneata franceza.

Maiorul a făcut un semn de încuviinţare.

— Ei bine, domnule maior, în loc să rămânem doi străini în
timpul acestui drum lung prin Asia Centrală, nu v-ar plăcea să
devenim ceva mai mult decât simpli tovarăşi de călătorie? Dum-
neata ştii despre ţinuturile astea tot ceea ce eu n-am aflat încă şi
pentru mine ar fi o plăcere să mă instruiesc.

— Domnule Bombarnac, mi-a răspuns maiorul într-o franceză
desăvârşită, sunt în întregime la dispoziţia dumitale.

Apoi a adăugat surâzând:

— Adică ce-nţelegi prin a te „instrui"?... Nu cumva unul din-
tre cei mai vestiţi critici din ţara dumitale a spus, dacă îmi aduc
bine aminte: „Francezilor nu le place să înveţe decât ceea ce ştiu"?

— Văd că l-ai citit pe Sainte-Beuve, domnule maior, şi poate
că acest academician sceptic are dreptate în general. Dar în ce mă
priveşte, fac o excepţie de la regulă şi doresc să învăţ ce nu ştiu.
Şi în privinţa Turkestanul sunt de o ignoranţă...

— Mă aflu în întregime la dispoziţia dumitale, a repetat ma-
iorul, şi aş fi fericit să-ţi povestesc marile fapte de vitejie ale gene-
ralului Annenkov, ale cărui lucrări le-am urmărit.

— îţi mulţumesc, domnule maior. Nu mă aşteptam la altceva
din partea dumitale.

— Ei, mi-a răspuns maiorul, dacă îmi permiţi, am să citez
parţial celebra frază din Danişev: „Aşa va fi întotdeauna cât vor
fi pe lume ruşi şi francezi".

— După Sainte-Beuve, Dumas-fiul! am exclamat. Văd, dom-
nule maior, că am de-a face cu un parizian!

— Din Sankt Petersburg, domnule Bombarnac.

Ne-am strâns călduros mâinile. O clipă mai târziu, maiorul şi
cu mine am început să cutreierăm oraşul şi iată ce mi-a spus Noltitz:

Generalul Annenkov a încheiat, la Kizyl-Arvat, în 1885, primul
tronson al acestei căi ferate, având două sute optzeci şi cinci de
kilometri, din care o sută şaizeci au fost construiţi într-un deşert
unde nu se găsea strop de apă. Dar înainte de a-mi istorisi cum
s-a executat extraordinara lucrare, maiorul mi-a vorbit despre
cucerirea Turkestanului. După numeroase lupte desfăşurate între
1854 şi 1864, celebrul Skobelev, eroul de la Plevna, a debarcat
în portul Mihailov (portul Uzun-Ada nu fusese încă fondat). în
scopul de a mărşălui mai uşor prin deşert, adjunctul său, Annenkov,
a construit o cale ferată strategică. Aceasta a ajuns în zece luni

la gara Kizyl-Arvat. Iată în ce împrejurări au construit ruşii acest
drum de fier, cu o iuţeală, aşa cum am mai spus, superioară celei
a americanilor în Vestul îndepărtat. Lucrarea trebuia să servească
în acelaşi timp industriei şi altor utilităţi.

în prealabil, generalul Annenkov a format, în vederea mon-
tării căii ferate, un tren cu treizeci şi şase de vagoane, dintre care
patru vagoane de două compartimente pentru ofiţeri, douăzeci şi
două de vagoane pentru muncitori şi soldaţi, un vagon ca sală de mese,
patru vagoanc-bucătărie, un vagon-ambulanţă, un vagon-telegraf,
un vagon-forjă, un vagon-cămară şi un vagon de rezervă. Aces-
ta a fost fabrica lui pe roţi şi, totodată, cazarma în care au locuit
şi s-au hrănit cei o mie şase sute de muncitori, soldaţi şi funcţionari.
Acest tren înainta pe măsură ce erau montate şinele. Lucrătorii
se împărţeau în două brigăzi; acestea munceau câte şase orc pe
zi, cu concursul locuitorilor din ţinut, care trăiau în corturi şi al
căror număr a ajuns până la cincisprezece mii. Un fir telegrafic
lega şantierul cu oraşul Mihailov, de unde porneau, pe un deco-
vil, mărfarele care aduceau şine şi traverse.

în aceste condiţii şi datorită solului orizontal, neted ca-n palmă,
rezultatul unei zile-muncă atingea o înaintare de opt kilometri, în
timp ce în câmpiile din Statele Unite nu depăşise patru kilometri.
Cât despre mâna de lucru, ea nu costa prea mult: patruzeci şi cinci
de franci pe lună pentru lucrătorii din oaze, cincizeci de centime
pe zi pentru cei care veneau din Buhara.

Astfel, soldaţii lui Skobelev au fost transportaţi la Kizyl-Arvat,
apoi alţi o sută cincizeci de kilometri mai departe, până la
Geok-Tepe, unde după o luptă crâncenă au ieşit victorioşi. Ast-
fel încât prima locomotivă s-a oprit în Merv în iulie 1886.

Interesanta conversaţie cu maiorul Noltitz a durat aproape o
oră şi jumătate, în timp ce cutreieram străzile din Kizyl-Arvat.
însă trebuia să ne întoarcem la gară, ceea ce am şi făcut.

Se-nţelege de la sine că n-aveam să ne întrerupem relaţiile ami-
cale, create atât de spontan, şi am convenit aşadar ca maiorul să-şi

părăsească locul din al treilea vagon ca să vină să ocupe unul ală-
turi de mine, în primul. Dacă mai înainte puteam fi consideraţi
locuitori ai aceluiaşi oraş, ci bine, acum deveneam vecini în aceeaşi
casă ori, mai degrabă, prieteni împărţind aceeaşi cameră. La ora
nouă, s-a dat semnalul de plecare. Trenul a lăsat în urmă Kizyl-Arvat
şi a pornit spre Aşhabad, de-a lungul frontierei persane.

Timp de o jumătate de ceas, maiorul şi cu mine am continuat
să vorbim despre una şi despre alta. Mi-a atras atenţia că, dacă
soarele n-ar fi fost ascuns în spatele orizontului, aş fi putut zări
ultimele creste ale Marelui şi Micului Balhan asiatic, care se înalţă
deasupra golfului Krasnovodsk.

Cea mai marc parte a călătorilor se şi instalaseră să doarmă
la locurile lor, pe care un mecanism ingenios îngăduia să le pres-
chimbi în cuşete. Te puteai întinde, puteai pune capul pe pernă,
tc puteai înveli cu o pătură şi, dacă dormeai prost, cu toate aces-
tea, înseamnă că n-aveai o conştiinţă prea curată. Maiorul Noltitz
n-arc, se pare, nimic a-şi reproşa, deoarece după cc mi-a urat
„noapte bună", a adormit pe dată, dormind somnul drepţilor.

Eu am rămas treaz, căci ceva nu-mi dădea pace. Mă gândeam
la faimosul colet, la călătorul închis acolo şi vroiam să intru în
legătură cu el chiar în acea noapte. Mi-am adus aminte, cu acest
prilej, că şi alte personaje originale au călătorit într-un mod tot
atât de excepţional. în 1889, 1891 şi 1892, un croitor austriac,
Hermann Zeitung, a călătorit de Ia Viena la Paris, de Ia Amsterdam
la Bruxelles şi de la Anvers în Christiania¹ într-o ladă, iar doi
logodnici din Barcelona, Erres şi Flora Anglora, au locuit împre-
ună într-o ladă de conserve, traversând astfel Spania şi Franţa.

Din prudenţă, trebuie să aştept ca Popov să intre definitiv în
cabina lui. Trenul nu opreşte înainte de Geok-Tepe, la ora unu
dimineaţa. Pe parcursul traseului de Ia Kizyl-Arvat la Geok-Tepe,
contez ca sus-numitul Popov să tragă un pui de somn şi astfel să-mi
dea o ocazie unică de a-mi duce la îndeplinire planul.

îmi vine o idee! Dacă omul meu este tocmai Zeitung, care îşi
face o meserie din acest mijloc de călătorie, pentru a sustrage bani
generozităţii publice? El trebuie să fie... n-are cine, altcineva! La
naiba! Personalitatea lui nu-i deloc interesantă! Şi eu, care mă
bizuiam pe acest intrus... Voi vedea... Pe Zeitung îl cunosc din
poze şi l-aş putea eventual utiliza...

La o jumătate de oră după plecare, zgomotul unei uşi care se
închide pe platforma anterioară a vagonului nostru mă vesteşte
că şeful de tren s-a retras în cabina lui. Cu toată dorinţa de a mă
duce în furgonul de bagaje, mă resemnez să am răbdare. Căci este
posibil ca Popov să nu doarmă prea adânc încă. înăuntru domneşte
liniştea sub lumina slabă a lămpilor. Afară este o noapte neagră
şi se aude freamătul trenului care se-mpleteşte cu, şuieratul unui
vânt destul de rece.

Mă scol, trag perdeaua unei lămpi, mă uit la ceas. Este ora
unsprezece şi câteva minute. Mai avem două ore până la oprirea
la Geok-Tepe.

A sosit clipa. După ce mă strecor până la uşa vagonului, o
deschid şi o închid uşor, fără să mă vadă cineva şi fără să trezesc
pe cineva.

Iată-mă pe platforma dinaintea pasarelei, care trepidează în rit-
mul sacadat al trenului. în întunericul de nepătruns care învăluie
deşertul Kara-kum, am aceeaşi impresie ca atunci când imensi-
tatea nopţii înconjoară un vapor în largul mării. O lumină slabă
se zăreşte prin perdelele cabinei lui Popov. Trebuie să aştept să
se stingă sau, cum e de presupus, va rămâne aprinsă până la ziuă?
Oricum, Popov n-a adormit, îl aud cum se mişcă. Stau mut şi ne-
clintit, sprijinit de balustrada platformei. Mă aplec şi privirile mele
urmăresc dâra luminoasă pe care felinarul de la capătul trenului
o proiectează în faţa locomotivei. Parcă alergăm pe un drum de
foc. Deasupra mea, norii se fugăresc învălmăşindu-se cu o mare
iuţeală şi prin spărturile lor sclipesc câteva constelaţii: la nord,
Ursa Mică, din Liră, Vega şi, în mijloc, Casiopeea. în sfârşit, o

tăcere absolută domneşte de la o platformă la alta. Popov, cu toate
că trebuie să vegheze asupra personalului, a închis ochii îngreu-
naţi de somn.

Trec netulburat pasarela şi ajung în faţa uşii furgonului.

O deschid şi după ce intru, o proptesc uşurel la loc. Uşa nu-i
închisă decât cu un zăvor, care se împinge şi se trage între două
ferecaturi. Am făcut totul fără cel mai mic zgomot, fiindcă, dacă
nu vreau să atrag atenţia lui Popov, am cu atât mai puţin intere-
sul să-l sperii pe „întemniţatul voluntar".

Deşi este întuneric beznă în interiorul furgonului, neexistând
nici o fereastră laterală, reuşesc totuşi să mă orientez. Ştiu unde
c locul lăzii: în colţul din stânga intrării. Esenţial este să nu mă
izbesc de vreun colet, cu atât mai mult cu cât majoritatea îi apar-
ţine lui Fulk EphrincII şi îmi dau seama ce scandal ar face dacă
unul dintre ele s-ar răsturna şi ar avea astfel de suferit pacheţelele
cu dinţii artificiali.

încetişor, pipăind cu mâna şi cu piciorul, mă apropii şi dau de
ladă. Nici un picior de muscă n-ar fi putut să o atingă mai uşor
decât degetele melc, care-i mângâie contururile. Mă aplec şi-mi
lipesc sfios urechea de panoul din faţă. Nu aud nici o respiraţie.
Nici produsele firmei „Strong Bulbul et Co." din New York nu
sunt mai tăcute în lăzile lor. Mă cuprinde teama - teama să-mi
văd spulberate toate speranţele de reporter. Mă înşelasem oare la
bordul Astareil Oare respiraţia şi strănutul au fost doar un vis?
Nu-i nimeni închis în lada asta - nici măcar Zeitung! Să nu fie,
într-adevăr, decât nişte oglinzi expediate de domnişoara Zinca
Klork pe bulevardul Shu-Kua, Beijing, China?

Nu! Deşi foarte slab, aud o mişcare în interiorul lăzii. Fâsâitul
devine mai puternic şi mă întreb dacă panoul nu o să alunece cumva
în jos şi prizonierul nu va ieşi din temniţă ca să respire puţin aer
curat. Tot ce-mi rămâne de făcut pentru a vedea şi a nu fi văzut
este să mă ghemuiesc în fundul furgonului, între două colete.
Datorită întunericului, n-am de ce să mă tem. Deodată, un mic

hârşâit ajunge la urechea mea. Nu sunt cumva victima unei iluzii?
Am auzit cum se aprinde un chibrit. Aproape numaidecât, câte-
va licăriri pâlpâie pe după găurile de aerisire ale lăzii. Dacă aş fi
putut să mă înşel în ce priveşte specia din care face prizonierul,
acum nu mai am nici o îndoială. Doar să nu se adăpostească înăun-
tru o maimuţă care ştie să aprindă focul şi să se slujească de chi-
brituri... Unii zic că există asemenea specimene, dar trebuie să-i
crezi pe cuvânt. De cc să nu recunosc? Sunt cuprins de emoţie
şi mă feresc să fac cea mai mică mişcare. Trece un minut. Nimic
nu arată că panoul s-a deplasat, nimic nu mă îndreptăţeşte să pre-
supun că necunoscutul va ieşi...

Din precauţie, mai aştept. Pe urmă mă gândesc să profit de
licăririle pe care le zăresc. Acum, lada este luminată pe dinăun-
tru şi, privind prin găuri... Mă ridic, mă târăsc prin furgon, mă
aproprii... Am o singură temere: ca lumina din interiorul cutiei
să nu se stingă brusc... In fine, iată-mă lângă panou; am grijă să
nu mă ating de el; îmi lipesc ochiul de una dintre găuri...

într-adevăr, înăuntru se află închis un bărbat, care nu este
croitorul austriac Zeitung... Ce bine îmi pare! îi acord imediat
numărul 11. Bărbatul, căruia îi desluşesc perfect trăsăturile, pare
în vârstă de douăzeci şi cinci până la douăzeci şi şase de ani. Poartă
barbă, o barbă neagră. Chipul lui este specific românesc, confir-
mându-mi părerea că stăpâna lăzii este şi ea tot româncă. Are o
privire blândă, deşi înfăţişarea lui dovedeşte o mare energie. Şi
oare nu ai nevoie de energie ca să faci un drum atât de lung sub
formă de colet? Dar, dacă n-are nimic dintr-un borfaş care s-ar
fi închis de bunăvoie într-o ladă pentru a da o lovitură, trebuie
să recunosc că nu are nici aspectul eroului din care aş fi dorit să
făuresc personajul principal al povestirii mele.

La urma urmei, austriacul şi spaniolul care au călătorit tot într-o
ladă n-au fost eroi; erau tineri din rândul oamenilor simpli, al
cetăţenilor oarecare, şi totuşi au alimentat coloane întregi de cro-
nici de ziar. Aşa că-l voi împodobi pe vrednicul număr 11 cu

amplificări, antonime, epitete, tropi, metafore şi alte figuri de stil,
îl voi hiperboliza, îl voi aranja aşa cum developezi un clişeu
fotografic.

De altfel, să călătoreşti de la Tiflis Ia Beijing este cu totul altce-
va decât de la Viena ori Barcelona la Paris, cum au făcut Zeitung,
Erres şi Flora Anglora.

Adaug că nu-l voi trăda pe românul meu, nu-l voi denunţa
nimănui. Poate liniştit să nu se îndoiască de discreţia mea şi să
se bizuie pe ajutorul pe care i-l voi acorda, dacă îi voi putea fi
de folos în caz că va fi descoperit... Dar cred că nu va fi nevoie.

Vreţi să ştiţi ce face în clipa asta? Ei bine, şade în fundul lăzii
şi mănâncă liniştit, la lumina unei lămpiţc. Arc o cutie de con-
serve pe genunchi, pesmetul nu-i lipseşte şi într-un dulăpior zăresc
cîtcva sticluţe pline. O pătură şi o manta sunt agăţate în cui pe
unul dintre pereţi. De fapt, n-o duce deloc rău numărul 11! Stă în
căsuţa lui ca melcul în cochilie. Casa merge cu el şi economiseşte
mia de franci, cât l-ar fi costat călătoria de la Tiflis Ia Beijing,
chiar la clasa a doua. Ştiu că este o fraudă pedepsită de lege. Până
atunci însă, poate ieşi din Iadă când are chef, poate să se plimbe
prin furgon, să se aventureze pe timpul nopţii chiar şi pe platfor-
mă... Nu! Nu-l plâng şi, gândindu-mă că va ajunge la adresa fru-
moasei românce, i-aş lua locul cu plăcere.

îmi vine o idee pe care o cred bună, deşi poate că nu e: să bat
uşor în panoul lăzii ca să intru în legătură cu noul meu tovarăş
de drum, să aflu cine este şi de unde vine, căci unde se duce ştiu
deja. Mă mistuie o curiozitate arzătoare. Trebuie să mi-o satis-
fac. Există clipe în care cronicarul se preschimbă într-o urmaşă
a Evei! Dar mă-ntreb cum va lua bietul băiat lucrurile. Sunt sigur
că aşa cum se cuvine. îi voi spune că sunt francez şi un român
ştie că poate să aibă întotdeauna încredere într-un francez. îi voi
oferi serviciile mele... şi voi propune să-i îndulcesc starea de pri-
zonierat cu interviuri, să-i îmbogăţesc masa sărăcăcioasă cu vreo
mâncare mai gustoasă... N-o să-l supere vizitele mele, nici nu va
avea a se teme că voi face vreo imprudenţă.

Bat în panou.

Lumina sc stinge brusc. Prizonierul îşi ţine răsuflarea. Trebuie
neapărat să-l liniştesc.

— Deschide, îi spun cu blândeţe în ruseşte. Deschide.
N-am putut să-mi termin fraza, căci trenul se hurducăic puternic

şi încetineşte. Cu toate acestea, n-am ajuns încă în gara Gcok-Tcpe.

De-afară sc aud strigăte. Mă grăbesc să ies din furgón şi să
închid uşa. Era şi timpul. Nici n-am ajuns bine pe platformă că
sc deschide uşa cabinei lui Popov. Şeful de tren iese tară să mă
fi zărit, intră în furgón şi sc îndreaptă spre locomotivă. Aproape
numaidecât, trenul îşi reia viteza normală. Popov sc iveşte lângă
mine câteva clipe mai târziu.

— Ce s-a întâmplat, Popov?

— Ceva obişnuit, domnule Bombarnac. Trenul a călcat un
dromader.

— Bietul animal!

— Bietul animal ar fi putut să provoace o deraiere.

— Atunci, al naibii animal!

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!