Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 4

de Jules Verne

Partea a doua

Desertul de gheata






Johnson trebui sa adaposteasca in casa de gheata ciinii obositi peste masura; cind zapada cade din belsug, ea le poate servi animalelor drept invelitoare, caci le pastreaza temperatura lor naturala. Dar, in aer liber, pe geruri uscate de patru­zeci de grade, cum era acesta, bietele animale ar fi inghetat in scurt timp.
Johnson, care era un excelent dog-driverl incerca sa-si hraneasca ciinii cu car­nea negricioasa de foca, pe care calatorii nu puteau s-o inghita, si, spre marea lui mirare, aceasta fu pentru ciinii de sanie un adevarat ospat; batrinul marinar, foarte bucuros, aduse la cunostinta doctorului aceasta ciudatenie.
Dinsul nu fu surprins deloc de acest lucru; stia ca in nordul Americii pestele este hrana principala a cailor si ca ceea ce indestula un cal ierbivor, cu atit mai mult il putea multumi pe un ciine carnivor.
inainte de a adormi, cu toate ca somnul devenise o necesitate imperioasa pen­tru oamenii care se tirisera cincisprezece mile de gheturi, doctorul voi sa stea de vorba cu tovarasii lui despre situatia actuala, fara sa-i atenueze gravitatea.
- Sintem abia la paralela optzeci si doi, spuse el, si alimentele ameninta de pe acum sa ne lipseasca!
- E un motiv ca sa nu pierdem nici o clipa, raspunse Hatteras. Trebuie sa mergem! Cei mai puternici ii vor trage dupa ei pe cei slabi.
- Gasi-vom macar un vis la locul indicat? intreba Bell, pe care oboseala dru­mului il dobora fara voia lui.
- De ce sa ne indoim de acest lucru? raspunse Johnson; salvarea americanu­lui e chezasia salvarii noastre.
Doctorul, pentru mai multa siguranta, voi sa mai puna citeva intrebari lui Al­tamont. Acesta vorbea acum cu destula usurinta, desi cu un glas slab; el confirma toate amanuntele date mai inainte; repeta ca vasul esuat pe stinci de granit n-ar fi putut sa se miste de acolo si ca se afla la l26°l5' longitudine si 83°35' latitudine.
- Nu ne putem indoi de aceasta afirmatie, spuse din nou doctorul; greutatea nu e sa-l gasim pe Porpoise, ci sa ajungem la el.
- Ce hrana ne-a mai ramas? intreba Hatteras.
- Ca sa mai traim maximum trei zile, raspunse doctorul.
- Ei bine, trebuie sa ajungem in trei zile!  spuse cu energie capitanul.
- Trebuie, intr-adevar, continua doctorul si, daca reusim, nu va trebui sa ne piingem, caci vom fi fost favorizati de o vreme exceptionala. Ninsoarea ne-a dat un ragaz de cincisprezece zile si sania a putut sa alunece usor pe gheata intarita. Ah! de ce nu are de carat doua sute de livre de alimente! Bravii nostri ciini ar fi biruit cu usurinta o asemenea incarcatura! Dar, in fine, deoarece alta-i situatia, nu avem ce face.



- Cu putin noroc si dibacie, raspunse Johnson, nu s-ar putea folosi cele ci­teva incarcaturi de praf de pusca ce ne-au ramas? Daca ne-ar cadea un urs in mina, ne-am aproviziona cu hrana pentru restul calatoriei.
- Fara indoiala, replica doctorul, dar aceste animale sint rare si sperioase si, apoi, e destul sa te gindesti numai la importanta pe care o are pentru noi un foc de pusca, ca privirea sa ti se tulbure si mina sa-ti tremure.
- Sinteti totusi un tragator dibaci, spuse Bell.
- Da, cind masa a patru persoane nu depinde de indeminarea mea; totusi sa se iveasca numai ocazia si voi cauta sa ma descurc cit mai bine. in asteptare, dragi prieteni, sa ne multumim cu cina aceasta saracacioasa, din firmituri de pemmican, sa incercam sa dormim si miine dis-de-dimneata ne vom relua dru­mul.
Dupa citeva minute, oboseala fiind mai tare decit orice alta nevoie, tiecare din ei era cufundat intr-un somn destul de adinc.
Simbata, in zorii zilei, Johnson isi trezi tovarasii; ciinii fura inhamati la sanie, iar aceasta isi relua drumul spre nord.
Cerul era splendid, atmosfera foarte limpede, temperatura foarte scazuta. Cind soarele aparu deasupra orizontului, avea forma unei elipse alungite; diame­trul ei orizontal, ca urmare a refractiei, parea sa fie dublul diametrului vertical; astrul isi arunca fascicolul de raze luminoase, dar reci, asupra uriasei cimpii in­ghetate, intoarcerea la lumina, daca nu si la caldura, iti facea placere.
Doctorul, cu pusca in mina, se departa de ceilalti, cu o mila sau doua, infrun-tind frigul si singuratatea; inainte de a se departa, isi masurase cu exactitate mu­nitiile; ii mai ramineau patru incarcaturi de pulbere si trei gloante, nimic mai mult. Era putin, daca tii seama ca un animal puternic si iute cum e ursul polar nu cade adesea decit la al zecelea sau al doisprezecelea foc de arma.
De aceea ambitia bravului doctor nu mergea pina la cautarea unui animal atit de teribil; cu citiva iepuri si doua sau trei vulpi si-ar fi facut treaba si ar fi avut un surplus de provizii indestulator.
Dar, in timpul acestei zile, daca zari cumva vreunul din aceste animale, sau nu se putu apropia de el, sau, inselat de refractie, trase in gol. Ziua aceasta l-a fa­cut sa-si iroseasca o incarcatura de praf de pusca si un glont.
Tovarasii lui, care tresarira de speranta la auzul detunaturii armei sale, il vazura cu nasul in pamint. Nu spusera nimic. Seara, se culcara ca de obicei, dupa ce pusera deoparte cele doua sferturi de ratie rezervate pentru urmatoarele doua zile.
A doua zi drumul parea sa fie din ce in ce mai greu. Nu mergeau, se tirau; cii­nii mincasera pina si maruntaiele focii si incepusera iar sa-si roada curelele.
Citeva vulpi trecura prin fata saniei si doctorul, dupa ce a pierdut inca un glonte urmarindu-le, nu mai indrazni sa-si riste ultimul gont si penultima incarca­tura de praf de pusca.
Seara facura popas mai devreme; calatorii nu mai erau in stare sa faca un pas si, desi drumul era luminat de o superba aurora boreala, trebuira sa se opreasca.
Ultima masa, luata duminica seara, sub cortul inghetat, a fost foarte trista.
Daca cerul nu le venea in ajutor acestor nenorociti, erau pierduti.
Hatteras nu vorbea, Bell nu se mai gindea la nimic, dar doctorul inca nu-si pierduse speranta.
Lui Johnson ii veni ideea sa sape citeva capcane in timpul noptii, dar, nea-vind momeala sa puna in ele, nu se prea bizuia pe succesul inventiei sale - si avea dreptate, caci, dimineata, mergind sa vada ce se intimplase cu capcanele puse de el, vazu destule urme de vulpe, dar nici unul din animalele acestea nu se lasase prins in cursa.
Se intoarse, deci, foarte dezamagit, cind zari un urs de o marime uriasa, care simtise sania dupa miros, de la mai putin de cincizeci de prajini. Batrinul marinar se gindi ca providenta ii trimitea acest animal neasteptat, ca sa-l omoare; fara sa-si trezeasca tovarasii se repezi la pusca doctorului si se indrepta in directia ur­sului.
Ajuns la o distanta potrivita, puse pusca la ochi; dar in clipa cind sa apese pe tragaci, simti ca-i tremura mina; il stinghereau si manusile lui mari, de piele. Le scoase repede si apuca pusca cu o mina mai sigura. Deodata lasa sa-i scape un ti­pat de durere. Pielea de pe degete, arsa de raceala tevii, se lipise de ea, in timp ce arma cadea jos si se descarca, expediind in spatiu ultimul ei glont.
La zgomotul detunaturii, doctorul alerga intr-acolo. intelese totul, vazu ani­malul fugind, nesuparat de nimeni; Johnson era disperat si nu se mai gindi la su­ferintele lui.
- Sint o adevarata muiere! exclama el, un copil care nu-i in stare sa suporte o durere mai mare!  Eu! eu! la virsta mea!
- Hai! intra in casa, Johnson, ii spuse doctorul, o sa degeri; iata ti s-au si al­bit miinile; hai!  hai!
- Nu sint demn de ingrijirile dumneavoastra, domnule Clawbonny! raspunse seful de echipaj. Lasati-ma!
- Dar vino odata, incapatinatule! Vino odata! in curind va fi prea tirziu! si doctorul, tragindu-l pe batrinul marinar sub cort, ii puse amindoua miinile
Intr-o strachina cu apa pe care caldura sobei o pastrase in stare lichida, desi era rece; dar abia isi bagase miinile in apa, ca aceasta ingheta imediat in contact cu ele.
- Vezi, spuse doctorul, era timpul sa te intorci, altminteri as fi fost silit sa ajung la amputare.
Datorita ingrijirilor sale, intr-o ora disparu orice pericol, dar nu fara greutate, si au fost necesare repetate frectii pentru restabilirea circulatiei singelui prin dege­tele batrinului marinar. Doctorul ii recomanda mai ales sa-si tina miinile departe de soba, a carei caldura i-ar fi provocat tulburari grave.
In dimineata aceea au trebuit sa se lipseasca de masa; din pemmican, din car­nea sarata nu mai ramasese nimic; nici o farima de biscuit; de-abia mai aveau o jumatate livrata de cafea; trebuira sa se multumeasca cu aceasta bautura fierbinte si apoi pornira la drum.
- Nu mai avem nici un fel de rezerva! ii spuse Bell lui Johnson, cu un ac­cent de nespusa disperare.
- Sa avem incredere in providenta, il incuraja batrinul marinar; numai ea poate sa ne mai salveze!




- Ah! acest capitan Hatteras' exclama Bell. S-a putut el intoarce din primele sale expeditii, nesabuitul, dar din aceasta nu se va intoarce niciodata, iar noi nu ne vom mai vedea patria!
- Curaj, Bell! recunosc, capitanul e un cutezator, dar alaturi de el poti gasi un om priceput in gasirea unei solutii.
- Doctorul Clawbonny? intreba Bell.
- Chiar el!  raspunse Johnson.
- Ce poate face el intr-o asemenea situatie? replica Bell, ridicind din umeri. Va schimba el aceste gheturi in bucati de carne? E Dumnezeu, sa faca minuni'.'
- Cine stie! raspunse seful de echipaj la indoielile tovarasului sau. Am incre­dere in el.
Bell clatina din cap si cazu din nou in mutismul sau, in timpul caruia nici nu mai gindea.
In ziua aceea, facura de-abia trei mile; seara nu mincara nimic; dinii amenin­tau sa se sfisie intre ei; oamenii simteau chinurile violente ale foamei.
Nu se vazu nici un singur animal. De altfel, la ce bun? Nu se putea vina cu cutitul. Numai lui Johnson i se paru ca-l recunoaste, la o mila indaratul lor, pe ursul gigantic care urmarea nenorocitul grup.
"Ne pindeste! se gindi el; vede in noi o prada sigura!" Dar Johnson nu le spuse nimic tovarasilor sai. Seara facura popasul obisnuit, iar cina fu alcatuita numai din cafea. Nefericitii simteau ca privirile lor devin buimace, ca le ingheata creierul si, chinuiti de foame, nu puteau sa se mai bucure nici macar de o ora de somn; vise stranii si dintre cele mai dureroase puneau stapinire pe ei.
La o latitudine unde trupul cere imperios sa fie intarit, nenorocitii nu minca-sera de treizeci si sase de ore, cind sosi dimineata de marti. Totusi, insufletiti de un curaj, de o vointa supraomeneasca, isi continuara drumul, impingind sania pe are ciinii n-o mai puteau trage.
Dupa doua ore cazura sfirsiti.
Hatteras voia sa mearga si mai departe. Fara sa-si piarda energia, se ruga in fel si chip de tovarasii sai ca sa-i determine sa se ridice; dar insemna sa le ceri imposibilul!
Atunci, ajutat de Johnson, sapa o casa de gheata intr-un ice-berg. Acesti doi oameni, lucrind astfel, aveau aerul ca-si sapa mormintul.
- Prefer sa mor de foame decit de frig, spunea Hatteras.
Dupa o osteneala crunta, casa fu gata si intregul grup se ghemui in ea.
Asa trecu ziua. Seara, in timp ce tovarasii sai stateau nemiscati, Johnson avu un fel de halucinatie. Visa un urs urias. Cuvintul acesta, adesea repetat de el, atrase atentia doctorului care, smuls din toropeala in care se afla, il intreba pe batrinul marinar de ce vorbea de urs si despre ce fel de urs era vorba
- Ursul care se urmareste, raspunse Johnson.
- Ursul care ne urmareste? intreba doctorul.
- Da, de doua zile!
- De doua zile? L-ai vazut?
- Da, se tine dupa noi, la distanta de o mila.
- si nu m-ai prevenit, Johnson?
- La ce bun?
- E drept, raspunse doctorul; n-avem nici macar un singur glont sa-i trimi­tem.
- Nici macar un drug de metal, o bucata de fier, sau vreun cui oarecare! ras­punse batrinul marinar.
Doctorul tacu, cufundat in ginduri. Dupa scurt timp, il intreba pe seful de echipaj:
- Esti sigur ca animalul acesta ne urmareste?
- Da, domnule Clawbonny, spera sa se infrupte din carne de om! stie ca nu putem sa-i scapam.
- Johnson! facu doctorul, miscat de glasul disperat al tovarasului sau.
- Hrana lui e asigurata! replica nenorocitul, pe care-l cuprinsese delirul; tre­buie sa fie flamind si nu stiu de ce-l facem sa astepte.
- Johnson, linisteste-te!



- Nu, domnule Clawbonny; deoarece tot o sa ne manince, de ce sa prelun­gim chinurile acestui animal? Ii e si lui foame, ca si noua; nu are o foca s-o ma­nince si Cerul ii trimite oameni! Ei, cu atit mai bine pentru el!
Batrinul Johnson vorbea in nestire, voia sa paraseasca adapostul de gheata. Doctorul reusi cu mare greutate sa-l opreasca si nu cu forta, ci rostind urmatoa­rele cuvinte, cu un accent de adinca convingere;
- Miine, spuse el, voi ucide acest urs!
- Miine?! facu Johnson, care parea ca iese dintr-un cosmar.
- Miine!
- Dar n-aveti gloante!
- Mi le voi fabrica singur.
- N-aveti plumb!
- Nu, dar am mercur!
Si, spunind acestea, doctorul lua termometrul; in interior arata cincizeci de grade peste zero'. Doctorul iesi afara, puse instrumentul pe un bloc de gheata si se intoarse imediat. Temperatura de afara era de cincizeci de grade sub zero2.
- Pe miine, ii spuse el batrinului marinar; dormi si asteapta rasaritul soare­lui.
Noaptea trecu in chinurile foamei; numai seful de echipaj si doctorul reusira sa-i potoleasca pe ceilalti, dindu-le putina speranta.
A doua zi, odata cu primele raze ale zilei, doctorul, urmat de Johnson, se re­pezi afara si alerga la termometru; tot mercurul se strinsese in balonas, sub forma unui cilindru compact. Doctorul sparse instrumentul si scoase din el, cu degetele sale pe care, prudent, si-a pus manusile, o adevarata bucata de metal, foarte pu­tin maleabila si de o mare duritate. Era un glont veritabil.
- Ah! Domnule Clawbonny, exclama seful de echipaj, iata un lucru minu­nat! Sinteti un om grozav!
- Nu, prietene, raspunse doctorul, sint doar un om inzestrat cu o memorie buna si care a citit mult.
- Ce vreti sa spuneti?
- Mi-am amintit, in legatura cu un fapt pomenit de capitanul Ross, in rela­tarea calatoriei sale; el spunea ca ar fi gaurit o scindura groasa de un deget cu o pusca incarcata cu un glonte de mercur inghetat; daca as fi avut la dispozitie ulei, ar fi fost cam acelasi lucru, caci el mai povesteste ca un glonte din ulei de mig­dala, tras intr-un stilp, l-a crapat si a sarit pe pamint, fara sa se fi stricat.
- E de necrezut!
- Dar asa este, Johnson; iata, deci, o bucata de metal care ne poate salva viata; s-o lasam afara inainte de a ne servi de ea si sa vedem daca ursul nu cumva ne-a parasit.
In clipa aceea, Hatteras iesi din coliba; doctorul ii arata cartusul si-i impartasi planul sau; si cei trei vinatori incepura sa scruteze orizontul.
Era senin. Hatteras, luind-o inaintea tovarasilor sai, descoperi ursul la mai putin de sase sute de prajini. Animalul, sezind, isi clatina linistit capul, adulme-i ind mirosul acestor oaspeti neobisnuiti.
- Iata-l! exclama capitanul.
- Tacere! spuse doctorul.
Dar uriasul patruped nu se clinti cind ii zari pe vinatori. ii privi fara teama si fara minie; totusi, trebuie sa fi fost destul de greu sa te apropii de el.
- Prieteni, spuse Hatteras, nu e vorba aici de o placere desarta, ci de salva­rea existentei noastre. Sa actionam ca niste oameni prevazatori.
- Da, raspunse doctorul, n-avem decit un singur foc de arma la dispozitia noastra. Trebuie sa nimerim in animal; daca ar fugi, ar fi pierdut pentru noi, caci fuge mai repede ca iepurele.
- Ei bine, trebuie sa mergem drept catre el, raspunse Johnson. Ne riscam viata! Dar ce importanta are? Va cer sa-mi permiteti s-o risc pe-a mea!
- Eu voi fi acela! exclama doctorul.
- Ba eu! raspunse simplu Hatteras.
- Dar, exclama Johnson nu esti dumneata mai util pentru salvarea tuturor decit un mosneag ca mine?
- Nu, Johnson, spuse iar capitanul, lasa-ma pe mine; nu-mi voi risca viata mai mult decit trebuie; pe deasupra, s-ar putea chiar sa va chem in ajutor.
- Hatteras, intreba doctorul, vei merge, asadar, spre ursul asta?
- Daca as fi sigur ca-l dobor, chiar de mi-ar sparge teasta, as face-o, doc­tore, dar la apropierea mea s-ar putea sa fuga. E o fiinta foarte vicleana; sa incer­cam sa fim mai vicleni ca el.
- si cum ai de gind sa procedezi?
- Sa inaintez pina la zece pasi de el, fara sa-mi banuiasca prezenta.
- si cum asta?
- Metoda mea e hazardata, dar simpla. Ati pastrat pielea de la foca ucisa?
- E pe sanie.
- Bine! Sa ne intoarcem la casa noastra de gheata, in timp ce Johnson va ramine sa observe miscarile ursului.
Seful de echipaj se strecura in spatele unui hummock, care-l ascundea cu totul de vederea ursului.
Acesta, mereu in acelasi loc, continua sa-si clatine capul in mod ciudat, adul­mecind aerul.



Capitanul Hatteras - capitolul 1
Capitanul Hatteras - capitolul 2
Capitanul Hatteras - capitolul 3
Capitanul Hatteras - capitolul 4
Capitanul Hatteras - capitolul 5
Capitanul Hatteras - capitolul 6
Capitanul Hatteras - capitolul 7
Capitanul Hatteras - capitolul 8
Capitanul Hatteras - capitolul 9
Capitanul Hatteras - capitolul 10
Capitanul Hatteras - Capitolul 11
Capitanul Hatteras - Capitolul 12
Capitanul Hatteras - capitolul 13
Capitanul Hatteras - capitolul 14
Capitanul Hatteras - capitolul 15
Capitanul Hatteras - capitolul 16
Capitanul Hatteras - capitolul 17
Capitanul Hatteras - capitolul 18
Capitanul Hatteras - capitolul 19
Capitanul Hatteras - capitolul 20
Capitanul Hatteras - capitolul 21
Capitanul Hatteras - capitolul 22
Capitanul Hatteras - capitolul 23
Capitanul Hatteras - capitolul 24
Capitanul Hatteras - capitolul 25
Capitanul Hatteras - capitolul 26
Capitanul Hatteras - capitolul 27
Capitanul Hatteras - capitolul 28
Capitanul Hatteras - capitolul 29
Capitanul Hatteras - capitolul 30
Capitanul Hatteras - capitolul 31
Capitanul Hatteras - capitolul 32
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 1
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 2
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 3
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 4
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 5
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 6
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 7
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 8
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 9
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 10
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 11
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 12
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 13
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 14
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 15
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 16
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 17
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 18
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 19
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 20
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 21
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 22
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 23
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 24
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 25
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 26
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 27


Aceasta pagina a fost accesata de 1887 ori.