Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 3

de Jules Verne

Partea a doua

Desertul de gheata







Acest nou incident, aceste prime cuvinte rostite de Altamont schimbasera com­plet situatia naufragiatilor; mai inainte, se aflau in afara oricarei posibilitati de ajutor, fara sperante intemeiate de a ajunge la marea Baffin, amenintati sa fie lip­siti de alimente in timpul unui drum prea lung pentru trupurile lor obosite, iar acum, la mai putin de patru sute de mile de casa lor de zapada, exista un vas care le oferea mari mijloace, si poate chiar posibilitatea de a-si continua indraz­netul lor drum spre pol. Hatteras, doctorul, Johnson, Bell incepura iar sa nadajduiasca, dupa ce fusesera atit de aproape de disperare; a fost o adevarata bucu­rie, aproape un delir.
Dar informatiile lui Altamont nu erau inca complete si, dupa citeva minute de odihna, doctorul reincepu cu el aceasta pretioasa conversatie; ii prezenta intre­barile sale sub o forma care nu cerea drept raspuns decit un simplu semn din cap sau o miscare a ochilor.
In curind afla ca Porpoise era un vas american cu trei catarge, din New-York, naufragiat in mijlocul gheturilor, aprovizionat cu o mare cantitate de alimente si de combustibil; desi canarisit intr-un bord, trebuie sa fi rezistat si ar fi cu putinta ca incarcatura lui sa fie salvata.
Altamont si echipajul sau il parasisera de vreo doua luni, luind cu ei balenierâ pe o sanie; voiau sa ajunga la strimtoarea Smith, sa intilneasca vreun vas de pes­cuit balene si sa se repatrieze in America; dar, treptat, oboseala, bolile ii lovira pe acesti nenorociti si, rind pe rind, cazura pe drum. in cele din urma, capitanul si cei doi marinari ramasera singurii supravietuitori dintr-un echipaj de treizeci de oameni si daca el, Altamont, continua sa mai traiasca, era intr-adevar printr-o minune a providentei.
Hatteras voi sa afle de la american de ce se gasea Porpoise la o latitudine atit de ridicata.
Altamont ii facu sa inteleaga ca fusese tirit de gheturi, fara sa li se poata im­potrivi.
Hatteras, nelinistit, il intreba asupra scopului calatoriei sale. Altamont pretinse ca a incercat sa gaseasca Trecerea din nord-vest. Hatteras nu mai insista si nu mai puse nici o intrebare de acest fel. Doctorul lua atunci cuvintul.



- Acum, spuse el, toate stradaniile noastre trebuiesc indreptate pentru rega­sirea lui Porpoise; in loc sa ne aventuram spre marea Baffin, putem sa ajungem, pe un drum mai scurt cu o treime, la un vas care ne va oieri toate mijloacele nece­sare unui iernat.
- Nu avem alta solutie, raspunse Bell.
- As mai adauga, spuse seful de echipaj, ca nu trebuie sa pierdem nici o clipa; trebuie sa calculam durata calatoriei noastre dupa durata proviziilor, invers de cum se face de obicei, si sa pornim la drum cit mai curind.
- Ai dreptate, Johnson, raspunse doctorul; daca plecam miine, marti, 26 fe­bruarie, trebuie sa ajungem la 15 martie la Porpoise, altminteri am muri de foame. Ce crezi, Hatteras?
- Sa incepem imediat pregatirile, spuse capitanul, si sa plecam. Poate ca drumul va fi mai lung decit ne asteptam.
- De ce sa fie? intreba doctorul. Omul acesta pare sa fie sigur de pozitia in care se afla vasul sau.
- Dar daca Porpoise a mers in deriva cu cimpul lui de gheata, asa cum s-a intimplat cu Forward! raspunse Hatteras.
- Intr-adevar, spuse doctorul, asa ceva s-ar fi putut intimpla! Johnson si Bell n-au avut ce replica la posibilitatea unei derive, ale carei vic­time au fost ei insisi.
Dar Altamont, atent la aceasta conversatie, ii facu semn doctorului ca voia sa vorbeasca. Acesta se supuse dorintei americanului si, dupa un sfert de ora de vorbe ocolite si de ezitari, capata siguranta ca Porpoise, esuat linga o coasta, nu putea sa fi parasit albia lui de stinci.
Vestea aceasta ii linisti pe cei patru englezi; totusi ea le lua orice speranta de a se intoarce in Europa, afara doar de cazul cind Bell ar fi reusit sa construiasca un vapor mic cu piese din Porpoise. Oricum ar fi fost, cel mai urgent era sa se duca chiar la locul naufragiului. Doctorul ii mai puse americanului o ultima in­trebare: intilnise oare dinsul marea libera la altitudinea de optzeci si trei de grade?
- Nu, raspunse Altamont.
Conversatia se opri aici. Imediat incepura pregatirile de plecare. Bell si John­son se ocupara mai intii de sanie; aceasta avea nevoie de o reparatie completa; de vreme ce nu lipsea lemnul, cadrul saniei fu fixat intr-un mod mai solid. Profitau de experienta dobindita in timpul calatoriei spre sud; cunosteau punctele slabe ale acestui mod de transport si, deoarece se puteau astepta la zapezi abundente si dense, talpicile de alunecare au fost inaltate.
In interior, Bell aranja un fel de culcus acoperit cu pinza de cort, destinat americanului; proviziile, din nefericire nu prea mari, nu sporeau prea mult greu­tatea saniei; in schimb, au completat incarcatura cu toata lemnaria pe care au putut s-o ia cu dinsii.
Doctorul, aranjind proviziile pe sanie, le inventarie cu cea mai scrupuloasa exactitate; din calculele sale rezulta ca fiecare calator trebuie sa se limiteze la trei sferturi de ratie intr-o calatorie de trei saptamini. Pentru cei patru ciini care tra­geau la sanie fura rezervate ratii intregi. Daca Duk tragea cu ei, avea si el dreptul la ratie completa.
Pregatirile acestea fura intrerupte de nevoia de somn si de odihna, care se facu simtita in mod imperios la sapte seara; dar, inainte de culcare, naufragiatii se adunara in jurul sobei, fara sa faca economie de combustibil; bietii oameni isi oferira luxul caldurii cu care nu mai erau obisnuiti de multa vreme; niste pem­mican, citiva biscuiti si citeva cesti de cafea nu intirziara sa le creeze o stare de buna dispozitie, sa le redea din speranta atit de neasieptata si inca atit de inde­partata.
La ora sapte dimineata, lucrarile fura reluate si fura complet terminate pe la trei dupa-masa.
Incepea sa se intunece; la 31 ianuarie, soarele reaparuse deasupra orizontului, dar nu dadea inca decit o iumina slaba si de scurta durata; din fericire, luna tre­buia sa rasara la ora sase si jumatate si, pe un cer atit de limpede, razele ei erau suficiente pentru a lumina drumul. Temperatura, care cobora simtitor de citeva zile, atinse in cele din urma treizeci si trei de grade sub zero (-37 centigrade).
Momentul plecarii sosi. Altamont primi cu bucurie ideea de-a porni, chiar daca zdruncinaturile trebuiau sa-i mareasca suferintele; il facuse pe doctor sa in­teleaga ca va gasi pe bordul lui Porpoise antiscorbuticele atit de necesare vindeca­rii lui.
L-au transportat, asadar, pe sanie; a fost instalat cit s-a putut mai la largul lui; ciinii, inclusiv Duk, au fost inhamati; calatorii aruncara atunci o ultima pri­vire spre patul acela de gheata, pe care statuse Forward. Minia se-ntipari o clipa pe fata lui Hatteras, dar el redeveni stapin pe sine si micul grup, pe o vreme foarte uscata, sc afunda in ceturile dinspre nord. nord-est.
Fiecare isi relua locul obisnuit: Bell. in frunte, aratind calea, doctorul si se­ful de echipaj de o parte si de alta a saniei, veghind si impingind la nevoie. Hatte­ras, in urma, corectind drumul si mentinind echipajul pe linia lui Bell.
Mergeau destul de repede; ia aceasta temperatura foarte scazuta, gheata avea o tarie si un luciu prielnice alunecarii; cei cinci ciini trageau cu usurinta aceasta incarcatura, care nu depasea noua sute de livre. Totusi, oamenilor si animalelelor li se taia repede respiratia si trebuira sa se opreasca adesea ca sa mai rasufle...




Pe ia sapte seara, luna-si elibera discul ei rosiatic din ceturile de la orizont. Razele ei linistite strabatura atmosfera, iar palida lor stralucire se rasfrinse pina pe gheturi; ice-field-ui se infatisa inspre nord-vest ca o cimpie alba, uriasa, perfect orizontala. Nici un pack si nici un hummock. Aceasta parte a marii parea sa fi inghetat in liniste, ca un lac pasnic.
Era un desert imens, plat si monoton.
Aceasta e impresia pe care privelistea i-o facu doctorului, si o impartasi si to­varasului sau.
- Aveti dreptate, domnule Clawbonny, raspunse Johnson; e un desert, dar nu ne temem sa murim aici de sete!
- Evident avantaj, raspunse doctorul; totusi, aceasta imensitate imi dove­deste un lucru: ca trebuie sa fim foarte departe de orice pamint; in general, apro­pierea coastelor e semnalata de o multime de munti de gheata si, in jurul nostru, nu se vede nici un ice-berg.
- Orizontul e foarte limitat din cauza cetii, raspunse Johnson.
- Fara indoiala, dar de la plecarea noastra am strabatut un cimp neted care ameninta sa nu se mai termine.
- stiti dumneavoastra, domnule Ciawbonny, ca o plimbare ca a noastra e periculoasa? Te obisnuiesti si nu te mai gindesti la ea, dar, la urma urmei, aceasta suprafata inghetata, pe care mergem noi, asa, acopera prapastii fara fund!
- Ai dreptate, prietene, dar nu trebuie sa ne temem ca vom fi inghititi; rezis­tenta acestei scoarte albe, la gerurile astea de treizeci si trei de grade, este deose­bit de mare. Observa ca are tendinta sa se intareasca din ce in ce mai mult, caci la aceste latitudini zapada cade noua zile din zece, chiar in aprilie, chiar in mai, chiar in iunie, si socotesc ca grosimea ei cea mai mare trebuie sa masoare cam treizeci sau patruzeci de picioare.
- Asta-i linistitor, raspunse Johnson.
- intr-adevar, nu sintem ca patinatorii de pe Serpentine-River care se tem in fiecare clipa sa nu simta terenul fragil fugindu-le de sub picioare; n-avem a ne teme de un asemenea pericol.
- Rezistenta acestei gheti e cunoscuta? intreba batrinul marinar, mereu dor­nic sa se instruiasca in tovarasia doctorului.
- Desigur, raspunse acesta din urma; oare ce-a mai ramas astazi necunoscut, din cele ce se pot masura, afara de ambitia umana! Nu e ea oare aceea care ne impinge catre acest pol boreal pe care omul vrea, in fine, sa-1 cunoasca? Dar, ca sa revenim la intrebarea dumitale, iata ce pot sa-ti raspund. La o grosime de doua degete8, gheata suporta un om; la o grosime de trei degete si lumatate. un cal si calaretul sau, la cinci degete, o casa cu opt camere; la opt degete, un regi­ment de artilerie, cu cai cu tot.si, in fine, la zece degete, o armata, o multime ne­masurata! in locul pe unde umblam in clipa asta, s-ar putea construi vama din Liverpool sau palatul Parlamentului din Londra.
- E greu sa poti sa-ti imaginezi o asemenea rezistenta, spuse Johnson; dar adineaori, domnule Clawbonny, vorbeati despre zapada care prin tinuturile aces­tea cade in medie noua zile din zece; e un fapt evident, asadar, nu-1 contest; dar de unde vine toata aceasta zapada, caci, marile fiind inghetate, nu prea vad cum pot da nastere acestei uriase cantitati de vapori care formeaza norii.
- Observatia dumitale e justa, Johnson; astfel, dupa parerea mea, cea mai mare parte a zapezii sau a ploii pe care o primim in aceste regiuni polare e for­mata din apa marilor din zonele temperate; cutare fulg, simpla picatura de apa dintr-un fluviu european, s-a ridicat in aer sub forma de vapori, a luat aspectul unui nor si a venit, in cele din urma, pina aici, sa se condenseze; nu e, deci, cu neputinta ca, atunci cind bem din aceasta zapada; sa ne potolim setea chiar cu apa fluviilor din tara noastra.
- Asadar, asta e, raspunse seful de echipaj, care corecta erorile drumului, in-trerupind astfel conversatia. Ceata se ingrosa si era greu de tinut un drum drept.
In sfirsit, micul grup se opri, pe la ora opt seara, dupa ce strabatuse cincispre­zece mile. Vremea se mentinea uscata. Fu ridicat cortul; facura focul in soba, ci­nara si noaptea trecu in liniste.
Hatteras si tovarasii sai erau cu adevarat favorizati de vreme. in zilele urma­toare, calatoria lor se petrecu fara greutati, desi frigul devenise extrem de aspru si mercurul ingheta in termometru. Daca ar fi intervenit si vintul, nici unul dintre calatori n-ar fi suportat o asemenea temperatura. Doctorul constata cu aceasta ocazie justetea observatiilor lui Parry, in timpul calatoriei sale pe insula Melville. Acest marinar celebru relateaza ca un om imbracat potrivit cu acest climat poate sa se plimbe fara nici un pericol in aer liber, pe geruri mari, cu conditia ca atmo­sfera sa fie linistita; dar de indata ce incepe sa bata vintul cel mai usor, iti simti obrazul ca o rana vie, ai o durere de cap de o extrema violenta, dupa care, cu­rind, urmeaza moartea. Doctorul nu inceta de aceea sa fie nelinistit, caci o sim­pla pala de vint i-ar fi facut pe toti sa inghete pina in maduva oaselor.
La 5 martie, el fu martorul unui fenomen propriu acestei latitudini; cerul fiind perfect senin si stralucitor de stele, incepu sa cada o zapada deasa, fara sa fie nici urma de nor; constelatiile straluceau printre fulgii care cadeau pe cimpul de gheata cu o regularitate eleganta. Ninsoarea dura cam doua ore si se opri, fara ca doctorul sa fi gasit vreo explicatie satisfacatoare pentru caderea ei.
Ultimul patrar de luna disparuse; timp de saptesprezece ore din douazeci si patru, domni un intuneric adinc; calatorii trebuira sa se lege intre ei cu o fringhie lunga, ca sa nu se rataceasca unul de celalalt; devenise aproape cu neputinta de pastrat linia dreapta a drumului.
Oamenii acestia curajosi, desi sustinuti de o vointa de fier, incepeau sa obo­seasca; popasurile devenisera mai dese, si, cu toate acestea, nu trebuia pierduta nici o ora, caci proviziile scadeau simtitor.
Hatteras stabilise deseori pozitia in care se aflau, orientindu-se dupa luna si stele. Vazind cum se scurg zilele si cum tinta calatoriei se indeparta la nesfirsit, se intreba uneori daca Porpoise exista cu adevarat, daca nu cumva americanul se ticnise din cauza suferintelor, sau chiar daca nu cumva, din ura pentru capitanul englez si vazindu-se pierdut fara sanse de salvare, nu voia sa-i tirasca, odata cu el, la o moarte sigura.
Ii comunica doctorului banuielile sale; acesta le respinse categoric, dar inte­lese ca o rivalitate se nascuse intre capitanul englez si capitanul american.
- Vor fi doi oameni greu de  mentinut in  relatii  bune, isi  spuse el.
La 14 martie, dupa un mars de saisprezece zile, calatorii se aflau abia la opt­zeci si doua de grade latitudine; erau istoviti si mai aveau inca o suta de mile pina la vas; si pentru ca suferinta sa le fie si mai mare, fura siliti sa reduca ratiile oamenilor la un sfert, ca sa pastreze ratia intreaga pentru ciini.
Din nefericire nu se mai putea conta pe ceea ce le procura vânatoarea, caci nu le mai ramasesera decit sapte incarcaturi de praf de pusca si sase gloante; in za­dar au tras in citiva iepuri albi si in niste vulpi, foarte rare, de altfel; n-au nimerit deloc.
Totusi, vineri, in 15, doctorul avu norocul sa surprinda o foca intinsa pe gheata; o rani cu mai multe focuri; animalul, neputind sa scape prin rasuflatoarca lui, aceasta fiind inchisa, fu prins in curind si omorit; era un animal mare. John­son il taie in bucati cu pricepere, dar extrema slabiciune a acestei amfibii le oferi putine foloase unor oameni care nu se puteau hotari sa-i bea uleiul, asa cum iac eschimosii.
Totusi, doctorul incerca cu curaj sa inghita licoarea aceasta viscoasa; in ciuda bunei sale vointe, nu reusi.



Pastra pielea animalului, fara sa stie bine pentru ce, din instinct de vinator, si o incarca pe sanie.
A doua zi, in 16, zarira citeva ice-berg-uri si dimburi de gheata la orizont. Era oare semnul vreunui tarm apropiat, sau numai o regiune mai accidentata a ice-field-ului? Era greu de stiut la ce sa te astepti.
Ajunsi la unul din aceste hummock-uri, calatorii profitara de el ca sa-si sape un adapost mai confortabil decit cortul, cu ajutorul cutitului de zapada si, dupa trei ore de munca indirjita, reusira, in sfirsit, sa se intinda in jurul sobei aprinse.




Capitanul Hatteras - capitolul 1
Capitanul Hatteras - capitolul 2
Capitanul Hatteras - capitolul 3
Capitanul Hatteras - capitolul 4
Capitanul Hatteras - capitolul 5
Capitanul Hatteras - capitolul 6
Capitanul Hatteras - capitolul 7
Capitanul Hatteras - capitolul 8
Capitanul Hatteras - capitolul 9
Capitanul Hatteras - capitolul 10
Capitanul Hatteras - Capitolul 11
Capitanul Hatteras - Capitolul 12
Capitanul Hatteras - capitolul 13
Capitanul Hatteras - capitolul 14
Capitanul Hatteras - capitolul 15
Capitanul Hatteras - capitolul 16
Capitanul Hatteras - capitolul 17
Capitanul Hatteras - capitolul 18
Capitanul Hatteras - capitolul 19
Capitanul Hatteras - capitolul 20
Capitanul Hatteras - capitolul 21
Capitanul Hatteras - capitolul 22
Capitanul Hatteras - capitolul 23
Capitanul Hatteras - capitolul 24
Capitanul Hatteras - capitolul 25
Capitanul Hatteras - capitolul 26
Capitanul Hatteras - capitolul 27
Capitanul Hatteras - capitolul 28
Capitanul Hatteras - capitolul 29
Capitanul Hatteras - capitolul 30
Capitanul Hatteras - capitolul 31
Capitanul Hatteras - capitolul 32
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 1
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 2
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 3
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 4
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 5
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 6
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 7
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 8
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 9
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 10
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 11
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 12
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 13
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 14
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 15
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 16
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 17
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 18
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 19
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 20
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 21
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 22
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 23
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 24
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 25
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 26
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 27


Aceasta pagina a fost accesata de 1942 ori.