Cesar Cascabel - Capitolul 10

de Jules Verne

Partea intai








La auzul strigatelor, domnul Cascabel, Jean, Sandre si Cuisoara se napustira afara din vehicul.
"Pe acolo, spuse Jean, aratand spre liziera unei paduri intinse de-a lungul frontierei.
"Sa mai ascultam," propuse domnul Cascabel. insa fara succes, deoarece nu se mai auzi nici un strigat si nici o bubuitura nu urma celorlalte doua.
"O fi vreun accident," intreba Sandre.
"in orice caz," raspunse Jean,
"e sigur ca erau strigate de ajutor. Pe undeva, pe acolo, e cineva in pericol..."
"Trebuie sa-i sariti, in ajutor," zise Cornelia.
"Da, copii, sa mergem," hotari domnul Cascabel.
"inarmati-va bine." La urma urmei, se putea-sa nu fie un accident. Se putea ca vreun calator sa fi fost victima unui atentat pe frontiera Alaskai. Asa ca era intelept sa fie pregatiti sa se apere ei insisi, dar sa-i apere si pe altii. Aproape imediat, domnul Cascabel si Jean, cu pustile in mana, Sandre si Cuisoara, fiecare cu cate un revolver, plecau din Belle-Roulotte, ramasa pana la intoarcerea lor in paza Corneliei si a celor doi cani. Timp de vreo cinci-sase minute se tinura prin marginea padurii. Din cand in cand se opreau si ciuleau urechea: nici un zgomot nu tulbura tacerea desisurilor. Erau siguri, insa, ca strigatele venisera din directia aceea si de la o distanta destul de mica.
"De n-a fost cumva o parere," zise domnul Cascabel.
"Nu, tata, imposibil," vorbi Jean, ah, auzi?
De data asta era, in mod limpede, o chemare, insa nu o voce de barbat, ca mai inainte, ci o voce de femeie sau de copil. Noaptea era foarte intunecoasa, iar printre copaci nu se vedea nimic la cativa metri mai incolo. Cuisoara avusese dreptate cand propunea sa ia cu ei unul din felinarele vehiculului, dar domnul Cascabel refuzase din prudenta. si, de fapt, era mai bine sa nu fie vazuti in timp ce se apropiau. Chemarile se repetara si erau atat de clare, incat era usor sa te conduci dupa ele. Dupa toate probabilitatile, nu trebuiau sa se adanceasca prea mult in padure. intr-adevar, dupa inca vreo cinci minute, domnul Cascabel, Jean, Sandre si Cuisoara ajunsera la marginea unui mic luminis. Acolo, doi barbati zaceau la pamant.



O femeie, ingenuncheata langa unul din ei, ii tinea capul in brate. Ale ei erau strigatele auzite a doua oara. Vorbea in limba chinuk, pe care domnul Cascabel o pricepea cat de cat.
"Veniti!... Veniti!... I-au omorat... Jean se apropie de femeia aceea speriata patata de sangele ce tasnea din pieptul nenorocitului pe care incerca sa-l readuca la viata. "asta mai respira, zise Jean.
"Dar celalalt? intreba domnul Cascabel.
"Celalalt, nu stiu," raspunse Sandre. Domnul Cascabel se duse sa-i asculte bataile inimii si rasuflarea, ca sa-si dea seama daca in omul acela mai era vreo scanteie de viata.
"E mort de-a binelea," spuse el. si mort era, intr-adevar, cu tampla strapunsa de un glonte care ii rapusese pe loc.
Acum, cine era femeia aceea care, dupa cum vorbea, parea sa fie de origine indiana? Era tanara sau batrana? Greu de stabilit pe intuneric, sub gluga trasa peste cap. Dar asta aveau s-o afle mai tarziu; era destul timp sa le spuna atunci de unde venea si in ce fel fusese comis acel dublu asasinat. Cel mai urgent lucru era sa-l transporte in tabara pe cel ce inca respira si sa-i dea ingrijirile de a caror promptitudine putea sa depinda salvarea lui. Cat priveste cadavrul celuilalt, aveau sa se intoarca a doua zi ca sa-l inmormanteze. Ajutat de Jean, domnul Cascabel il ridica pe ranit de umeri, iar Sandre si Cuisoara il prinsera de picioare. Apoi, intorcandu-se spre femeie, saltimbancul ii spuse:
"Vino cu noi." Fara sa sovaie, ea porni alaturi de corpul ranitului, stergand cu o bucata de panza sangele ce curgea necontenit din pieptul lui. Nu puteau merge repede. Barbatul era greu si trebuiau sa aiba grija sa nu-l scuture. Domnul Cascabel dorea sa duca la Belle-Roulotte un om viu, nu un mort. Dupa vreo douazeci de minute ajunsera, fara sa fi avut vreo intalnire neplacuta. Temandu-se sa nu fi fost la randul lor atacati, Cornelia si micuta Napoléone ii asteptau cumplit de nelinistite.
"Repede, Cornelia," striga domnul Cascabel. Apa, prosoape si tot ce mai trebuie ca sa opresti o hemoragie, altfel nenorocitul asta face sincopa.
"Bine, bine," raspunse grabita Cornelia. stii ca ma pricep, César! Nu mai vorbi atata si lasa-ma sa-mi vad de treaba! intr-adevar, Cornelia se pricepea, caci nu doar o singura rana avusese prilejul sa panseze ca urmare a profesiunii ei. Cuisoara intinse in primul compartiment o saltea pe care asezara corpul ranitului, cu capul usor ridicat. La lumina lampii din plafon, ii putura vedea fata, avand deja paloarea data de chinurile unei morti apropiate, in acelasi, timp o vazura bine si pe indianca ingenuncheata langa el. Era tanara, nu parea sa aiba mai mult de cincisprezece sau saisprezece ani.
"Cine-i fata asta?" intreba Cornelia.
"Cea careia i-am auzit strigatele, raspunse Jean. Am gasit-o langa ranit. Barbatul avea in jur de patruzeci si cinei de ani.Barba si parul ii erau grizonate, corpul bine cladit, mai inalt decat media. Avea o infatisare placuta, iar caracterul energic iesea la iveala in ciuda palorii fetei si cu toate ca nu-i puteai vedea ochii, tinuti inchisi. Din cand in cand, printre buze ii scapa un suspin, dar nu pronunta nici un cuvant dupa care sa-ti dai seama carei nationalitati ii apartinea. Cand ii dezgolira pieptul, Cornelia observa ca-i era strapuns de o lovitura de pumnal, intre coasta a treia si a patra. O rana mortala? Numai un medic si-ar fi putut da seama. Neindoielnic parea insa faptul ca era foarte grava.
Cu toate acestea, intrucat interventia unui doctor nu era posibila in conditiile lor, trebuiau sa se multumeasca doar cu ingrijirile pe care i le putea da Cornelia si cu leacurile aflate in mica farmacie de voiaj. Asa si facura, oprind o hemoragie ce ar fi putut aduce in scurt timp moartea ranitului. Aveau sa vada mai tarziu daca era sau nu posibil ca omul sa fie transportat in cel mai apropiat targ. Iar de data asta domnului Cascabel nu-i mai pasa daca era ori nu, vorba de un anglo-columbian. Dupa ce spala cu grija rana cu apa curata, Cornelia puse pe ea comprese imbibate cu amica. Acest pansament fu suficient pentru a opri sangele, din care ranitul pierduse destul de mult din clipa cand fusese injunghiat si pana ajunsese in tabara.
"si acum, Cornelia, ce putem face? intreba domnul Cascabel.
"il culcam pe nefericitul asta in patul nostru, raspunse Cornelia, iar eu o sa-l veghez, ca sa-i schimb compresele cand va fi nevoie."
"il veghem cu totii," spuse Jean, crezi ca noi o sa putem dormi? La urma urmei, trebuie sa fim cu atentia treaza. Pe aici, pe aproape, exista ucigasi!" Domnul Cascabel, Jean si Cuisoara il ridicara pe strain si-l asezara pe pat, in ultimul compartiment. Iar in timp ce Cornelia statea la capataiul sau, pandind un cuvant care nu mai venea, tanara indianca isi istorisi povestea in dialectul chinuk, pe care domnul Cascabel reusi sal talmaceasca. Era de rasa indigena, una din rasele autohtone din Alaska. in aceasta provincie, la nord si la sud de fluviul Yukon, care o uda scurgandu-se de la rasarit la apus, se afla numeroase triburi, nomade ori sedentare, intre care neamul co-yu-kon este principalul si poate cel mai salbatic, apoi indienii newicargut, tanana, kocho-a-kuchin si, mai cu seama spre varsarea fluviului, grupurile pastolik, haveack, prinask, melomutii si indgeletii. Tanara indiana, pe care o chema Kayette, apartinea acestui ultim trib. Kayette nu mai avea nici tata, nici mama, pe nimeni din familie. si nu doar niste familii dispar in felul acesta, ci chiar triburi intregi, din care nu mai gasesti nici o urma pe teritoriul Alaskai. Asa s-a intamplat cu ‘oamenii de mijloc’, care traiau odinioara la nord de Yukon. Ramasa singura, fara neamuri, Kayette o pornise spre sud prin tinuturi cunoscute, fiindca le strabatuse de nenumarate ori impreuna cu indienii nomazi. Planul ei era sa ajunga in capitala, la Sitka, unde spera sa intre in serviciul vreunui functionar rus. si ar fi fost primita, fie si numai pentru infatisarea ei cinstita, blanda, indatoritoare. Era tare draguta, cu pielea ei usor maronie, cu ochi negri si gene lungi, par negru bogat, strans sub gluga care ii acoperea capul. Potrivita ca inaltime, parea gratioasa si supla, chiar si in haina de blana. Se stie ca la rasele de indieni din America de Nord, baietii si fetele, a caror fire e in general iute si vesela, se formeaza repede. La zece ani, baietii manuiesc cu dibacie pusca si securea. La cincisprezece ani fetele se marita si, in ciuda tineretii lor,
sunt minunate mame. Kayette era, asadar, mai serioasa si mai hotarata decat i-ar fi cerut etatea, iar calatoria lunga pe care urma s-o faca statea marturie pentru puterea caracterului sau. Pornise la drum in urma cu o luna, coborand spre sud-vestul provinciei Alaska, si ajunsese astfel pe fasia aceea ingusta, invecinata cu insulele, nu departe de capitala. Cand, mergand prin marginea padurii, auzise deodata doua impuscaturi, apoi strigate disperate, la cateva sute de pasi. Erau strigatele ajunse pana la locul unde facea popas Belle-Roulotte. Kayette o luase numaidecat, cu curaj, spre liziera padurii. Iar apropierea ei daduse alarma, fara indoiala, caci abia reusise sa vada doi barbati disparind in desisuri.



Dar era sigur ca mizerabilii si-ar fi dat curand seama ca se speriasera de un copil; si, intr-adevar, se intorceau deja spre luminis ca sa jefuiasca victimele, cand sosirea domnului Cascabel insotit de ai sai le bagase frica in oase – de data asta cu adevarat. Ajunsa langa cei doi barbati care zaceau la pamant, unul mort, celalalt respirand inca, Kayette strigase dupa ajutor, si se stie ce a urmat. Primele strigate auzite de domnul Cascabel erau ale calatorilor atacati; celelalte, ale tinerei indience. . Noaptea trecu. BelleRoulotte scapa de atacul ucigasilor, care, de buna seama, se grabisera s-o stearga de la locul crimei. A doua zi, Cornelia nu constata nimic nou in starea ranitului, la fel de ingrijoratoare ca si cu o seara in urma. in aceasta imprejurare, Kayette se dovedi foarte utila, culegand niste ierburi carora le cunostea proprietatile antiseptice. Facu infuzii si imbiba cu ele noi comprese pe care le puse pe rana. Nu mai curgea din ea nici o picatura de sange. in decursul diminetii observara ca ranitul incepea sa respire mai usor. Din gura nu-i ieseau insa decat suspine, nici macar franturi de cuvinte. Prin urmare, n-aveau cum sa afle cine era, de unde venea, incotro mergea, ce facea pe frontiera Alaskai, in ce chip fusesera atacati el si camaradul sau, cine erau agresorii. in orice caz, daca dadusera atacul ca sa jefuiasca, ticalosii aceia, prea iuti s-o stearga la sosirea tinerei indience, pierdusera o sansa colosala, cu care n-aveau sa se mai intalneasca prin locuri atat de putin umblate. Nici o indoiala in privinta asta: dezbracandu-l pe ranit, domnul Cascabel gasi intr-un brau de piele, strans pe talie, o gramada de monezi de aur, americane si rusesti, in total vreo cincisprezece mii de franci. Pusera banii la loc sigur, ca sa-i poata restitui indata ce avea sa fie cazul. Acte nu gasira, decat un carnet cu cateva insemnari de calatorie, ba in rusa, ba in franceza. Absolut nimic dupa care sa poata stabili identitatea necunoscutului. in dimineata aceea, pe la orele noua, Jean zise:
"Tata, avem de implinit o datorie fata de cel ramas neingropat."
"Ai dreptate, Jean. Sa mergem! Poate gasim la el ceva hartii lamuritoare. Tu vii cu noi," adauga domnul Cascabel, adresandu-i-se lui Cuisoara.
"Ia un harlet si o lopata."
Cu aceste unelte, plecara toti trei, nu inainte de a-si lua si armele. Mergeau in lungul acelei margini de padure pe care o explorasera si in ajun. in cateva minute gasira locul unde se comisese asasinatul. Era limpede ca acolo cei doi barbati se instalasera pentru noapte. Se vedeau urme de popas, resturile unui foc a carui cenusa mai fumega. Langa un pin mare fusese adunata iarba, pe care sa se poata intinde cei doi calatori, si poate ca in momentul atacului acestia dormeau. Cat despre mort, el era deja teapan. Dupa haine, dupa infatisare, dupa manile lui aspre le fu usor sa-si dea seama ca omul, de cel mult treizeci de ani, trebuia sa fie servitorul celuilalt. Jean ii scotoci prin buzunare. Nu gasi nici o hartie. si nici bani. La centura avea un revolver de fabricatie americana, incarcat cu sase cartuse pe care nefericitul nu avusese timp sa le foloseasca. Atacul fusese cu siguranta neasteptat, neprevazut, iar cele doua victime cazusera in acelasi timp. La ora aceea, in jurul luminisului, padurea era pustie. Dupa o scurta explorare, Jean se intoarse fara sa fi vazut pe nimeni. Era limpede ca ucigasii nu se intorsesera, caci ar fi despuiat cadavrul, ori cel putin i-ar fi luat revolverul de la centura. intre timp, Cuisoara sapase o groapa destul de adanca, incat cadavrul sa nu poata fi dezgropat de ghearele salbaticiunilor. Mortul fu asezat in ea si acoperit cu pamant. Apoi domnul Cascabel, Jean si Cuisoara se intoarsera in tabara. Acolo, pe cand Kayette statea la capataiul ranitului, Jean, tatal si mama lui avura o discutie.
"E clar ca, daca ne intoarcem in California, omul nostru nu va ajunge acolo viu, spuse domnul Cascabel. Avem de strabatut sute de leghe. Cel mai bine ar fi sa mergem la Sitka, unde am ajunge in trei-patru zile, daca nemernicii aia de politisti nu ne-ar interzice sa punem piciorul pe teritoriul lor.
"La Sitka trebuie sa mergem, totusi," vorbi cu hotarare Cornelia.
"si la Sitka o sa ne si ducem."
"Dar cum? N-o sa facem nici macar o leghe pana cand aia ne opresc din nou.
"N-are importanta, César! Trebuie sa plecam, si inca intins! Daca-i intilnim pe agenti, le povestim ce s-a intamplat, si s-ar putea ca pe nenorocitul asta sa nu-l refuze ca pe noi..." Domnul Cascabel clatina din cap in semn de indoiala.
"Mama are dreptate," zise Jean.
"Sa incercam sa ajungem la Sitka fara nici o permisiune, fiindca agentii oricum n-au sa ne-o dea. Ne-am pierde timpul asteptand-o. De altfel, crezandu-ne porniti spre Sacramento, poate ca au si plecat. N-am mai vazut nici unul de ieri, de pe timpul asta. Nici macar impuscaturile de aseara nu le-au atras atentia."
"E adevarat," raspunse domnul Cascabel.
"Nu m-ar mira sa fi plecat."



"Daca nu cumva..." interveni Cuisoara dornic sa ia parte si el la discutie.
"Da... daca nu cumva... Fara indoiala," accepta domnul Cascabel. Observatia lui Jean era justa si poate ca lucrul cel mai bun ce le ramanea de facut era s-o apuce spre Sitka. Peste un sfert de ora, Vermout si Gladiator se aflau in hamuri. Bine odihniti datorita popasului prelungit pe frontiera, puteau sa traga cu spor in acea prima zi de mars. BelleRoulotte porni la drum, iar domnul Cascabel parasi teritoriul columbian cu o satisfactie pe care nici nu incerca s-o ascunda.
"Copii, zise el, e cazul sa cascam bine ochii. Iar tu, Jean, sa-ti lasi pusca in pace. N-are nici un rost ca, in trecere, sa atragem atentia asupra noastra.
"in fond, avem ce manca, adauga doamna Cascabel. Cu toate ca tinutul de la nord de Columbia britanica era gestul de accidentat, drumul se putea parcurge cu usurinta, chiar dand ocol numeroaselor canale ce despart arhipelagurile de tarmul continentului. Pana departe, la orizont, nu se vedea nici un munte. Uneori, insa foarte rar, intalneau cate o ferma izolata, pe care familia Cascabel se ferea s-o viziteze, intrucat studiase cu atentie harta tinutului, Jean se descurca destul de bine si spera ca vor ajunge la Sitka fara sa aiba nevoie de calauza. inainte de toate, lucrul cel mai important era totusi sa nu intalneasca vreun agent, nici pe cei de la frontiera si nici pe cei din interior. Or, prima portiune de drum parcursa lasa sa se inteleaga ca Belle-Roulotte era libera sa mearga pe unde ii placea. Aveau de ce sa se minuneze! Asa ca domnul Cascabel era, pe cat de surprins, tot pe atata de incantat. Cornelia punea intamplarea pe seama Providentei, iar sotul ei nu era prea departe de a gandi ca ea. Numai Jean inclina sa creada ca niste imprejurari oarecare vor fi modificat procedurile administratiei rusesti. Lucrurile se petrecura la fel si in zilele de 6 si 7 iunie. Se apropiau de Sitka. Poate ca ar fi putut merge si mai repede, dar Cornelia se temea ca scuturaturile aveau sa-i faca rau ranitului ingrijit fara pauza de ea si de Kayette, una ca o mama, cealalta ca o fiica. Se temeau ca n-o sa ajunga viu pana la capatul calatoriei. Starea lui nu se inrautatise, insa, din nefericire, nici nu se ameliorase. Modestele resurse ale micii lor farmacii, putinul pe care cele doua femei il puteau face pentru o rana atat de grava si care ar fi trebuit tratata de un medic, toate acestea era insuficiente. Devotamentul nu putea inlocui stiinta "din pacate, fiindca n-au existat vreodata infirmiere mai devotate. Oricine ar fi apreciat zelul si istetimea tinerei indience. Parea ca face parte din familie, intr-un fel chiar era a doua fiica a domnului Cascabel. in ziua de 7 iunie, dupa-amiaza, Belle-Roulotte trecu prin vad riul Stekin, un mic curs de apa ce se varsa intr-unul dintre ca"nalele inguste, aflate intre uscat si insula Baranov, la numai cateva leghe de Sitka. Seara, ranitul putù sa pronunte cateva cuvinte: "Tata... acolo... sa-l vad," murmura el.
Cuvintele fura rostite in limba rusa si domnul Cascabel le pricepu cat se poate de bine. Repeta de mai multe ori si un nume:
"Ivan... Ivan..." Era, fara indoiala, numele sarmanului servitor ucis langa stapanul sau. Foarte probabil ca amandoi sa fi fost rusi. Oricum, din timp ce ranitul incepea sa vorbeasca si sa-si aminteasca, familia Cascabel avea sa-i afle curand povestea. in ziua aceea, Belle-Roulotte ajunsese pe malul unui canal ingust pe care trebuiau sa-l treaca, spre a patrunde in insula Baranov. Asa ca nu puteau sa evite ajutorul luntrasilor specializati in asemenea servicii pe numeroasele canale din zona. Dar domnul Cascabel nu putea spera ca va intra in legatura cu oamenii aceia fara sa-si tradeze nationalitatea. Se temea sa nu se iveasca iarasi neplacuta problema a pasapoartelor.
"Ei bine, zise el, rusul nostru a ajuns la Sitka! Daca politaii ne obliga sa ne intoarcem la frontiera, cel putin pe el au sa-l retina aici, pentru ca le este compatriot. Iar daca noi am inceput prin a-l salva, sa-i ia naiba in caz ca nu termina ei treaba, vindecandu-l. Bine gandit, insa familia nu era astfel mai putin ingrijorata de primirea ce urma sa i se faca. Ar fi fost destul de trist ca, odata ajunsi la Sitka, sa fie nevoiti sa bata drumurile inapoi, spre New York. Pe cand vehiculul ramanea sa astepte pe malul canalului, Jean se duse sa se intereseze de bac si de luntrasii care faceau transportul. in momentul acela, Kayette veni sa-l anunte pe domnul Cascabel ca-l chema sotia, iar el se duse la ea imediat.
"Ranitul si-a recapatat complet cunostinta," spuse Cornelia.
"Vorbeste, César, prin urmare da-ti silinta sa afli ce vrea sa spuna."
intr-adevar, rusul isi deschisese ochii si privea nedumerit in jur, intrebandu-i parca din priviri pe oamenii aceia pe care ii vedea pentru prima oara in viata lui. Din cand in cand, ii scapau de pe buze cuvinte neintelese. Cu o voce slaba, care abia se auzea, il chema pe servitorul sau, Ivan.
"Domnule, servitorul dumneavoastra nu este aici, dar suntem noi," vorbi domnul Cascabel. Auzind aceste cuvinte rostite in franceza, ranitul intreba in aceeasi limba: "Unde ma aflu?"
"La niste oameni care v-au purtat de grija."
"in ce tara?"
"intr-o tara unde nu aveti de ce va teme, daca sunteti rus."
"Rus... da!... Sunt rus." "Aflati atunci ca sunteti in provincia Alaska, la cateva leghe de capitala."
"Alaska," murmura ranitul. . si se parea ca in priviri i se aduna tot mai multa spaima. "Posesiunile rusesti! exclama el.
"Nu! Posesiunile americane! Jean tocmai intra. El era acela care vorbise. Prin ferestruica intredeschisa a vehiculului, arata steagul american fluturand deasupra unei cladiri de pe tarm. intr-adevar, de trei zile provincia Alaska nu mai era ruseasca, in urma cu trei zile fusese semnat tratatul prin care era cedata in intregime Statelor Unite. De acum inainte, familia Cascabel nu avea de ce sa se mai teama de agentii rusi. Se afla pe pamant American.




Cesar Cascabel - Capitolul 1
Cesar Cascabel - Capitolul 2
Cesar Cascabel - Capitolul 3
Cesar Cascabel - Capitolul 4
Cesar Cascabel - Capitolul 5
Cesar Cascabel - Capitolul 6
Cesar Cascabel - Capitolul 7
Cesar Cascabel - Capitolul 8
Cesar Cascabel - Capitolul 9
Cesar Cascabel - Capitolul 10
Cesar Cascabel - Capitolul 11
Cesar Cascabel - Capitolul 12
Cesar Cascabel - Capitolul 13
Cesar Cascabel - Capitolul 14
Cesar Cascabel - Capitolul 15
Cesar Cascabel - Capitolul 16
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 1
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 2
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 3
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 4
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 5
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 6
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 7
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 8
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 9
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 10
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 11
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 12
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 13
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 14
Cesar Cascabel - Epilog


Aceasta pagina a fost accesata de 1968 ori.