Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 27

de Jules Verne

Partea a doua

Desertul de gheata

Capitolul XXVII

EPILOG

La ce bun sa ne oprim prea mult asupra suferintelor care s-au abatut intruna asupra supravietuitorilor expeditiei? Nici chiar ei n-au mai putut sa gaseasca in memoria lor amintirea amanuntita a celor opt zile care s-au scurs dupa oribila descoperire a resturilor echipajului.
Totusi, la 9 septembrie, printr-un miraculos efort de energie, se gasira la capul Horsburg, la capatul Devon-ului septentrional.
Mureau de foame; nu mincasera de patruzeci si opt de ore, si ultimul lor prinz l-au pregatit din carnea ultimului lor ciine eschimos. Bell nu mai putea sa-si continue drumul, iar batrinul Johnson simtea ca moare.
Erau pe tarmul marii Baffin, in partea inghetata, adica pe drumul spre Europa. La trei mile de coasta, valurile marii libere se spargeau cu zgomot de muchiile ascutite ale cimpului de gheata.
Trebuiau sa astepte trecerea indoielnica a vreunei baleniere si cine stie cite zile mai putea sa dureze!...
Dar cerul se indura de acesti nenorociti caci, a doua zi, Altamont zari deslusit o vela la orizont. Se stie cite nelinisti insotesc asemenea aparitii de vase, cite temeri de a nu suferi o dezamagire! Vasul cind pare ca se apropie, cind pare ca se indeparteaza. Ceea ce da loc la o alternare ingrozitoare de speranta si de disperare si, prea adesea, in momentul in care naufragiatii se cred salvati, vela intrezarita se indeparteaza si dispare in zare.
Doctorul si tovarasii sai au trecut prin toate aceste chinuri; ajunsera la limita vestica a cimpului de gheata, mai mult impingindu-se unul pe altul, si vedeau cum, incet, incet, dispare acest vas, fara sa le fi observat prezenta. il strigau, dar in zadar!
Iscusitul spirit al doctorului, care-l slujise intotdeauna atit de bine, avu atunci o ultima inspiratie.
Un sloi, luat de curent, tocmai se ciocni de ice-field.
- Sloiul acesta! facu el, aratindu-l cu mina. Ceilalti nu l-au inteles.
- Sa ne imbarcam! Sa ne imbarcam! striga el. Atunci se luminara cu totii.
- Ah! domnule Clawbonny, domnule Clawbonny! repeta Johnson, stringin-du-i miinile doctorului.

Bell, ajutat de Altamont, alerga la sanie, aduse de acolo una din talpicile ei, o infipse in blocul de gheata ca pe un catarg si o fixa cu funii; cortul fu sfisiat ca sa se faca din el, de bine, de rau, o vela. Vintul era favorabil; nenorocitii se repezira pe subreda pluta si pornira in larg.
Dupa doua ore de eforturi nemaipomenite, ultimii oameni de pe Forward erau culesi la bordul lui Hans Christian, un vas danez de pescuit balene, care se indrepta spre strimtoarea Davis.
Capitanul primi plin de omenie aceste spectre care nu mai aveau infatisare omeneasca; la vederea suferintelor lor, le intelese povestea; le acorda cele mai atente ingrijiri si reusi sa le salveze viata.
Dupa zece zile, Clawbonny, Johnson, Bell, Altamont si capitanul Hatteras debarcara la Korsoeur, in Seeland, in Danemarca; un vas cu vapori ii duse la Kiel; de acolo, prin Altona si Hamburg - la Londra, unde sosira la l3 ale aceleiasi luni, de-abia revenindu-si din lungile incercari prin care trecusera.
Prima grija a doctorului a fost sa ceara Societatii regale de Geografie din Londra favoarea de a-i face o comunicare; a fost admis sa participe la sedinta din l5 iulie.
Putem sa ne inchipuim uimirea acestei savante adunari si uralele ei entuziaste dupa lectura documentului lui Hatteras.
Calatoria aceasta, unica in felul ei, fara precedent in analele istoriei, rezuma toate descoperirile anterioare facute in regiunile circumpolare; lega intre ele expeditiile lui Parry, Ross, Franklin, Mac Clure; completa intre meridianul o suta si meridianul o suta cincisprezece harta tinuturilor hiperboreene si se termina la Polul Nord, acel punct al globului, neatins pina atunci.
Niciodata, nu, niciodata vreo noutate mai senzationala n-a facut atita vilva in Anglia uluita!
Englezii sint pasionati de aceste mari evenimente geografice; ei s-au simtit miscati si mindri, de la lord pina la cockneyl, de la prince-merchant2 pina la muncitorul din docuri.
Stirea marei descoperiri se raspindi prin toate firele telefonice ale Marii Britanii cu iuteala fulgerului; ziarele inscrisesera numele lui Hatteras in fruntea coloanelor lor ca pe cel al unui martir, iar Anglia fremata de orgoliu.
Doctorul si tovarasii sai au fost sarbatoriti si au fost prezentati gratioasei sale maiestati de catre marele lord-cancelar, in audienta solemna.
Guvernul a confirmat numele de Insula Reginei dat stincii de la Polul Nord, Muntele Hatteras cu care a fost botezat vulcanul si Altamont-Harbour, dat portului din Noua America.
Altamont nu s-a mai despartit de tovarasii sai de suferinta si de glorie, care i-au devenit prieteni; ii urma pe doctor, pe Bell si pe Johnson la Liverpool, care-i aclama la intoarcerea lor, dupa ce-i crezuse atita vreme morti si ingropati in gheturile vesnice.

Dar aceasta glorie doctorul Clawbonny o atribuia fara incetare celui care 0 merita cel mai mult dintre toti. in relatarea calatoriei sale intitulata: "The English at the Norih Pole", publicata in anul urmator prin grija Societatii regale de geografie, el facu din John Hatteras egalul celor mai mari calatori, emulul acelor oameni curajosi care se sacrifica cu totul pentru progresul stiintei.
In timpul acesta, trista victima a unei pasiuni sublime traia linistita in casa de sanatate din Sten-Cottage, linga Liverpool, unde il instalase chiar prietenul sau, doctorul. Nebunia lui era blinda, dar nu rostea nici un cuvint, nu mai intelegea nimic, iar darul vorbirii parea sa i se fi dus odata cu mintea. Un singur sentiment il mai lega de lumea exterioara: prietenia sa pentru Duk, de care n-au vrut sa-l desparta.
Boala aceasta, numita "nebunia polara", isi urma, deci, cursul si nu prezenta nici un simptom special cind, intr-o zi, doctorul Clawbonny, care-l vizita pe bietul sau bolnav, a fost izbit de infatisarea lui.
De citva timp, capitanul Hatteras, urmat de credinciosul sau dine, care-l privea cu ochii sai blinzi si tristi, se plimba, in fiecare zi, ore intregi, dar plimbarea lui se tacea in mod invariabil intr-un sens anumit si in directia unei anumite alei din Sten-Cottage. Odata ajuns la capatul aleei, capitanul se intorcea de-a-ndaratelea. Daca-l oprea cineva, el arata cu degetul un punct fix pe cer. Daca voia cineva sa-l oblige sa se intoarca, se enerva, iar Duk, impartasindu-i minia. latra furios.
Doctorul observa cu atentie mania aceasta atit de bizara si intelese in curind motivul ciudatei lui incapatinari; ghici de ce plimbarea se facea mereu in aceeasi directie si, ca sa spunem asa, sub influenta unei forte magnetice.
Capitanul John Hatteras mergea neclintit spre nord.

SFARSIT

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!