800 de leghe pe Amazon - Pe firul unei liane

de Jules Verne

Totusi, intr-o duminica, la 26 mai, tinerii se hotarira sa se recreeze. Vremea era minunata, iar aerul improspatat de adierile racoroase venite din Cordilieri dadea o temperatura placuta. Totul te imbia la o plimbare pe cimp. Benito si Manoel o poftira asadar pe Minha sa-i insoteasca in padurea de pe malul drept al Amazonului, in partea opusa fermei.
Isi luau astfel ramas bun de la imprejurimile incintatoare ale satului Iquitos. Tinerii vor merge in chip de vinatori, dar nu dintr-aceia care-si parasesc tovarasii
ca sa porneasca in urmarirea vinatului — in privinta asta se puteau bizui pe Manoel — iar fetele, caci Lina nu se putea desparti de' stapina ei, vor merge in chip de excursioniste, pe care nu le sperie o plimbare de doua-trei leghe.
Nici Joam Garral si nici Yaquita n-aveau vreme sa-i insoteasca. Pe de o parte, planul jangadei nu era inca pus la punct si constructia ei nu suferea nici o aminare. Pe de alta parte, Yaquita si Cybele, desi ajutate de intreg personalul feminin al fermei, n-aveau un ceas de pierdut.
Minha primi cu multa placere invitatia. Astfel ca in ziua aceea, catre orele unsprezece, dupa ce au luat gustarea, cei doi tineri si cele doua fete pornira spre mal, la confluenta dintre Nanay si Amazon, ii insotea si un negru. Urcara toti intr-o barca de-a fermei si, dupa ce trecura de insulele Iquitos si Parianta, ajunsera pe malul drept al Amazonului.
Barca acosta intr-un desis incintator de ferige arborescente, incununate la o inaltime de treizeci de picioare de un fel de aureola alcatuita din ramuri verzi, catifelate, cu frunze zimtate ca o dantela.
— Manoel. zise Minha, pentru ca esti strain de meleagurile Amazonului de Sus, iti voi prezenta acum padurea! Noi ne simtim aici ca acasa si te rog sa-mi ingadui sa indeplinesc rolul de stapina a casei!
— Iubita Minha, ii raspunse tinarul, vei fi stapina casei si la Belem, precum esti si la ferma din Iquitos, si acolo ca si aici...
— Ei bravo! Manoel, si tu, surioara, le striga Benito, nadajduiesc ca n-ati venit aici ca sa va spuneti vorbe dulci!... Uitati si voi pentru citeva ceasuri ca sinteti logoditi!...
— Nici un ceas, nici o clipa! raspunse Manoel.
— Si totusi, daca ti-o cere Minha!
— Minha nu-mi va cere asa ceva!
— Cine stie ? zise Lina rizind.
— Lina are dreptate, raspunse Minha, intinzindu-i mina lui Manoel. Sa-ncercam sa uitam!... Hai sa uitam!... Daca asa vrea fratele meu!... Sa consideram ca intre noi nu exista nimic, absolut nimic! Cit va tine plimbarea asta, nu sintem logoditi! Nu mai sint sora lui Benito! Tu nu mai esti prietenul lui!...
— Intocmai! striga Benito.
— Bravo! Bravo! Pe aici nu mai sint decit oameni care nu se cunosc! exclama Lina batind din palme.
— Oameni care se vad acum pentru prima data, adauga Minha, se intiinesc, se saluta...
— Domnisoara... zise Manoel inclinindu-se in fata ei.
— Cu cine am cinstea sa vorbesc, domnule ? intreba fata, cit se poate de serioasa.
— Cu Manoel Valdez, care ar fi foarte fericit daca fratele domniei voastre ar binevoi sa faca prezentarile...
— La naiba cu mofturile astea! striga Benito. Proasta inspiratie avusei! Fiti logoditi, dragii mei! Fiti asa, cit veti dori! O vesnicie!
— O vesnicie! zise Minha, si rosti cuvintul cu atita convingere incit Lina izbucni in hohote de ris.
Dar privirea recunoscatoare a lui Manoel o rasplati pe fata pentru vorba ei sincera.
— Daca umblam, o sa vorbim mai putin! La drum! striga Benito ca sa-si scoata sora din incurcatura.
Dar Minha nu se grabea.
— O clipa, fratioare! Tu voiai sa ne faci, pe mine si pe Manoel, sa uitam unul de altul, si asta numai ca sa nu-ti stinjenim plimbarea. Eram gata sa-ti indeplinesc
dorinta! Ei bine, la rindul meu, iti cer si eu un sacrificiu! Daca-ti place sau nu, te poftesc sa-mi fagaduiesti ca tu, Benito, ai sa uiti...
— Sa uit ce?...
— Sa uiti ca esti vinator, fratioare!
— Cum adica? Ma opresti?...
— Te opresc sa tragi in pasarile acestea incintatoare, in papagalii de toate soiurile ce zboara veseli prin padure! Aceeasi opreliste pentru vinatul mic cu care azi n-avem ce face! Daca vreun leopard, jaguar sau alta fiara s-ar apropia prea mult, fie!
— Dar... incepu Benito.
— Daca nu, il iau pe Manoel de brat si fugim, ne afundam in padure, iar tu vei fi silit sa alergi dupa noi!
— Nu-i asa ca ti-ar placea sa nu ma-nvoiesc ? zise Benito, privind catre prietenul sau Manoel.
— Cred si eu! raspunse tinarul.
— Ei bine, nu! Ma voi supune, numai ca sa-ti fac in ciuda! La drum!
Si iata-i pe toti patru, cu negrul in urma lor, pierzindu-se printre copacii aceia frumosi, al caror frunzis des impiedica razele soarelui sa patrunda pina la pamint.
Nimic pe lume nu poate fi mai maret decit aceasta regiune de pe malul drept al Amazonului. Crescuti intr-o pitoreasca neorinduiala, aici poti intilni, pe o suprafata de un sfert de mila patrata, aproape o suta de specii de copaci, adevarate minuni ale regnului vegetal. De altfel, un padurar si-ar fi dat lesne seama ca pe acolo nu calcase inca nici un taietor cu securea sau toporul. Chiar si dupa' trecerea mai multor  secole de la despadurire, urmele unor asemenea rani nu s-ar fi sters cu desavirsire.
Copacii cei noi ar fi putut avea si o suta de ani de viata, dar infatisarea generala a locurilor n-ar mai fi fost cea de la inceput, mai ales datorita lianelor si celorlalte
plante parazite.
Iata un indiciu sigur, asupra caruia bastinasul nu s-ar insela niciodata. Grupul vesel se strecura printre ierburile inalte, strabatea desisul glumind si rizind. Negrul mergea in fata, croind drum cu coasa acolo unde hatisul era prea des, punind pe fuga miile de pasarele speriate.
Minha avusese dreptate sa ia apararea acestei mici lumi de zburatoare ce-si filfiiau aripile prin frunzisul inalt. Se aflau acolo cele mai mindre reprezentante ale
ornitologiei tropicale. Papagalii verzi si femelele lor, care scot tipete ascutite, pareau adevarate fructe ale acestor copaci uriasi. Colibri de toate speciile, barbi-
albastre, rubin-topaz, tesatori cu cozile lungi in forma de foarfece erau aidoma unor flori smulse si purtate de vint dintr-o ramura intr-alta. Mierle cu pene portocalii, tivite cu o dunga neagra, pasaruici aurii, sabias, negri ca niste corbi, isi impreunau glasurile intr-un concert asurzitor de suieraturi. Ciocul lung al tucanului ciopirtea ciorchinii aurii ai ghiririsilor. Ciocanitoarele, sau graurii Braziliei, isi scuturau capsoarele smaltate cu pete purpurii. Era o adevarata incintare pentru ochi.
Dar toata suflarea aceasta amutea, se facea nevazuta atunci cind in virful copacilor scirtiia sfirleaza ruginita a uliului «alma de gato» — sufletul pisicii — cel cu penele de culoare rosu-aprins. Acesta plutea falnic desfasurindu-si penele lungi si albe ale cozii, dar o lua din loc fara impotrivire, infricosat la rindul lui,
cind se ivea la inaltime marele vultur «gaviao», cel cu capul alb ca zapada, spaima tuturor vietuitoarelor inaripate ale padurii.
Minha ii atragea lui Manoel atentia asupra tuturor acestor minuni ale naturii, pe care nu le poti intilni in starea lor neprihanita in regiunile mai civilizate din est.
Manoel o asculta pe fata mai mult cu ochii decit cu urechile. De altminteri, strigatele, cintecele miilor de pasarele erau uneori atit de patrunzatoare, ca nici n-ar
fi putut s-o auda. Numai risul zglobiu al Linei rasuna destul de puternic incit sa poata acoperi cu hohotele lui voioase cotcodacelile, piuiturile, suieraturile, uguiturile de tot felul.
Dupa o ora de mers, nu strabatusera mai mult de o mila. Pe masura ce se departau de malurile apei, copacii isi schimbau infatisarea. Nu mai intilneai viata animala jos, pe pamint, ci la o inaltime de saizeci sau optzeci de picioare, reprezentata prin cirduriie de maimute ce se fugareau printre crengile inalte. Ici-coio, mai patrundeau pina jos citeva fisii din  razele soarelui. S-ar zice ca pentru padurile tropicale lumina nu constituie un element indispensabil existentei. Pentru dezvoltarea acestor vegetale mari sau mici, copaci sau plante, este de ajuns aerul, iar caldura necesara cresterii nu si-o trag din mediul inconjurator ci chiar din pamint, unde se acumuleaza ca intr-un  calorifer urias.
Iar pe florile de bromelii, pe serpentine, orhidee, cactusi, in sfirsit, pe toate aceste plante parazite ce alcatuiesc o mica padure, dedesubtul celei mari, cite insecte incintatoare nu te imbiau parca sa ie culegi ca pe niste adevarate flori: nestori cu aripi albastre, matasoase si catifelate, fluturi leilus cu sclipiri de aur, dungati cu verde, fluturi de noapte, lungi de douazeci si sapte de centimetri, cu aripile ca niste frunze; albinele muribundas, un fel de smarald insufletit, incrustat intr-o armatura din aur; apoi legiuni intregi de coleoptere lampyre sau pyrifore, valagume cu pieptar de bronz si aripioare verzi, proiec-tind din ochi o lumina galbuie si care, dupa caderea noptii, trebuie ca lumineaza padurea cu scinteierile lor multicolore!
— Cite minunatii! repeta mereu tinara.
— Te afli la tine acasa, Minha, sau cel putin asa ai spus, ii atrase atentia Benito, si iata cum vorbesti despre bogatiile tale!
— N-ai decit sa rizi de mine, fratioare! ii raspunse Minha. Cred ca mi-e ingaduit sa laud toate lucrurile astea incintatoare, nu-i asa, Manoei? Sint zamislite de natura si apartin lumii intregi!
— Lasa-l sa rida! spuse Manoei. Desi nu vrea s-o arate, Benito este si el uneori poet si admira ca si noi aceste frumuseti! Numai ca daca are o pusca in mina, s-a sfirsit cu poezia!
— Atunci fii poet, fratioare! glasui fata.
— Sint poet, raspunse Benito. Ah, fermecatoare natura si asa mai departe...Totusi trebuie sa recunoastem ca, cerindu-i fratelui ei sa nu-si foloseasca arma de vinatoare, Minha il silise la un adevarat sacrificiu. Vinatul misuna prin padure si tare greu isi infrina el dorinta de a trage citeva focuri.
Intr-adevar, prin partile mai putin impadurite, pe unde se deschideau luminisuri, se ivisera citeva perechi de struti nandu, urmati de o specie de curcani numita «seriema», ce-i insotesc pretutindeni si care au o carne mult mai buna de mincat decit cea a uriaselor pasari pe care le escorteaza.
— Iata cit ma costa blestemata mea fagaduiala! striga Benito,punindu-si sub brat, la un semn al surorii sale, pusca pe care si-o ridicase instinctiv la umar.
— Trebuie sa respecti curcanii seriema, ii raspunse Manoel, caci ei sint aprigi distrugatori ai serpilor.
— Dupa cum trebuiesc crutati si serpii, zise Benito, fiindca ei maninca insectele vatamatoare, iar pe acestea, fiindca se hranesc cu paduchi de copac si mai vatamatori inca! Dupa socoteala asta, totul ar trebui crutat! ,
Dar instinctul de vinator al tinarului avea sa fie pus la si mai grea incercare. Padurea se transforma intr-o adevarata rezervatie de vinat. Pe sub copaci alergau cerbi iuti de picior si caprioare gratioase, pe care o lovitura bine ochita i-ar fi oprit cu siguranta din goana lor. Pe urma, se iveau ici si colo curcani cu penele de culoarea cafelei cu lapte, pecari, un fel de porci salbatici, foarte pretuiti de amatorii de carne de vinat, aguti, specie de iepuri din America de Sud, tatu cu carapacea solzoasa ca un mozaic, animale ce apartin ordinului edentatelor.
Intr-adevar, Benito arata o deosebita stapinire de sine, ba chiar un adevarat eroism, atunci cind zarea vreun tapir, din cei care se numesc in Brazilia «antas», un fel de elefanti pitici, aproape disparuti din regiunea Amazonului de Sus si a afluentilor sai, pachiderme cautate de vinatori tocmai pentru raritatea lor, iar de mincaciosi pentru carnea lor, mai buna decit cea de vaca, indeosebi pentru ceafa lor, ai carei gust depaseste orice inchipuire! Vai! cum il mai frigeau pe tinarul nostru degetele sa puna mina pe pusca, dar, credincios juramintului dat, o lasa in pace.
O instiinta totusi pe sora sa ca, daca se va afla la distanta potrivita de o «tamandoa assa», un furnicar mare cu infatisare ciudata, impuscatura va porni de la sine. Aceasta putind fi socotita una din loviturile de maestru in analele vinatorii.
Din fericire, uriasul furnicar nu se ivi, dupa cum nu se ivira nici pantere, leoparzi, jaguari, gheparzi, cuprinsi in America de Sud laolalta sub numele de «onqa», pe care nu e bine sa-i lasi sa se apropie prea mult.
— In sfirsit, zise Benito, oprindu-se o clipa, e frumos sa te plimbi, dar sa te plimbi asa, fara nici o tinta...
— Fara tinta! zise fata. Dar tinta noastra e sa vedem, sa admiram, sa colindam pentru ultima oara aceste paduri ale Americii Centrale cu care nu ne vom mai intilni la Para si carora le spunem acum un ultim bun ramas!
— Am o idee!
Lina era cea care vorbise.
— O idee de-a Linei nu poate fi decit o trasnaie! raspunse Benito clatinind din cap.
— E urit din partea ta sa rizi de Lina, fratioare, zise tinara, de vreme ce ea cauta sa dea plimbarii noastre tinta despre care spuneai ca-ti lipseste.
— Cu atit mai mult cu cit sint sigura ca ideea mea va va place, domnule Benito, raspunse tinara mulatra.
— Ia spune, despre ce-i vorba ? intreba Minha.
— Vedeti liana asta ?
Si Lina arata spre una din lianele din specia «cipos» rasucita pe o uriasa mimosa-sensitiva, ale carei frunze, usoare ca fulgul, se inchid la cel mai mic zgomot.
— Si ce-i cu ea?
— Va propun sa mergem pe urmele ei pina-i gasim capatul!
— Atfi o idee, in sfirsit, o tinta! striga Benito. Sa urmam aceasta liana si oricare vor fi piedicile pe care le-om intilni. desisuri, stinci, riuri, cascade, sa nu ne lasam opriti de nimic, sa inaintam cu orice pret...
— Se pare c-ai avut dreptate, fratioare! zise Minha rizind. Lina-i cam trasnita!
— Bineinteles, ii raspunse fratele sau, spui acum ca Lina e trasnita ca sa spui acelasi lucru si despre mine, de vreme ce-s de acord cu ea!
— La urma urmelor, daca va face placere, hai sa fim trasniti cu totii, raspunse Minha. Sa mergem pe urmele lianei!
— Dar nu va e teama... incerca sa spuna Manoel.
— Alte impotriviri! striga Benito. Vai, Manoel, n-ai mai fi vorbit astfel si ai fi pornit de mult la drum daca la celalalt capat te-ar fi asteptat Minha!
— Uite ca tac, raspunse Manoel. De acum nu mai zic nimic, fac ce mi se cere! Sa pornim dupa liana!
Si pornira veseli, asemenea unor copii in vacanta!
Firul vegetal ii putea duce departe — daca se incapatinau sa-l urmeze pina la capat ca pe un fir al Ariadnei — cu deosebirea ca firul mostenitoarei lui Minos te ajuta sa iesi din labirint, in vreme ce acesta nu putea decit sa te afunde toi mai mult.
Era o liana rosie, din familia salzelor, cunoscuta sub numele de «japicanga», a carei lungime masoara uneori mai multe leghe. Dar, la urma urmelor, nimic nu-i
silea sa mearga pina la capat.
Liana trecea dintr-un copac intr-altul, schimbindu-si drumul, acum rasucita pe dupa trunchiuri, acum pe dupa crengi, sarind aici dintr-un dragonier intr-un palisandru, dincolo dintr-un castan urias in niste palmieri baccabas, ale caror ramuri au fost asemuite, pe drept cuvint, de catre Agassiz, cu niste bete de coral patate cu verde. Trecea apoi pe tucumas, un soi de ficusi, strimbi ca niste maslini seculari, din care se gasesc in Brazilia vreo patruzeci si trei de varietati; o regaseai pe  uforbiaceele care produc cauciucul, pe gualti, palmieri falnici cu trunchiul neted, subtire, elegant, pe arborii de cacao ce rasar la tot pasul pe malurile Amazonului si a afluentilor sai, pe melastome de soiuri variate, unele cu flori trandafirii, altele impodobite cu ciorchini de boabe albicioase.
Dar cite opriri, cite strigate de necaz, atunci cind veselul grup credea ca a pierdut firul calauzitor! Trebuiau sa-l regaseasca, sa-l descurce in desisul de plante parazite.
— Uite-o, uite-o! striga Lina. Am zarit-o!
— Te-nseli, ii raspundea Minha, e alta liana.
— Ba nu! Lina are dreptate, spunea Benito.
— Ba se-nsala, spunea, cum era firesc, Manoel.
De aici incepeau dezbateri foarte aprinse, in care nici unul nu voia sa cedeze. Atunci, negrul de o parte, Benito de cealalta, se avintau in copaci, se catarau pe crengile incolacite de liana, pentru a gasi directia cea buna.
Dar nimic nu putea fi mai anevoios decit sa dai de ea, in incilceala aceasta de tufe printre care serpuia in mijlocul bromeliilor karatas, inarmate cu ghimpi ascutiti, a orhideelor cu flori trandafirii si frunze violete, de marimea unei manusi, sau a oncidiumelor, mai incilcite decit ghemul de lina intre labele unui pisoi jucaus!
Apoi, cind liana cobora din nou spre pamint, ce greu le era s-o urmareasca prin desisul de lycopode, heliconias, cu frunze mari, caliandras, cu ciucuri, ripsalii, ce
o infasurau intocmai sirmei unei bobine electrice, sau printre nodurile ipomeelor albe, sub tijele carnoase ale vaniliei, printre grenadile, brindile, vita salbatica si
curpeni!
Dupa ce o regaseau, cu ce izbucniri de veselie isi continuau plimbarea! Mersesera astfel o ora si nimic nu le arata tinerilor ca s-ar afla aproape de faimoasa lor tinta. Scuturau cu putere liana, fara ca ea sa cedeze, in timp ce sute de pasarele isi luau zborul, iar maimutele alergau dintr-un opac intr-altul, de parca voiau sa le arate drumul.
Daca le rasarea vreun tufis in cale, coasa le croia o gaura prin care se strecurau cu totii. Daca liana serpuia pe vreo stinca inalta, acoperita cu verdeata, se catarau
pe ea si treceau dincolo.
in curind dadura de un luminis. Acolo, in aerul liber ce-i este necesar ca si lumina soarelui, se ivi un bananier singuratic, acest copac tropical, marele datator de hrana al locuitorilor din regiunile toride, care, dupa afirmatia lui Humboldt, «...l-a insotit pe om in copilaria civilizatiei sale».
Firul lung al lianei, rasucit printre crengile lui, trecea astfel de la o margine la alta a luminisului, infundin-du-se din nou in padure.
— N-ar ti bine sa ne oprim aici? intreba Manoel.
— Nu, de o mie de ori nu! striga Benito. Nu inainte de a fi dat de capatul acestei liane.
— Totusi, rosti Minha, curind va trebui sa ne gindim la intoarcere!
— Ah, stapina draga, sa mergem mai departe! se ruga Lina.
— Inainte! Mereu inainte! adauga Benito.
Si nesocotitii se adincira in padurea care, fiind mai putin deasa in locul acela, le ingaduia sa inainteze mai lesne.
De altfel, liana o cotea catre nord si parea ca tinde sa se intoarca spre fluviu. Asta le venea mai bine la socoteala, deoarece se apropiau de malul drept pe care-l vor putea urca apoi cu usurinta.
Dupa un sfert de ora, toata lumea se opri intr-o ripa, in fata unui mic afluent al Amazonului. Peste piriul acesta era aruncata o punte alcatuita din liane legate intre ele printr-o impletitura de crengi. Liana lor se impartea aici in doua fire, asezate in chip de balustrada, si trecea astfel de pe un mal pe celalalt. Benito, care mergea mereu inainte, se si avintase pe miscatoarea punte vegetala. Manoel vroi s-o opreasca pe fata.
— Stai pe loc, stai, Minha! zise el. Daca-i face placere, Benito n-are decit sa se duca mai departe, dar noi il vom astepta aici!
— Nu! Sa mergem, sa mergem, stapina draga! striga Lina. Nu va fie teama. Liana incepe sa se subtieze! O sa-i venim de hac si o sa-i gasim capatul!
Fara sa sovaie, tinara mulatra se avinta cu indrazneala pe urmele lui Benito.
— Parca-s niste copii! zise Minha. Sa mergem, dragul meu Manoel! N-avem ce face, trebuie sa-i urmam!
Si iata-i pe toti trecind puntea care se clatina ca un leagan deasupra ripei si se afunda din nou sub bolta copacilor uriasi. Dar nu mersera nici zece minute pe urmele nesfirsitei liane, in directia fluviului, cind se oprira cu totii si de data aceasta dintr-o pricina foarte intemeiata.
— Am ajuns la capatul lianei? intreba fata.
— Nu, raspunse Benito, dar am face bine sa inaintam cu bagare de seama! Ia priviti!...
Si Benito le arata liana care, pierduta printre crengile unui ficus inalt, era zgiltiita de seu tura turi puternice.
— Oare cine-o li miseind-o asa? intreba Manoel.
—- Poate vreun animal de care trebuie sa ne pazim!
Incareindu-si pusca, Benito le facu semn sa lamina pe loc, iar el merse zece pasi inainte.
Manoel, cele doua fete si negrul ramasera nemiscati. Deodata Benito scoase un strigat si-l vazura alergind spre un copac. Toti se grabira intr-acolo.
Li se infatisa un spectacol pe cit de neasteptat, re atit de putin atragator! Un om, cu capul trecut printr-un lat, se zbatea la capatul acestei liane, flexibila ca o funie, iar zgiltiiturile erau datorate ultimelor spasme ale agoniei sale.
Dar Benito se si repezise la nenorocit si printr-o lovitura de cutit taiase liana. Spinzuratul zacea acum la pamint. Manoel se apleca asupra lui sa-i dea ingrijirile necesare si sa-l readuca la viata, daca nu cumva era prea tirziu.
— Domnule Manoel, striga Lina, mai respira inca! ii bate si inima! Trebuie sa-l salvam!
— Pe cinstea mea, ai dreptate, raspunse Manoel, dar cred ca am sosit in ultima clipa!
Spinzuratul era un barbat de vreo treizeci de ani, un alb, destul de prost imbracat, foarte slabit, si parea ca suferise tare mult. La picioarele lui se afla o plosca goala, aruncata pe pamint, si o jucarie alcatuita dintr-un betisor din lemn de palmier si o bila — din capul unei broaste testoase — legate intre ele cu o sfoara.
— Atit de tinar si sa-si puna capat zilelor! rosti Lina. Oare ce sa-l fi 'mpins la asta?
Dar ingrijirile lui Manoel nu intirziara sa-l aduca la viata pe nenorocitul care deschise ochii si scoase un «hm!» puternic, atit de neasteptat, incit, speriata, Lina
raspunse si ea printr-un tipat.
— Cine esti dumneata, prietene? il intreba Benito.
— Un fost spinzurat, dupa cit se pare!
— Dar cum te cheama ?
— Asteptati putin sa-mi aduc aminte, spuse el treeindu-si mina peste frunte. Ah, da, ma numesc Fragoso si, daca am sa mai fiu in stare, voi fi la ordinele dumneavoastra ca sa va tund, sa va rad, sa va dichisesc dupa toate regulile artei mele. Sint barbier, sau, mai bine zis, cel mai deznadajduit Figaro!...
— Si cum de te-ai putut gindi sa?...
— Ei, ce vreti, bunul meu domn! raspunse Fragoso. O clipa de deznadejde de care mi-ar fi. parut rau, cu siguranta, daca mai exista cumva pareri de rau si pe lumea cealalta! Dar sa mai ai de strabatut opt sute de leghe, fara un sfant in buzunar, asta nu te poate imbarbata! imi pierdusem nadejdea, hotarit lucru!
Acest Fragoso avea o figura placuta si deschisa. Pe masura ce-si revenea, dadea la iveala o fire vesela. Era unul dintre barbierii ambulanti ce cutreiera malurile Amazonului de Sus, umblind din sat in sat, punindu-si mestesugul in slujba negrilor, negreselor, indienilor si indienelor, care-i pretuiesc foarte mult.
Dar bietul Figaro, parasit, nenorocit, hamesit de foame de patruzeci si opt de ore, ratacindu-se prin padure, isi pierduse o clipa capul... Restul il cunoastem.
— Prietene, ii spuse Benito, vei merge cu noi la ferma din Iquitos.
— Cum sa nu, cu placere! raspunse Fragoso. M-ati salvat de la streang, viata mea va apartine! N-ar fi trebuit sa ma salvati!
— Vezi, draga stapina! Nu-i asa c-am facut bine ca nu ne-am intrerupt plimbarea? spuse Liria.
— Cred si eu! raspunse tinara.
— Oricum, nu mi-ar fi putut trece prin minte ca la capatul lianei noastre vom gasi un om!
— si inca un barbier la ananghie, pe cale sa se spinzure, raspunse Fragoso.
De indata ce-si veni in fire, bietul om fu pus la curent cu cele petrecute, ii multumi calduros Linei pentru ideea fericita ce o avusese de a urmari aceasta liana si apucara cu totii pe drumul spre ferma, unde Fragoso fu astfel primit, incit sa nu mai simta vreodata nevoia sau dorinta de a-si pune capat zilelor.

  





800 de leghe pe Amazon - Vanatorul de sclavi

800 de leghe pe Amazon - Hot si pagubas
800 de leghe pe Amazon - Familia Garral
800 de leghe pe Amazon - Sovaieli
800 de leghe pe Amazon - Amazonul
800 de leghe pe Amazon - O padure intreaga culcata la pamint
800 de leghe pe Amazon - Pe firul unei liane
800 de leghe pe Amazon - Jangada
800 de leghe pe Amazon - In seara de 5 iunie
800 de leghe pe Amazon - De la Iquitos la Pevas
800 de leghe pe Amazon - De la Pevas la frontiera
800 de leghe pe Amazon - Fragoso la lucru
800 de leghe pe Amazon - Torres
800 de leghe pe Amazon - Coborind mai departe
800 de leghe pe Amazon - La vale, mereu la vale
800 de leghe pe Amazon - Ega
800 de leghe pe Amazon - Un atac
800 de leghe pe Amazon - Prinzul de sosire
800 de leghe pe Amazon - Poveste veche
800 de leghe pe Amazon - Intre cei doi barbati
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Manao
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Primele clipe
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - O intoarcere in trecut
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Dovezi morale
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Dovezi materiale
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Ultima lovitura
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Hotarari
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Primele cercetari
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Cercetarile continua
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - O lovitura de tun
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Ce se afla in cutie
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Documentul
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - In care e vorba despre cifre
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - La voia intamplarii
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Ultimele stradanii
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Se iau hotarari
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Ultima noapte
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Fragoso
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Crima din Tijuco
800 de leghe pe Amazon - Partea a doua - Amazonul de jos


Aceasta pagina a fost accesata de 2350 ori.