Cesar Cascabel - Capitolul 15

de Jules Verne

Partea intai






Port Clarence este portul cel mai avansat spre nord-vest pe care îl are America de Nord la stramtoarea Bering. Situat la miazazi de capul Printul de Wales, se adanceste în acea parte a tarmului unde se contureaza nasul profilului omenesc reprezentat de coasta Alaskai. Portul are un excelent loc de ancorare, foarte apreciat de navigatori si mai ales de balenierele care îsi cauta norocul prin marile arctice. Belle-Roulotte facuse camp în vecinatatea marii, la gura unui mic rîu, sub niste stanci înalte, încununate de un palc de mesteceni subtiri. Acolo urmau sa faca popasul cel mai lung din toata calatoria. Acolo mica trupa avea sa astepte mult – o asteptare fortata, impusa de stramtoare, a carei suprafata nu era înca înghetata în acea perioada a anului. Inutil sa adaugam ca vehiculul n-ar fi putut trece la bordul ambarcatiunilor ce deservesc Port Clarence, niste simple vase pescaresti de tonaj foarte mic. Trebuiau sa-si mentina planul de a ajunge pe coasta asiatica atunci cand marea urma sa se preschimbe într-un imens camp de gheata. Nu aveau de ce sa regrete ca faceau o lunga halta înainte de a se lansa în a doua parte a calatoriei lor, cea în care se puteau astepta sa înceapa cu adevarat dificultatile "lupta cu frigul, cu furtunile de zapada – cel putin pana cand Belle-Roulotte va ajunge în tinuturile mai suportabile din Siberia meridionala. Pana atunci, însa, ramaneau cateva saptamani, poate chiar luni foarte grele, asa ca se puteau felicita pentru timpul avut la dispozitie spre a-si sfarsi pregatirile în vederea unui drum atat de greu. Într-adevar, daca anumite obiecte le cumparasera de la indieni din fortul Noulato, mai era nevoie si de altele, pe care domnul Cascabel avea de gand sa le achizitioneze fie de la negustori, fie de la indigenii din Port Clarence. Personalul sau fu, asadar, cat se poate de încantat cand i se dadu cunoscuta porunca: "Pe loc... repaus!" Ordinul acela, întotdeauna bine primit în timpul marsurilor ori manevrelor militare, fu urmat imediat de altul, strigat din toate puterile de tanarul Sandre: "Rupeti randurile!" si puteti fi siguri ca randurile au fost rupte. Cum e usor de închipuit, la sosirea ei în Port Clarence, Belle-Roulotte nu trecuse deloc neobservata. O astfel de masinarie ambulanta nu se aventurase niciodata atat de departe, ajungand sa atinga însesi marginile cele mai nordice ale Americii. Uimiti, localnicii vedeau pentru prima oara niste saltimbanci francezi. La Port Clarence, în afara obisnuitei sale populatii de eschimosi si negustori, se aflau atunci si cativa functionari rusi. Erau cei care, dupa anexarea Alaskai la Statele Unite, primisera dispozitie sa treaca stramtoarea si sa se duca fie în peninsula Ciukotsk, pe coasta asiatica, fie la Petropavlovsk, în Kamceatka. Acesti agenti se alaturara multimii ca sa întampine familia Cascabel, si trebuie spus ca primirea facuta de eschimosi fu deosebit de cordiala. Erau aceiasi eschimosi pe care, cu doisprezece ani mai tarziu, avea sa-i gaseasca pe acele meleaguri celebrul navigator Nordenskjold, în timpul cutezatoarei sale expeditii soldate cu descoperirea trecerii din nord-vest. Pe atunci unii dintre indigeni erau înarmati cu pistoale si pusti cu tragere rapida, primele daruri ale civilizatiei americane. Întrucat anotimpul cald abia se termina, locuitorii din Port Clarence nu-si reocupasera locuintele de iarna. Traiau în mici corturi dragute, facute din panza groasa de bumbac, împestritata cu culori vii si întarita cu împletituri vegetale, înauntru aveau o gramada de ustensile mesterite din nuci de cocos.
Vazandu-le pentru prima data, Cuisoara exclama: "Aha, înseamna ca prin padurile din Eschimosia cresc cocotieri." "Asta numai daca," raspunse domnul Serghei, "daca nu cumva nucile sunt aduse din insulele Pacificului, în schimbul altor marfuri, de balenierele care vin la Port Clarence." Domnul Serghei avea dreptate. Relatiile dintre americani si indigeni erau bine angajate înca de pe atunci. Schimburile realizate între ei nu erau fara avantaj pentru dezvoltarea neamului eschimosilor. Ajunsi aici, trebuie sa spunem, ca, asa cum se va vedea mai tarziu, nu exista nici o asemanare, ca fizionomie ori obiceiuri, între eschimosii de origine americana si indigenii din Siberia asiatica. Triburile din Alaska nici macar no pricep limba vorbita în vestul stramtorii Bering. Dar, cum amesteca în vorba cuvinte englezesti si rusesti, nu le este prea greu sa se înteleaga între ei. Înca din primele zile trecute de la instalare, familia Cascabel îsi propuse sa intre în legatura cu indigenii raspanditi pe langa Port Clarence.



Fiind primita cu toata ospitalitatea în corturile acelor oameni cumsecade, le deschise si ea, fara sa stea pe ganduri, usa casei sale pe roti, lucru pe care nimeni nu trebui sa-l regrete. Eschimosii sunt, de altminteri, mult mai civilizati decat se crede în general. Lumea si-i închipuie ca pe niste foci dintr-o specie vorbitoare, un fel de amfibii cu chip omenesc, judecandu-i dupa hainele pe care obisnuiesc sa le poarte, mai ales iarna. Nu e deloc asa, iar la Port Clarence reprezentantii rasei lor nu sunt respingatori la înfatisare si îti face placere sa-i vizitezi. Unii respecta moda pana într-atata, încat se îmbraca aproape ca europenii. Cea mai mare parte dintre ei poarta haine din piele de ren sau de foca, asanumitul „pask"din blana de marmota, si au cochetaria de a-si tatua fata, aplicandu-i niste desene cu linii fine pe barbie. Barbatii au barba scurta si rara; în colturile buzelor, strapunse de trei gauri executate cu arta, îsi atarna incluse de os sculptat, iar cartilajul nasului le este împodobit si el cu asemenea ornamente. În sfarsit, eschimosii veniti sa prezinte omagii familiei Cascabel nu aveau deloc acea înfatisare dizgratioasa pe care o întalnesti adesea la samoiezi sau la alti indigeni de pe litoralul asiatic. Fetele purtau siraguri de perle în urechi, iar pe brate bratari din fier ori din arama, destul de fin lucrate. Mai trebuie spus ca erau oameni cinstiti, de buna credinta în tranzactii, cu toate ca se tocmesc si se milogesc cam mult. Dar ar însemna sa dai dovada de prea multa severitate daca i-ai învinui pentru un asemenea defect pe cei din regiunile arctice. Între ei domneste cea mai deplina egalitate. N-au nici macar sefi de clan. Din punctul de vedere al religiei, sunt pagani. Venereaza, în chip de divinitati, niste stalpi cu figuri sculptate si vopsite în rosu, reprezentand felurite pasari cu aripi larg întinse în evantai. Au obiceiuri curate, un foarte pronuntat simt al familiei, respect pentru parinti, iubire pentru copii, si îsi cinstesc mortii, ale caror cadavre expuse în aer liber sunt învesmantate în haine de sarbatoare, avandu-si armele si caiacul alaturi. Familiei Cascabel îi placeau mult plimbarile facute zilnic în împrejurimile asezarii. Adesea vizitau o veche fabrica de ulei, construita de americani si care mai functiona pe vremea aceea. tinutul nu este lipsit de arbori, nici solul de.vegetatie, spre deosebire de peninsula Ciukotsk, aflata de partea cealalta a stramtorii. Asta din cauza ca în lungul coastei noului continent urca un curent cald, venit din zona înfierbantata a Pacificului, pe cand de-a lungul tarmului siberian coboara un curent rece, format în bazinul marilor boreale. Se întelege ca domnul Cascabel nu avea de gand sa dea spectacole pentru indigenii din Port Clarence. Retinerile lui erau bine întemeiate. Ganditi-va ce-ar fi însemnat sa gaseasca si printre ei acrobati, jongleri, clovni la fel de priceputi ca indienii de la fortul Yukon! Era mai bine sa nu riste sa compromita înca o data reputatia familiei. În asteptare, zilele se scurgeau, dar repausul era, de fapt, mai mare decat ar fi avut nevoie, pentru odihna, mica trupa.
Cu siguranta, dupa o saptamana de popas la Port Clarence, erau în stare cu totii sa înfrunte greutatile unei calatorii pe pamant siberian. Dar Belle-Roulotte nu putea trece înca stramtoarea. La sfirsitul lunii septembrie, si la acea latitudine, chiar daca temperatura medie coborase sub zero grade, bratul de mare ce separa Asia de America nu era înca înghetat. Nenumaratele sloiuri de gheata, formate în larg, în nordul bazinului Bering, urcau iarasi spre miazanoapte, de-a lungul peninsulei Alaska, purtate de curentul venit din Pacific. Trebuiau sa astepte ca sloiurile sa devina mai rezistente, sa se adune gramada, într-un imens camp de gheata, neclintit si ‘carosabil’pe distanta dintre cele doua continente. Era limpede ca, pe un strat de gheata ajuns atat de solid încat sa poata permite trecerea unui convoi de artilerie, Belle-Roulotte si personalul ei n-ar fi întampinat nici-un risc. De altfel, în partea cea mai îngusta, adica între capul Printul de Wales, cu ceva mai sus de Port Clarence, si micul port Numana, situat pe coasta siberiana, stramtoarea nu avea decat vreo douazeci de leghe. "Fir-ar sa fie! exclama într-o zi domnul Cascabel. Destul de rau ca americanii n-au construit aici un pod.



"Un pod de douazeci de leghe," se mira Sandre. "De ce nu," zise Jean. S-ar putea sprijini, în mijlocul stramtorii, pe insula Diomede. "N-ar fi imposibil," aprecie domnul.Serghei. si ne putem gandi ca într-o buna zi podul acela se va face, ca tot ce sta în puterile inteligentei umane. "Exista unele propuneri pentru un pod peste stramtoarea Calais, observa Jean. "Ai dreptate, prietene, raspunse domnul Serghei. Sa recunoastem, totusi, ca un pod peste stramtoarea Bering n-ar fi la fel de util ca unul construit între Calais si Dover, în mod sigur nu si-ar justifica cheltuielile! "Daca nu le-ar folosi calatorilor în general, cel putin ne-ar prinde bine noua, spuse Cornelia. "Cred si eu! vorbi domnul Cascabel. Însa, doua treimi din an, acest pod exista. E un pod de gheata, tot atat de rezistent ca orice pod din piatra ori din fier. Mama Natura îl reface mereu, dupa fiecare dezghet. si ea nici macar mi ne cere taxa. Cu obiceiul sau de a vedea întotdeauna partea buna a lucrurilor, domnul Cascabel spunea adevarul. De ce sa faci un pod care ar costa milioane, cand poti astepta momentul favorabil atat pentru trecerea pietonilor, cat si pentru cea a vehiculelor? Oricum, momentul nu mai putea sa întarzie mult. Era nevoie de putina rabdare. În jur de 7 octombrie, deveni cert ca iarna se stabilise definitiv la acea latitudine ridicata. Ningea mereu. Disparuse orice urma de vegetatie. Despuiati de frunze, copacii rari de pe tarm erau încarcati de promoroaca. Nu se mai vedeau plantele acelea scunde, specifice tinuturilor boreale, cu specii atat de apropiate de cele din Scandinavia. si nici lihaceele ce alcatuiesc în mare masura ierbarul florei arctice. Cu toate ca sloiurile mai rataceau prin stramtoare, manate de curentul rapid, suprafata si grosimea lor erau în crestere. Asa cum o temperatura ridicata sudeaza doua metale, ajungea un ger cumplit ca sa sudeze sloiurile într-un camp de gheata. Se puteau astepta la asta de la o zi la alta. si chiar daca familia Cascabel pandea cu nerabdare clipa cand stramtoarea putea fi trecuta, permitandu-i astfel sa plece din Port Clarence, chiar daca era o bucurie sa puna în sfarsit piciorul pe vechiul continent, bucuria aceea ramanea umbrita de amaraciune. Se apropia clipa despartirii.'Ei aveau sa paraseasca Alaska, fara îndoiala, însa domnul Serghei ramanea acolo, fiindca nu-si manifestase dorinta de a merge mai departe, spre vest. Iar dupa trecerea iernii, avea sa-si reia excursiile prin acea parte .a Americii pe care dorea s-o exploreze pana la capat, vizitand teritoriile situate la nord de Yukon si dincolo de munti. Despartirea era grea, atat pentru unii, cat si pentru altii, caci se legasera nu numai prin simpatie, ci si printr-o amicitie foarte stransa. Cel mai trist dintre toti era, asa cum banuiti, Jean. Nu uita nici o clipa ca domnul Serghei urma s-o ia cu el pe Kayette. si oare nu era în interesul tinerei indience sa-si încredinteze noului sau tata viitorul? Iar pentru asta cine putea fi mai potrivit decat domnul Serghei? El o adoptase, avea s-o duca în Europa, s-o instruiasca, sa-i asigure o situatie pe care ea n-ar putea s-o castige niciodata într-o familie de bieti saltimbanci. Cu asemenea avantaje alaturi, mai putea sta pe ganduri? De buna seama ca nu, iar Jean era cel dintai care s-o recunoasca. si totusi, era atat de îndurerat, încat îsi trada tristetea din ce în ce mai mare. Cum sa se poata stapani? Era cumplit sa se desparta de Kayette, sa n-o mai vada poate niciodata, ea fiind atat de departe de el, si cu trupul si cu gandul, atunci cand va face parte din familia domnului Serghei; sa piarda placuta obisnuinta de a sta amandoi de vorba, de a lucra împreuna, de a fi mereu unul langa altul. Pe de alta parte, daca Jean era atat de nefericit, tatal si mama lui, fratele si sora, profund atasati de Kayette, nu se puteau obisnui cu ideea de a se desparti de ea sau de domnul Serghei. Ce n-ar fi dat domnul Cascabel ca domnul Serghei sa-i însoteasca pana la capatul calatoriei! Ar mai fi petrecut cateva luni împreuna, dupa aceea, ramanea de vazut... S-a mai spus ca aceasta familie le era tare simpatica locuitorilor din Port Clarence. Nu fara îngrijorare vedeau apropiindu-se momentul cand ea îsi va începe aventura prin stepa, expunandu-se unor reale pericole. Dar, daca îi simpatizau pe francezi, care veneau de foarte departe si plecau foarte departe, cativa dintre rusii de curand aparuti în stramtoare erau înclinati sa stea cu ochii pe trupa, si îndeosebi pe domnul Serghei, din cu totul alte motive. Sa nu uitam ca la Port Clarence se aflau atunci unii dintre functionarii pe care anexarea Alaskai îi obliga sa se retraga pe pamant siberian. Printre acesti agenti, doi fusesera însarcinati ca o misiune cu totul speciala în teritoriile americane aflate sub administratie rusa. Trebuiau sa-i supravegheze pe refugiatii politici care primisera azil în Noua Britanie, însa mai puteau fi tentati sa treaca frontiera dinspre Alaska. Asa ca un rus însotind o familie de saltimbanci în calitate de oaspete, acest domn Serghei care se oprea exact la frontiera cu imperiul tarului, li se paruse cam suspect. Prin urmare, nu-l scapau din vedere, cu prudenta însa, pentru ca lucrul sa nu se observe. Domnul Serghei n-avea habar ca devenise obiectul unor asemenea banuieli. si pe el îl framanta doar gandul apropiatei despartiri. Oare ezita între reluarea excursiior lui prin vestul Americii si renuntarea la un asemenea plan, cu scopul de a-si urma noii prieteni în Europa? Era greu de spus. Vazandu-l preocupat, domnul Cascabel se hotarî sa provoace o discutie pe aceasta tema. În seara de 11 octombrie, dupa cina, îi spuse domnului Serghei ca si cum ar fi fost vorba de ceva nou: "Apropo, domnule Serghei, stii ca plecam curand spre tara dumitale? "Fara îndoiala, prieteni. E lucru stabilit. "Da! Mergem în Rusia si o sa trecem chiar prin Perm, unde locuieste tatal dumitale, daca nu ma însel... "Sa nu credeti ca nu-mi pare rau ca plecati sau ca nu va invidiez!



"Domnule Serghei, interveni Cornelia, aveti de gand sa mai ramaneti mult în America? "Mult? Nu prea stiu..." "Iar cand va întoarceti în Europa, pe ce drum o s-o luati? "Prin Far West. Cercetarile mele ma vor scoate, în mod sigur spre New York, iar de acolo o sa ma îmbarc, împreuna cu Kayette... "Cu Kayette! sopti Jean, uitandu-se la tanara indiana, care îsi tinea privirile plecate. Urmara cateva clipe de tacere. Apoi domnul Cascabel relua cu voce sovaitoare: "Domnule Serghei, îndraznesc sa fac o propunere. Ah! stiu prea bine ca o sa fie greu de trecut peste Siberia aceea nesfarsita. Dar, în fine, cu curaj si vointa... "Prietene, spuse domnul Serghei, te rog sa ma crezi ca nici primejdiile, nici greutatile nu ma sperie si le-as împarti cu draga inima cu voi, daca... "De ce n-am merge mai departe împreuna? întreba Cornelia. "Ce minunat ar fi! adauga Sandre. "Iar eu chiar ca v-as saruta daca spuneti da! striga Napoleone. Jean si Kayette nu scoasera o vorba, însa inimile lor bateau cu putere, "Dragul meu Cascabel, zise domnul Serghei dupa cateva momente de cugetare. As vrea sa, discut ceva cu dumneata si cu sotia dumitale. "La ordin! si chiar acum... "Nu acum, mane! spuse domnul Serghei. Cu acestea, se dusera cu totii la culcare, plini de neliniste si în acelasi timp foarte intrigati. Oare ce voia sa le spuna domnul Serghei? Se hotarase sa-si schimbe planurile, ori dorea numai sa asigure familiei Cascabel cele mai bune conditii de calatorie, oferindu-le niste bani? În orice caz, nici Jean si nici Kayette nu închisera ochii toata noaptea. Discutia avu loc a doua zi dimineata. Domnul Serghei îi rugase pe sotii Cascabel sa-l însoteasca la o oarecare distanta de locul de campare, si nu fiindca n-ar fi avut încredere în copii, ci de teama sa nu-i auda indigenii ori altcineva dintre cei ce se plimbau pe acolo. Ceea ce urma sa le spuna era, de buna seama, important si secret. O luara tustrei pe langa plaja, în directia fabricii de ulei, si începura sa discute. "Prieteni, zise domnul Serghei, ascultati-ma si ganditi-va bine înainte de a raspunde propunerii pe care am sa v-o fac. Nu ma îndoiesc de bunele voastre intentii si mi-ati dovedit cat de mare va este devotamentul. Dar, înainte de a lua o ultima hotarare, trebuie sa stiti cine sunt... "Cine esti? Esti un om cumsecade, zau asa! exclama domnul Cascabel. "Un om cumsecade, fie! accepta domnul Serghei. Însa un om cumsecade care nu vrea sa adauge, prin prezenta sa, înca o pericol celor multe ce va asteapta în calatoria prin Siberia. "Prezenta dumitale... e un pericol, domnule Serghei," întreba Cornelia. "Da, pentru ca sunt contele Serghei Narkin. Un proscris politic. si domnul Serghei îsi istorisi, pe scurt, povestea. Contele Serghei Narkin apartinea unei familii bogate din gubernia Perm. Pasionat de stiinte si de descoperiri geografice, asa cum spusese, îsi petrecuse anii tineretii în calatorii facute prin toate partile lumii. Din nefericire, nu se multumise doar cu cutezatoarele sale campanii, care i-ar fi putut aduce o adevarata celebritate. Intra în politica si, în anul 1857, fu descoperit într-o societate secreta, unde ajunsese datorita unor cunostinte. Pe scurt, membrii acelei societati fura arestati, judecati cu toata înversunarea specifica administratiei rusesti si, cei mai multi dintre ei, deportati pe viata în Siberia. Printre conspiratori se afla si contele Serghei Narkin. Trebui sa plece la la Iakutsk, locul stabilit pentru detentia sa, parasindu-si singura ruda ramasa din toata familia: pe tatal sau, printul Vasili Narkin, acum octogenar, care locuia pe domeniul sau de la Valska, langa Perm. Dupa cinci ani petrecuti la Iakutsk, condamnatul izbuti sa fuga si ajunse la Ohotsk, pe tarmul marii cu acelasi nume. Acolo se îmbarca pe o nava ce tocmai pleca si ajunse întrunul din porturile Californiei. Asa trai contele Serghei Narkin, timp de sapte ani, fie în Statele Unite, fie în Noua Britanic, încercand mereu sa se apropie de Alaska, unde avea de, gand sa se întoarca îndata ce provincia va fi devenit americana. Da, speranta lui secreta era sa revina în Europa prin Siberia "exact ce planuise si ce facea domnul Cascabel. Va puteti închipui ce simtise cand aflase ca oamenii aceia, salvatorii sai de la moarte, intentionau sa treaca stramtoarea Bering ca sa ajunga în Asia. Se întelege ca dorinta lui cea mai arzatoare era sa-i însoteasca. Dar i-af fi putut expune represaliilor guvernului rus. Ce s-ar fi întamplat daca se descoperea ca ei înlesnisera întoarcerea unui proscris politic în imperiul rus? si totusi, tatal sau era foarte batran, dorea sa-l revada... "Vino cu noi, domnule Serghei," insista Cornelia. "Va riscati libertatea, prieteni, poate chiar viata, daca se afla..." "Ce conteaza, domnule Serghei! exclama domnul Cascabel. Toti avem un cont deschis acolo sus, nu-i asa? Ei bine, sa ne dam osteneala sa varam în el cat mai multe actiuni bune! Asta o sa le echilibreze pe cele rele..." "Dragul meu Cascabel, gandeste-te bine!"
"De altfel, n-o sa fii recunoscut, domnule Serghei. Cei ca noi sunt descurcareti si... sa ma manance lupii daca nu-i duc de nas pe toti politaii din politia rusa!" "Totusi... spuse domnul Serghei. "si uite, daca trebuie, o sa te îmbraci în haine de saltimbanc, de nu cumva ti-o fi rusine... "O, prietene! "Cui o sa-i treaca vreodata prin minte ca un conte Narkin face parte din personalul trupei Cascabel?! "Bine, prieteni, primesc. Primesc si va multumesc! "Bun, bun! facu domnul Cascabel. Ah, multumirile! Oare crezi cumva ca noi o facem pentru multumiri? Prin urmare, domnule conte Narkin..." "Nu-mi spuneti conte Narkin! Pentru toata lumea trebuie sa raman domnul Serghei. Chiar si pentru copiii vostri." "Adevarat. Nu e bine sa se afle... Ne-am înteles, mergem împreuna, domnule Serghei. Iar eu, Cesar Cascabel, fagaduiesc sa te conduc la Perm sau, daca nu, sa n-am parte de nume – ceea ce ar însemna, sa recunoastem, o pierdere ireparabila pentru arta! De ce primire avu parte domnul Serghei, întors la Belle-Roulotte, unde Jean, Kayette, Sandre, Napoleone si Cuisoara aflara ca urma sa-i însoteasca pana în Europa, se poate ghici cu usurinta, asa ca nu mai e cazul sa insistam.





Cesar Cascabel - Capitolul 1
Cesar Cascabel - Capitolul 2
Cesar Cascabel - Capitolul 3
Cesar Cascabel - Capitolul 4
Cesar Cascabel - Capitolul 5
Cesar Cascabel - Capitolul 6
Cesar Cascabel - Capitolul 7
Cesar Cascabel - Capitolul 8
Cesar Cascabel - Capitolul 9
Cesar Cascabel - Capitolul 10
Cesar Cascabel - Capitolul 11
Cesar Cascabel - Capitolul 12
Cesar Cascabel - Capitolul 13
Cesar Cascabel - Capitolul 14
Cesar Cascabel - Capitolul 15
Cesar Cascabel - Capitolul 16
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 1
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 2
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 3
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 4
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 5
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 6
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 7
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 8
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 9
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 10
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 11
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 12
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 13
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 14
Cesar Cascabel - Epilog


Aceasta pagina a fost accesata de 1815 ori.